ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5066/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5066/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Cluj din 01 februarie 2006, K.I.G.S. a solicitat să se constate că terenul în suprafață

de 20.878 m.p. și construcțiile amplasate pe acesta, situat în Cluj-Napoca, strada

G., înscris în CF nr. AA Cluj-Napoca, nr. top. XX, a aparținut antecesorilor săi,

fiind expropriat și trecut în proprietatea statului abuziv, fără titlu și plata

de despăgubiri; să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 53169/1959 emisă

în baza Legii nr. 511/1955 prin care imobilul a trecut în proprietatea statului;

să se dispună anularea dispoziției din 28 decembrie 2005 prin care s-a respins cererea

de restituire în natură a imobilului respectiv, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001;

să se dispună restituirea în natură, iar în subsidiar, pentru situația în care restituirea

în natură nu este posibilă, stabilirea de măsuri reparatorii în echivalent. A mai

solicitat și cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că imobilul revendicat a aparținut antecesorului său, fiind

cunoscut sub numele de Sanatoriul C., așezământ particular pentru bolnavii de TBC.

În perioada ocupației

ungare așezământul a fost preluat abuziv de maghiari, iar ulterior, după decesul

proprietarului Dr. C., prin hotărârea judecătorească din anul 1946 imobilul a fost

redobândit de mama acestuia, în calitate de moștenitoare.

Calitatea de moștenitor

a reclamantului în raport de fostul proprietar al imobilului a fost recunoscută

de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca. Deși a depus diligențe, reclamantul

nu a putut obține copie a hotărârii judecătorești invocate de la Arhivele Naționale,

întrucât acesta nu mai păstrează acte atât de vechi.

Ulterior Consiliul Local

al Municipiului Cluj-Napoca a emis dispoziția din 28 decembrie 2005 prin care a

respins cererea de restituire în natură a imobilului, pe motiv că reclamantul nu

are calitatea de persoană îndreptățită și că dreptul de proprietate nu a fost dovedit.

Prin sentința nr. 480

din 20 iunie 2007 Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis excepțiile lipsei calității

procesual pasive a pârâților Statul Român prin Prefectura Județului Cluj și Ministerul

Finanțelor Publice actual Ministerul Economiei și Finanțelor și a respins acțiunea

împotriva acestor pârâți datorită lipsei calității procesual pasive, a respins excepția

lipsei calității procesual pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca

și a respins acțiunea.

Tribunalul a apreciat

că pârâții Statul Român prin Prefectura Județului Cluj și Ministerul Finanțelor

Publice nu au calitate procesual pasivă, având în vedere dispozițiile art. 25

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care unitatea deținătoare este obligată să

se pronunțe prin decizie motivată.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului, Tribunalul a reținut că acesta

are o asemenea calitate, întrucât justifică un interes actual, legitim și actual,

la care se adaugă și dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Asupra fondului cauzei,

Tribunalul a mai reținut că din probele administrate s-a făcut dovada calității

de moștenitor a reclamantului față de antecesorii săi, însă nu s-a făcut dovada

că imobilul a fost preluat de la aceștia. Susținerea reclamantului conform căreia

la apariția Legii nr. 260/1945 antecesorii săi au redobândit proprietatea imobilului

nu a fost dovedită.

Prin decizia nr. 140/A

din 15 noiembrie 2007 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale pentru minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamatului.

Curtea de Apel a reținut

că imobilul solicitat de reclamant a fost grevat, de-a lungul timpului, de numeroase

ipoteci, ulterior fiind vândut la licitație publică în data de 09 ianuarie 1942

către Asociația M.S.Ș. Această tranzacție a fost atacată în instanță, potrivit prevederilor

legale, însă cursul procesului nu se cunoaște, susținerea reclamantului în sensul

că imobilul a reintrat în proprietatea autorilor săi nu a fost dovedită. În consecință

nu s-a făcut dovada că Statul Român ar fi preluat imobilul de la autorii reclamantului,

în CF a acestuia fiind înscris dreptul de proprietate al Statului Român la data

de 26 noiembrie 1959.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamantul a arătat că

din probele administrate la dosar rezultă că imobilul a fost preluat de la autorii

săi. Astfel, s-a făcut dovada că vânzarea imobilului la licitație publică a fost

atacată în instanță. Împrejurarea că reclamatul nu a putut dovedi existența hotărârii

judecătorești pronunțate în cauză nu poate fi reținută ca o culpă a sa, întrucât

a făcut toate demersurile în acest sens.

În plus, din adresele

emise de pârâta Consiliul Județean Cluj referitoare la împrejurarea că a fost naționalizat

Sanatorul C., rezultă că acesta a fost preluat de la autorii săi, în caz contrar

s-ar fi numit Sanatorul Ș.M.

Chiar și în lipsa unei

asemenea dovezi, instanța trebuia să se raporteze la situația istorică a regiunii,

în sensul că după căderea regimului austro-ungar din Transilvania de Nord regimul

comunist, care s-a instalat la putere, a expropriat masiv, acesta foind și cazul

imobilului solicitat de reclamant.

Instanța de recurs a constatat

că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

Conform art. 24 din Legea

nr. 10/2001 alin. (1) „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea

dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare

măsura preluării abuzive", iar potrivit alin. (2) „în aplicarea prevederilor

alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ

sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura

preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar".

În speța de față, în actul

de preluare al imobilului nu sunt menționați antecesorii reclamantului, pentru ca

reclamantul să beneficieze de prezumția instituită de prevederile enunțate mai sus.

Simpla dovadă a înregistrării

unei acțiuni prin care a fost contestată vânzarea la licitație a imobilului nu este

de natură să instituie prezumția că imobilul a și intrat în proprietatea antecesorilor

și a fost naționalizat de la aceștia.

Critica privitoare la

faptul că instanțele au analizat greșit probele administrate în cauză, nu poate

fi cercetată de instanța de recurs, prevederile art. 304 pct. 11 C. proc. civ.,

conform cu care hotărârea putea fi modificată atunci când se întemeia pe o greșeală

gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, fiind

abrogate la data când s-a pronunțat decizia dată în apel.

Având în vedere cele mai

sus arătate, Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a făcut aplicarea corectă

a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 5013

din 17 septembrie 2008, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

a respins recursul ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii

atacate.

Împotriva acestei decizii

a formulat contestație în anulare contestatorul K.I.G.S.

Învederează că în fapt,

prin decizia civilă nr. 5013 din 17 septembrie 2008 i s-a respins recursul introdus

împotriva deciziei civile nr. 410/A/2007 pronunțată în Dosarul nr. 1304/117/2006

al Curții de Apel Cluj.

Copia deciziei nr. 5013/2008

i-a fost comunicată în ziua de luni 27 septembrie 2010, fără respectarea art. 264

alin. (1) prima teza C. proc. civ.

Dat fiind însă că omisiunea

analizării unui motiv de recurs nu ar putea fi constatată decât după motivarea hotărârii,

termenul pentru motivare trebuie calculat de la data la care a luat cunoștință de

hotărâre în integralitatea ei.

Aspectele legale în temeiul

cărora recursul a fost formulat și au fost argumentate susținerile cu privire la

dreptul său ca și persoană îndreptățită la a solicita restituirea în natură a imobilului

din Cluj-Napoca strada G. înscris în CF AA nr. top. XX, în baza Legii nr. 10/2001

completate cu dreptul comun civil și alte texte de lege invocate, nu a fost analizat,

acest lucru fiind o stare de fapt.

Considerentul prin care

a fost motivată decizia realizându-se actul de justiție nu răspunde la motivele

de fapt și de drept prin care și-a întemeiat solicitările.

Instanța de recurs a reluat

pentru motivarea deciziei sale unul din argumentele instanței de apel, în speță

art. 24 din Legea nr. 24/2001, ca și considerent al deciziei de respingere pentru

a arăta neîndeplinirea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (celălalt motiv, respectiv

art. 304 pct. 11 nefiind menționat în cererea de recurs).

În acest sens, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit în mod constant că noțiunea de

proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

impune ca o jurisdicție internă, în speță, instanța care a soluționat recursul -

să examineze efectiv problemele esențiale ce-i sunt supuse examinării, și nu să

se mulțumească a confirma pur și simplu concluziile unei jurisdicții inferioare

(Cauza Halte contra Finlanda, 19 decembrie 1997 parag. 59, 60).

În completarea celor arătate,

în materia Legii nr. 10/2001, dat fiind specificul acestor litigii, proba dreptului

de proprietate cu privire la bunurile preluate în mod abuziv de stat se poate realiza

și prin alte mijloace de probă decât cele admise în litigiile de drept comun (Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia

nr. 8007 din 02 octombrie 2006).

Deosebit de cele arătate

mai sus, din cuprinsul deciziei nr. 5013/2008 nu reiese că instanța de recurs a

adus argumente decisive pentru soluționarea cauzei sau a analizat vreun aspect care

ar putea fi considerat esențial, pentru a nu răspunde în mod deliberat criticilor

sale din cererea de recurs.

Instanța nu a tratat nici

măcar sumar criticile formulate în recursul ce fac obiectul deciziei civile contestate,

prin urmare nici conform dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 raportat la

art. 316 și art. 298 C. proc. civ.

În același sens, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că dreptul la un proces echitabil nu poate

fi considerat efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt într-adevăr

„auzite", adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul

sesizat (Cauza Virgil Ionescu împotriva României, hotărârea din 28 iunie 2005).

Aceste lacune care se

constată în fapt în motivarea deciziei nr. 5013/2008 pot fi calificate ca și omisiunea,

din greșeală, a instanței de a cerceta motivul de recurs referitor la temeiul legal

și aplicarea greșită a legii.

Faptul că instanța de

recurs a amintit într-o frază despre „situația istorică a regiunii", nu constituie

o motivare argumentată în raport de motivele de legalitate invocate și care trebuie

să fie, în ultimă instanță, singurele de luat în seamă.

Lipsa cercetării aspectelor

de fapt și de drept din cererea de recurs, și cu atât mai mult fără a ține seama

de dreptul comun, echivalează cu omisiunea instanței de a cerceta motivul de recurs

al art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Din considerentele expuse

mai sus consideră că este necesar să fie admisă contestația și recursul rejudecat,

prilej cu care instanța de recurs ar avea posibilitatea să înlăture această omisiune

printr-o motivare argumentată cu privire la aspectele legale invocate în cererea

de recurs pentru ca acestea să primească o tratare corespunzătoare.

În drept, îmi întemeiez

contestația în anulare pe dispozițiile art. 318-320 C. proc. civ.

Contestația în anulare

formulată, este nefondată, avându-se în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor

art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs mai

pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța, respingând recursul, sau

admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele

de modificare sau de casare.

Analizând textul de lege

citat, se constată faptul că, în conținutul actual al acestuia, se face referire

la motive de „modificare sau casare”, în corelare cu dispozițiile art. 312 C.

proc. civ., astfel încât, numai neanalizarea unui motiv de casare sau modificare

invocat de recurent poate duce la admiterea acestei căi extraordinare de atac, nu

și neanalizarea tuturor argumentelor, susținerilor și considerentelor invocate de

acesta în sprijinul motivelor de nelegalitate invocate și care pot fi încadrate

în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Se reține, astfel faptul

că cea de-a doua teză a art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de

a examina unul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de parte, întrucât,

argumentele respective sunt subsumate acestor motive pe care le sprijină, ori de

cât de larg ar fi dezbătute.

În speță, se reține că

recurentul-contestator a invocat faptul că instanța de recurs nu a cercetat un motiv

de recurs formulat și întemeiat pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cercetarea motivului

de modificare invocat de către recurent și întemeiat pe prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, a analizat pe larg și

a arătat în considerentele deciziei contestate motivele pentru care, s-a respins,

ca fiind nefondat recursul.

Instanța de recurs nu

era obligată să răspundă tuturor argumentele folosite de recurent în dezvoltarea

acestui motiv de recurs, ci era îndreptățită să grupeze aceste argumente pentru

a răspunde motivului de recurs invocat, printr-un considerent comun.

Față de cele arătate,

Înalta Curte, va respinge, ca nefondată, contestația în anulare, motivele invocate

neputând fi încadrate în prevederile art. 318 alin. (1) teza II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată

contestația în anulare formulată de contestatorul K.I.G.S.

împotriva deciziei nr. 5013 din 17 septembrie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 iunie 2011.