ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3045/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3045/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5 martie

2010, reclamantul P.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărâre judecătorească să se

dispună obligarea acestuia, la plata sumei de 200.000 euro, echivalent în lei

la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu

caracter politic, luate împotriva sa, prin dislocarea din zona frontierei de

vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 16 ianuarie 1952 - 15

august 1955.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că la data de 17 iunie 1951, familia sa a fost dislocată

din zona Frontierei de Vest, Biled - Timiș, și strămutată în localitatea

Ezerul, raionul Călărași, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951,

stabilindu-se domiciliul obligatoriu în această localitate, până la data când

au fot ridicate restricțiile respective prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27

iulie 1955. Reclamantul s-a născut în data de 16 ianuarie 1952 în zona unde

familiei i s-a stabilit domiciliul obligatoriu.

Averea familiei a

fost confiscată, distrusă sau însușită de diverși "tovarăși", știut

fiind faptul că au fost deportați cei mai înstăriți, cei mai gospodari și

harnici, smulși de la casele lor și duși în necunoscut, lăsați sub cerul liber.

Datorită acestor

măsuri a avut numai de suferit, prin aceea că a fost deportat, i-a fost

instituit domiciliul obligatoriu și alte măsuri abuzive, a fost mereu

marginalizat de întreaga societate, fiind considerat un dușman al poporului, a

fost traumatizat psihic și fizic neîncetat, tratat cu ură și dușmănie, nu am

avut acces la studii de specialitate și alte neajunsuri.

Urmare a măsurilor cu

caracter abuziv privind dislocarea și domiciliul obligatoriu au fost suferințe

cauzate întregii familii prin neajunsuri create de lipsa unei locuințe,

confort, asistență sanitară, hrană, posibilitatea de a-și câștiga existența.

Atât reclamantul cât

și familia sa, au fost supravegheați permanent de Securitatea Statului și

Miliție; au suferit de foame, de sete, de căldură sau de frig; nu aveau cu ce

să se îmbrace, fiind obligați să-și acopere goliciunea cu materiale vegetale

procurate de pe câmp, nu au avut un acoperiș deasupra capului ani în șir.

Repararea daunelor

morale prin despăgubiri bănești o consideră întemeiată pentru toate suferințele

prin care a trecut în această perioadă.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința

civilă nr. 888 din 14 iunie 2010, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul P.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de

1.500 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale.

Pentru a pronunța

această sentință tribunalul a reținut că reclamantul s-a născut la 16 ianuarie

1952, în perioada în care părinții săi aveau domiciliu obligatoriu în jud.

Călărași, urmare a măsurii administrative luate împotriva lor și că sunt

aplicabile dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care

măsura luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei M.A.I. nr.

200/1951 reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.

Totodată, prima

instanță a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 5 din Legea nr.

221/2009 potrivit cărora oricare persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv are

dreptul de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data

intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin măsura administrativă

luată.

Așadar, tribunalul a

constatat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin măsura administrativă luată împotriva sa, reprezentată de

stabilirea domiciliului obligatoriu pentru o perioadă de 3 ani în comunele Ezer

și Dâlga jud. Călărași.

Cât privește

criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor corespunzător

prejudiciului moral suferit de reclamant, tribunalul a avut în vedere că în

materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu

poate avea decât un caracter aproximativ; faptul că reclamantul beneficiază de

indemnitatea acordată prin Decretul-lege nr. 118/1990, consecințele negative

suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate.

Tribunalul a apreciat

că suma de 1.500 de euro echivalent în lei la data plății reprezintă o

reparație echitabilă.

Împotriva acestei

sentințe civile au formulat apel reclamantul P.I., pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București.

Reclamantul a invocat

îndreptățirea sa la beneficiul Legii nr. 221/2009 și a solicitat majorarea

cuantumului despăgubirilor acordate de tribunal, în raport de prejudiciile

suferite.

Pârâtul a invocat în

apel Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale vizând

neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009. În subsidiar, a criticat la rândul său, cuantumul despăgubirilor

acordate, considerându-l nejustificat de mare în raport cu prejudiciul moral

suferit și de împrejurarea că reclamantul a beneficiat de dezdăunări în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București a solicitat admiterea apelului

întrucât textul de lege în baza căruia instanța de fond a acordat despăgubiri

morale nu se mai aplică începând cu data de 15 noiembrie 2010, producând efecte

juridice Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin

Decizia civilă nr. 478A din 5 mai 2011, a admis apelurile declarate de

apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, și

apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că

a respins acțiunea, ca nefondată și a respins, ca nefondat, apelul formulat de

apelantul-reclamant P.I.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut ca motiv de ordine publică incidența în

cauză a declarării ca neconstituționale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, analiză efectuată sub dublu aspect, atât din punct de

vedere al constituționalității acestui text de lege cât și cel al

compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Curtea a reținut că,

la data soluționării apelului, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale fusese deja publicată în Monitorul Oficial și, prin urmare,

reclamanta nu deținea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cum apelul este o

cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond,

persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se

poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost

soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea

lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.

Curtea Constituțională

a observat că, în materia reparațiilor, trebuie să existe o legislație clară,

precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și

aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la

constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului.

Ținând cont de toate

aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea

fundamentală.

Curtea de apel a

apreciat că, datorită faptului că apelul este o cale de atac devolutivă,

judecata în apel este tot o judecată de fond, iar persoana care a solicitat

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept

câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre

definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra

pretențiilor deduse judecății.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.I., criticând-o

pentru nelegalitate potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Principala critică a

vizat faptul că instanța de apel nu putea să aplice retroactiv Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar autoritățile statului erau

obligate să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

A susținut că voința

statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de

Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ în acord cu Rezoluția nr. 1096

din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind "Măsurile

de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și

Declarația asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele

infracțiunilor și ale abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU

prin Rezoluția nr. 40 din 34 din 29 noiembrie 1985 și, prin urmare, reclamantul

avea o bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim,

la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile.

A susținut că s-a

stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa, care se subsumează

noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul a susținut

că aplicarea deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior

pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii,

pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările

politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o

hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era

constituțională la data cererii introductive, invocând dispoz. art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cauze ale contenciosului european.

La termenul de

dezbateri din data de 4 mai 2012 Înalta Curte a pus în discuția părților

incidența în speță a soluției pronunțate de Înalta Curte în recursul în

interesul legii, privind efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, respectiv Decizia nr. 12/2011.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Criticile privind

stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.

Aspectul, care

interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în

acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, Înalta Curte a

admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a

Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în Monitorul Oficial.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare

a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în Monitorul Oficial.

Potrivit art. 330

alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea

unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării

deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Cum Decizia în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of. nr.

789/7.11.2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit

obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea

prezentului litigiu.

Înalta Curte constată

că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care

instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și

a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost

publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

La acea dată, în

prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în speță

nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui

bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Astfel, în aplicarea

Deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul și-a întemeiat

pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru

soluționarea cauzei de față.

Înalta Curte a mai

arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțate mai sus,

referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă

el din conținutul art. 14, nu are o existență de sine stătătoare, independentă,

ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de

Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare

dintre articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la

nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi

garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o

anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele

litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre

"clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte

drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în

care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea

lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

În același timp,

trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror

cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării

deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât

rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de

sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de

lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții

Constituționale).

Izvorul

"discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat

într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și

funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea

reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație".

Este vorba, așadar,

de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația

analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată,

așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

În concluzie, față de

dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la

efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta

Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând

nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la

momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași

argumente, reclamantul invocă principiul neretroactivității legii.

De altfel, aplicarea

dispozițiilor art. 329 - 330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea

principiului egalității părților în fața justiției deoarece, prin pronunțarea

unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea și aplicarea unitară

a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui

tratament juridic egal al părților.

Prin urmare, în mod

legal curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte reține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea

corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind

întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul P.I. împotriva Deciziei nr. 478 A

din 5 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 mai 2012.

Procesat de GGC - GV