ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1797/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de fată, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt

la data de 18 august 2010, reclamanții P.Ș. și P.M.I.

au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Caracal solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună anularea dispoziției

din 20 iulie 2010 emisă de Primarul Municipiului Caracal privind soluționarea notificărilor,

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin

sentința civilă nr. 1341 din 22 noiembrie 2010, Tribunalul Olt,

a admis acțiunea formulată de reclamanții P.Ș. și P.M.I.

și a dispus anularea dispoziției din 20 iulie 2010 emisă de Primăria Municipiului

Caracal.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a reținut că Primăria

Municipiului Caracal nu putea reveni asupra dispoziției din 01 decembrie 2005 prin

care li s-a recunoscut reclamanților dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru

imobilul notificat, compus din clădire, hotel, prăvălii și terenul de 1.397 m.p.,

situat în Caracal, Piața 1 Mai, prin emiterea dispoziției din 20 iulie 2010, prin

care s-a dispus modificarea primei dispoziții în sensul diminuării suprafeței terenului

la 828 m.p., în condițiile în care prima dispoziție nu a fost contestată de persoanele

îndreptățite în termenele impuse de Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii, a declarat apel pârâta Primăria

Mun. Caracal,

criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivele de apel s-a susținut în esență că soluția

instanței de fond este nelegală în condițiile în care s-au aplicat greșit dispozițiile

art. 23 din Legea nr. 10/2001, ce se referă la acte doveditoare ale dreptului de

proprietate ce pot fi depuse până la data soluționării notificării, arătând că numai

prevederile art. 25 alin. (4) din lege ar putea avea legătură cu motivarea în drept

dată de instanță.

S-a invocat adresa din 20 ianuarie 2010 emisă de A.N.R.P.

înregistrată din 5 februarie 2010 ca urmare a analizării dosarului în privința căruia

s-a constatat că nu există dovezi pentru suprafața de 1.397 m.p., susținându-se

că din actele depuse în completarea dosarului aferent notificărilor, rezultă suprafața

de 828 m.p. raportată la buletinele clădirii, teren aferent construcțiilor (hotel

și prăvălii) naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 de la autorii P.E. și P.N.

Prin decizia nr. 166 din 14 martie 2011, Curtea de Apel

Craiova,

secția

I

civilă și pentru

cauze cu minori și de familie a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel, a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispoziția de restituire

în natură a imobilului sau de acordare a măsurilor reparatorii are forța probantă

a unui înscris autentic și, ca atare, o anulare sau o revocare a dispoziției nu

se mai poate realiza pe cale administrativă, aceasta fiind supusă doar controlului

judecătoresc.

Primarul Municipiului Caracal, în soluționarea notificării

formulate de reclamanți, a emis inițial dispoziția din 01 decembrie 2005 prin care

a propus acordarea despăgubirilor pentru imobilul clădire (hotel și prăvălii) și

terenul aferent în suprafață de 1.397m.p. Această dispoziție a intrat în circuitul

civil, producându-și astfel efectele.

Ulterior, s-a emis dispoziția din 20 iulie 2010, de Primarul

Mun. Caracal, prin care s-a dispus modificarea art. I al dispoziției din 01

decembrie 2005, emisă de Primarul Mun. Caracal, în sensul că s-a propus acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent reclamanților, pentru imobilul clădire (hotel

și prăvălii) și terenul aferent în suprafață de 828 m.p., conform buletinelor clădirii,

str. Piața 1 Mai, în cotă de VI fiecare.

În art. II din dispoziția contestată, s-a prevăzut că

rămân valabile celelalte prevederi ale dispoziției din 01 decembrie 2005, emisă

de Primarul Mun.Caracal.

Instanța de apel a arătat că, potrivit art. 25 alin. (4)

din Legea nr. 10/2001 republicată, decizia sau, după caz dispoziția de aprobare

a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite

asupra acestuia, are forță probantă a unui înscris autentic și constituie titlu

executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităților de publicitate

imobiliară.

Alin. (6) al aceluiași text legal prevede că decizia sau,

după caz, dispoziția prevăzută la alin. (4) trebuie pusă în executare în termen

de 3 ani de la data primirii ei de către persoana îndreptățită.

Din interpretarea dispozițiilor legale arătate, Curtea

de Apel, a constatat că alin. (4) și (6) ale art. 25 din lege, consacră regimul

complex al dispoziției de aprobare a restituirii în natură, în sensul că această

dispoziție este asimilată înscrisului sub formă autentică, constituind actul juridic

de bază pentru efectuarea formalităților de publicitate imobiliară și titlul executoriu,

după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Dispoziția ulterioară din 20 iulie 2010, emisă de primar,

prin care se revocă în parte dispoziția din 01 decembrie 2005, în sensul diminuării

suprafeței de teren solicitată de reclamanți prin notificare, este nelegală, întrucât

dispoziția inițială emisă în anul 2005 a intrat deja în circuitul civil, fiind înaintată

Comisiei Centrale pentru acordarea despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (1) din

Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În consecință, instanța de apel, a reținut că o anulare

sau o revocare ulterioară emiterii primei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii

prin echivalent pentru imobilul compus din construcții și teren aferent nu se mai

poate realiza pe cale administrativă.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta Primăria

Municipiului Caracal prin Primar,

solicitând

modificarea celor doua hotărâri pronunțate în cauză, în sensul respingerii acțiunii

reclamanților și, pe cale de consecință, menținerea, ca temeinică și legală, a dispoziției

din 20 iulie 2010 emisă de Primarul Mun. Caracal.

În motivarea recursului, pârâta a invocat greșita interpretare

a dispozițiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în sensul că acest art.

se referă în mod imperativ la forța probantă pe care o poate avea o dispoziție de

restituire în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent cu alte

bunuri, servicii, așa cum se precizează la art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Pârâta-recurentă a invocat și aplicabilitatea art. 25

din Legea nr. 10/2001, având în vedere că obiectul dispoziției contestate îl constituie

acordarea de măsuri reparatorii pentru o suprafață de teren de 828 m.p., în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și nu o restituire în natură a acestei suprafețe

de teren. în situația acordării de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești,

decizia finală este luată de C.C.S.D. din cadrul A.N.R.P.

Prin motivele de recurs  s-a susținut și faptul că, menținerea

soluției pronunțate în speță ar duce la o situație atipică și anume, reclamanții

notificatori ar beneficia de măsuri reparatorii pentru o suprafață de teren mult

mai mare față de cât ar fi îndreptățiți, putând vorbi chiar de o îmbogățire fără

justă cauză.

Motivarea și dispozitivul sentinței Tribunalului sunt

în totală contradicție cu documentele depuse la dosarul aferent notificărilor formulate

de petenți în baza Legii nr. 10/2001, motivat de faptul că, în urma adresei din

20 ianuarie 2010 emisă de către A.N.R.P., ca urmare a analizării dosarului s-a constatat

că nu există dovezi în ceea ce privește suprafața totală de 1.397 m.p., fapt pentru

care acesta a fost restituit în vederea reanalizării.

Având în vedere actele depuse în completarea dosarului

aferent notificărilor, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a constatat că terenul

aferent construcțiilor (hotel și prăvălii) naționalizat prin Decretul nr. 92/1950

de la autorii P.E. și P.N., pentru care nu s-au acordat despăgubiri bănești, este

în suprafață de 828 m.p., propunându-se acordarea de măsuri reparatorii în acest

sens.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Dispoziția emisă de primar în procedura Legii nr. 10/2001

este un act civil, întrucât, soluționând notificările de restituire a bunurilor

preluate abuziv de către stat, primarul nu acționează ca reprezentant al puterii

executive locale, ci ca reprezentant al persoanei juridice (unitatea administrativ-teritorială)

deținătoare a bunului.

De aceea, dispoziția de restituire al cărei emitent este

primarul nu întrunește caracteristicile unui act administrativ de autoritate, nefîind

emisă în regim de putere publică (în soluționarea unor raporturi bazate pe inegalitate

juridică, adică pe subordonarea părților, specifică raporturilor administrative).

Indiferent de calitatea entității deținătoare a bunurilor

imobile (societate comercială, regie autonomă, instituție publică, organizație cooperatistă,

unitate administrativ-teritorială) deciziile sau dispozițiile de restituire sunt

acte de drept privat, respectiv, acte juridice civile (mai exact, acte de dispoziție

făcute asupra bunurilor din patrimoniu și care, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, au valoarea unui titlu de proprietate și constituie titlu executoriu

pentru punerea în posesie).

Cu privire la aceste decizii/dispoziții emise în procedura

prealabilă, legiuitorul a reglementat modalitatea de contestare la îndemâna persoanei

îndreptățite nemulțumite, prin dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Ca urmare, așa cum în mod corect a reținut și instanța

de apel, fiind vorba de un act juridic civil, el nu se află în afara controlului

legalității sale, numai că acțiunea pentru constatarea nevalabilității condițiilor

de emitere trebuie să urmeze regimul juridic de drept comun.

Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 dispoziția

de restituire în natură a imobilului sau de acordare a măsurilor reparatorii are

forța probantă a unui înscris autentic și, ca atare, o anulare sau o revocare a

dispoziției nu se mai poate realiza pe cale administrativa, aceasta fiind supusă

doar controlului judecătoresc.

În absența beneficiarilor dispoziției nu se poate statua

asupra nevalabilitătii pretinse a actului, pentru că s-ar ajunge la nesocotirea

drepturilor dobândite de persoanele îndreptățite fără ca acestea să aibă posibilitatea

de a se apăra în procedura judiciară astfel declanșată.

În speță, pârâta-recurentă a soluționat notificările formulate

de petenții P.Ș. și P.M.I., emițând dispoziția din 01 decembrie 2005, care cuprinde

toate elementele impuse de dispozițiile Legii nr. 10/2001, fiind comunicată petenților

și care a intrat în circuitul civil, producându-și astfel efectele.

Prin emiterea deciziei menționate de către pârâtă, s-a

răspuns la notificările formulate și nu se poate ca aceleași cereri de restituire

să fie soluționate prin mai multe decizii (răspunsuri) emise de către entitatea

notificată, când prevederile art. 22 și următoarele din Legea nr. 10/2001 reglementează

o procedură unică de soluționare a cererilor de restituire a bunurilor preluate

în mod abuziv.

Cum dispozițiile Legii nr. 10/2001 prevăd o procedură

unică de soluționare a notificării, după emiterea deciziei la notificările formulate

de petenți, pârâta s-a dezinvestit și nu poate să procedeze la emiterea altei decizii

ca răspuns la aceleași cereri de restituire a imobilelor.

Așadar, dispoziția ulterioară din 20 iulie 2010, emisă

de primar, prin care a fost revocată în parte dispoziția din 01 decembrie 2005,

în sensul diminuării suprafeței de teren solicitată de reclamanți prin notificare,

este nelegală, întrucât o anulare sau o revocare ulterioară emiterii primei dispoziții

de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din construcții

și teren aferent nu se mai poate realiza pe cale administrativă.

Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată

că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii în cauză,

recursul urmând a fi respins, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de Primăria Municipiului Caracal prin Primar împotriva

deciziei nr. 166 din 14 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția

I

civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 martie 2012.