ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4224/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4224/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 661/ A din 07 iulie 2011, Curtea de

Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

admis apelul formulat de apelanții - reclamanții G.V.P., G.C.G. și E.C.

împotriva sentinței civile nr. 786 din 22 mai 2009, pronunțată în Dosarul nr. 14512/3/2007

al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata

pârâtă A.V.A.S., intimații pârâți Secretariatul General al Guvernului, Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar și

intimatul chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor.

A schimbat în parte sentința

apelată, în sensul că:

A admis în parte cererea și a obligat

pe pârâta A.V.A.S. să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri în

echivalent pentru cota de 50% din acțiunile deținute de autorul reclamanților

la fosta „Moară Moștenitorii I.G.”, societate în nume colectiv, în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a menținute celelalte dispoziții ale

sentinței atacate.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 14512/3/2007,

reclamanții V.G.P., G.C.G., E.C. au chemat în judecată pârâta A.V.A.S.,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea

acesteia la plata de despăgubiri bănești cuvenite pentru cota de 50% deținută

de autorul lor, Graf Paul, din societatea comercială „Moara Moștenitorii I.G.,

societate în nume colectiv

”

care deținea „Fabrica de pâine din Drobeta Turnu Severin”, având un activ

compus din: teren din str. Kogălniceanu, actuala str. Horia, construcții din

strada Kogălniceanu, actualmente strada Horia, și magazinul fabricii din Piața

23 August, actualmente Piața Radu Negru; materiale, mașini și instalații,

vehicule, scule și accesorii, animale, mobilier astfel cum sunt descrise în „Inventarul

de preluare a Fabricii de pâine încheiat la data de 1 octombrie 1948”.

Reclamanții au depus la dosarul

cauzei cerere de chemare în garanție pentru Cancelaria Primului Ministru

(denumită în continuare Cancelaria), Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor (denumită în continuare Comisia), Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților (denumită în continuare Autoritatea), Direcția

pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar (denumită în continuare Direcția)

pentru ca, în ipoteza respingerii cererii lor față de pârâta principală, prin

hotărârea pe care instanța o va pronunța să fie obligați la plata

despăgubirilor pentru cota de 50% din S.C.”Moara Moștenitorii I.G.” S.N.C., în

cuantumul rezultat din expertiza tehnică; cu obligarea acestora și la plata

cheltuielilor de judecată.

Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților a depus la dosarul cauzei cerere de chemare în

garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, în situația în care va cădea

în pretenții rezultate din prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 786 din 22

mai 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția

necompetenței ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive ca neîntemeiată, a respins cererea principală formulată de reclamanții

și a respins cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată.

Analizând actele și lucrările

dosarului, Tribunalul a constatat următoarele:

Cum notificarea nu a fost

soluționată, tribunalul, văzând și dispozițiile Deciziei de îndrumare nr. 20/2007

și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a respins ca nefondată excepția

necompetentei materiale.

Stabilirea persoanelor juridice care

au calitatea de unități deținătoare, precum și a procedurilor de restituire, în

raport de posibilitatea restituirii în natură, ori prin echivalent, cu

competențele speciale recunoscute de dispozițiile art. 25 și art. 26 din Legea nr.

10/2001, republicată, coroborate cu cele din Titlul nr. VII privind procedurile

de restituire prin echivalent din Legea nr. 247/2005, inclusiv sub aspect al

capacității de folosință ca element constitutiv al capacității procesuale civile,

privesc fondul cauzei și urmează a fi analizate în acest context.

Pentru aceste considerente,

tribunalul a respins excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive,

invocate de către pârâți, ca neîntemeiate.

Din Ordonanța nr. 73/1948 emisă de

Camera de Comerț și Industrie Turnu Severin, rezultă că „Moara moștenitorii I.G.,

societate în nume colectiv” a fost naționalizată și, întrucât persoanele

interesate nu au solicitat radierea ei, s-a dispus din oficiu radierea și

înscrierea ei sub nr. 9/1948 (fila 27).

Din evidențe rezultă că acționari

erau la data naționalizării O.P.G. și P.P.G., fiecare cu o cotă de 50% din

numărul de acțiuni și valoarea acestora (fila 102).

Acțiunile aferente imobilului au

fost vândute în procesul de privatizare unor societăți comerciale, respectiv

prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 29 decembrie 1995 către

societatea agricolă C., continuatoare a SC A. SA (filele 138 - 144) și către

Asociația S.S., prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 29

decembrie 1995 (filele 145 - 151) și prin contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni din 1996 (filele 160 - 162).

Pentru imobil nu s-au încasat

despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislației

în vigoare la data preluării, respectiv a dispozițiilor art. 481 C. civ. și art.

8 din Constituția din 1948, precum și art. 17 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului la care România era parte.

Prin testamentul autentificat din 27

septembrie 1930, P.G. „proprietar și industriaș”, a lăsat soției sale, E.P.G.,

cotitatea sa disponibilă de ¼, iar celor 3 copii, V., căsătorită V.N., O.P.G.

și P.P.G., restul de ¾ din averea sa (fila 113).

Pentru a preîntâmpina neînțelegerile

care s-ar putea ivi ulterior, P.G. „proprietar și industriaș”, a lăsat și un

partaj de ascendent, autentificat din 26 martie 1931, prin care a dispus ca

întreg imobilul pe care l-a adus ca aport prin contractul de asociere în nume

colectiv autentificat din 1931, respectiv moara cu toate mașinile și

accesoriile și grădina din comuna Bistrița, jud. Mehedinți, să revină în cote

egale celor doi fii O.P.G. și P.P.G. (fila 116).

Din certificatul de căsătorie

rezultă că P.G. s-a căsătorit la data de 15 mai 1943 cu C.G. (fostă V.) (fila

12).

Din certificatul de moștenitor din 02

iulie 1975, emis de Notariatul de Stat jud. Vâlcea rezultă că de pe urma

defunctului G.P., decedat la data de 21 ianuarie 1974, au rămas ca moștenitori

G.C., în calitate de soție supraviețuitoare și G.V.P., în calitate de fiu (fila

16).

Din certificatul de naștere, rezultă

că G.V.P. este fiul lui G.P. și al G.C., fiind născut la Turnu Severin (fila 11).

Din certificatul de deces rezultă că

G.P., decedat la data de 21 ianuarie 1974, a fost fiul lui P. și E. (fila 11).

Alături de aceste acte, reclamanții

au depus și alte acte de stare civilă, respectiv certificatul de deces al

numitului G.P.O., decedat la data de 24 ianuarie 1977, fiul lui P. și al E.,

rezultând că este frate cu G.P., decedat la data de 21 ianuarie 1974 (fiul lui

P. și E., fila 11) și certificatul de deces al numitei G.M., decedată la data

de 03 august 1985, fiica lui M. și al E. (ambele la fila 13).

Din interpretarea coroborată a

actelor reținute, rezultă că reclamantul este descendent în linie directă a lui

P.G., proprietar inițial al imobilului (strănepot) și nepot al lui P.G.,

proprietarul cotei de 50% în urma partajului de ascendent, însă nu este

singurul moștenitor, deoarece din certificatul de căsătorie rezultă că din

căsătoria lui G.P. cu G.C. a rezultat și C., căsătorită E. (fila 12), care însă

nu este moștenitor acceptant, aceasta renunțând expres, astfel cum a fost

reținut în certificatul de moștenitor din 02 iulie 1975, emis de Notariatul de

Stat jud. Vâlcea.

Potrivit art. 4 alin. (3) din legea nr.

10/2001, republicată, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au

acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii

pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, cererea de restituire având

valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se

solicită în temeiul prezentei legi.

Cum și reclamanta a semnat cererea

de restituire (notificarea), rezultă că și față de aceasta este îndeplinită

cerința legală.

Din cele reținute, tribunalul a

constatat că reclamanții au făcut dovada calității de moștenitori ai persoanei

fizice îndreptățite (art. 4 alin. (2) din lege).

Cum imposibilitatea restituirii în

natură nu a fost nici susținută și nici probată, iar sarcina probei le incumba

reclamanților, tribunalul a apreciat cererea de restituire direct în

echivalent, respectiv echivalent bănesc, ca neîntemeiată.

Chiar și în ipoteza în care s-ar

admite că această imposibilitate ar rezulta implicit, nu sunt îndeplinite nici

condițiile pentru restituirea în echivalent bănesc, astfel cum a fost

solicitată.

Tribunalul a reținut că reclamanții

nu au depus actele obligatorii pentru a face dovada calității de acționar și a

valorii acțiunilor, potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001,

interpretate prin art. 31.1 și 31.2 din H.G. nr. 250/2007.

În acest sens, reclamanții trebuia

să depună actele prevăzute de art. 77 C. com., cu accent pe ultimul bilanț

contabil, întrucât pentru calcularea valorii acțiunilor legiuitorul a stabilit

o modalitate de calcul în dispozițiile 31.5 din H.G. nr. 250/2007.

Obligația de a-și dovedi toate

pretențiile și susținerile le revenea reclamanților potrivit art. 129 alin. (1)

C. proc. civ. coroborat cu art. 1169 C. civ.

Împotriva acestei hotărâri

reclamanții au formulat apel, iar prin decizia civilă nr. 288/ A din 03 mai 2010,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a admis apelul a desființat sentința apelată și a trimis cauza pentru

rejudecare aceluiași tribunal.

S-a reținut de instanța de apel că

argumentele primei instanțe sunt contradictorii, întrucât, deși reține

competența sa materială în soluționarea litigiului de față, potrivit cu

dispozițiile Deciziei nr. 20/2007, soluția de neprimire a cererii pentru

motivul nedovedirii calității de acționar și a valorii acțiunilor potrivit

dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001 este consecința aplicării și

interpretării greșite a acestor dispoziții, precum și ale dispozițiilor art. 6

și art. 9 din Legea nr. 10/2001 și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

La dosarul cauzei, reclamanții au

administrat înscrisurile prin care fac dovada înstrăinării de către F.P.S.

către persoane juridice private a acțiunilor corespunzătoare SC A. SA din

Drobeta Turnu Severin, persoană juridică ce a preluat patrimoniul inițial al SC

„Moara Moștenitorii I.G., Societate în nume colectiv”, Curtea reținând

incidența dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanții au demonstrat

imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, în accepțiunea Legii nr. 10/2001,

precum și calitatea de acționar la data naționalizării a autorului

reclamanților.

Decizia instanței de apel a fost

atacată cu recurs de către reclamanți

care au susținut că în mod greșit instanța de apel a

considerat că nu poate ea însăși să procedeze la judecata cauzei pe fond, în

condițiile în care, potrivit considerentelor adoptate, a înlăturat

impedimentele reținute de către prima instanță.

Prin decizia civilă nr. 2375 din 16

martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza

spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a pronunța această decizie,

Înalta Curte a constatat că, pronunțând decizia prin care a desființat

hotărârea de primă instanță cu trimitere spre rejudecare, instanța de apel a

nesocotit prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care nu vizează un

caracter contradictoriu al motivării.

În rejudecarea cauzei în apel s-au

reținut, în esență, următoarele.

Instanța de fond a dezlegat problema

de drept privind calitatea reclamanților de persoane îndreptățite în sensul

Legii nr. 10/2001, constatând că aceștia au făcut dovada calității de

moștenitori ai persoanei fizice îndreptățite în condițiile art. 4 alin. (2) din

actul normativ sus-menționat, această constatare dobândind putere de lucru

judecat atât timp cât nu a fost criticată de partea adversă prin formularea

căii de atac a apelului.

Într-adevăr, potrivit adresei din 06

martie 2007, emisă de Primăria municipiului Drobeta Turnu Severin, pentru

imobilul fabrica de Pâine G. a formulat notificare și D.C.M., însă, față de

certificatul de moștenitor depus la dosarul de fond, la fila 321, Vol. 2,

acesta este un moștenitor de pe urma celui de-al doilea acționar la această

societate, și anume O.P.G., care a deținut, alături de autorul reclamanților, P.G.,

50% din acțiunile societății comerciale în discuție.

Societatea comercială „Moara

Moștenitorii I.G.” a avut un activ, compus din: teren situat în strada

Kogălniceanu actualmente str. Horia din Drobeta Turnu Severin, construcțiile

situate la această adresă precum și cea situată în Piața 23 August, actualmente

Piața Radu Negru, ce a reprezentat magazinul fabricii, precum și materialele,

mașinile și instalațiile, sculele și accesoriile, animalele și mobilierul,

astfel cum sunt descrise în „Inventarul de preluare a Fabricii de pâine

încheiat la data de 01 octombrie 1948”.

Curtea a constatat că bunurile care

au format obiectul naționalizării au fost preluate cu titlu, în baza Legii nr. 119/1948,

la această caracterizare a preluării raportându-se la faptul că a existat o

reglementare legală care constituia temeiul juridic al constituirii dreptului

de proprietate al statului (respectiv a existat o lege în temeiul căreia s-a

realizat preluarea de către stat), precum și la faptul că au existat acte

administrative de preluare - preluarea nerealizându-se pur și simplu în fapt -

autoritățile de la acea vreme întocmind asemenea acte, la dosar fiind anexat

chiar inventarul întocmit cu ocazia preluării.

Întrucât în cazul de față imobilul

în litigiu a fost preluat cu titlu, iar potrivit adresei din 06 martie 2007

emisă de Primăria municipiului Drobeta Turnu Severin „edificiile notificate se

regăsesc actualmente în patrimoniul SC A. SA”, nedeținând date în legătură cu

demolarea construcțiilor notificate, această societate, potrivit actelor depuse

la dosar și reținerilor primei instanțe, necontestate în calea de atac, fiind

în prezent integral privatizată, sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr.

10/2001.

În ce privește celelalte bunuri care

au format obiect al notificării, Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 10/201, urmând ca măsurile reparatorii să fie acordate și

pentru utilajele și instalațiile preluate de stat odată cu imobilul, atât timp

cât în cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că acestea au fost înlocuite,

casate sau distruse.

Totodată, Curtea a reținut

incidența art. 31 din Legea nr. 10/2001 și faptul că la dosarul cauzei (fila

204 - 205 dosar fond, vol. 1) se află ultimul bilanț contabil pe perioada 1

ianuarie - 11 iunie 1948, în care este reflectat activul și pasivul acestei

societăți comerciale, la care autorul reclamanților era asociat, precum și

structura acționariatului, înregistrat în M. Of. 183 și 281/1948, (fila 206

dosar fond, vol. 1), pe verso-ul acestei file regăsindu-se date concrete despre

patrimoniul societății comerciale în discuție.

Ca urmare, la dosar,

făcându-se dovada existenței acestor acte, în temeiul art. 31 sus-citat, Curtea

a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din actele și

lucrările dosarului rezultând că autorul reclamanților, respectiv aceștia nu au

primit niciun fel de despăgubiri pentru cota ce le revenea din activul

societății comerciale naționalizate.

În sensul celor arătate, Curtea a

obligat pe pârâta A.V.A.S. să emită dispoziție cu propunere de despăgubii în

echivalent pentru cota de 50% din acțiunile deținute la Moara Moștenitorii I.G., societate în nume colectiv” în condițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005

Stabilirea cuantumului

despăgubirilor, potrivit alin. (6) și alin. (7) al art. 16 titlul VII al Legii nr.

247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată

de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la

emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Potrivit prevederilor art.

13 alin. (1) lit. a) din capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor, stabilirea cuantumului

final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea

Cancelariei Primului - Ministru, în prezent Secretariatul General al

Guvernului, care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la

acordarea de titluri de despăgubire. S-a mai reținut și că problema competenței

instanțelor de judecată de a hotărî cu privire la cuantumul despăgubirilor

acordate a făcut obiectul recursului în interesul legii soluționat de Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, prin care

s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005

privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică

deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Or, din interpretarea

per a contrario a dispozițiilor obligatorii cuprinse în decizia nr. 52 din 04

iunie 2007, rezultă că dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005

privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor se aplică în

cazul tuturor notificărilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a

acestei legi.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții

G.V.P. și E.C.

și

pârâtele

A.V.A.S. și Comisia Centrală Pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

1.

Motive de

recurs formulate de reclamanții

G.V.P. și E.C.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a evidențiat în mod repetat că inconsecventele și deficientele

legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor

judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român

pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reținându-se ca a avut loc o

lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.

Prin urmare, în procedura de

aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenta unor prevederi de natură a asigura aplicarea

efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu

dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea

normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte

din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea

fundamentală.

A solicitat în mod expres instanței

de apel să constate că dispozițiile Legii nr. 10/2001 (care îl trimit în

procedura administrativă - aspect unificat de decizia în interesul Legii nr. 52/2007)

contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului și astfel prevederile

acesteia din urmă trebuie să stea la baza emiterii unei hotărâri de obligare la

despăgubiri bănești.

La emiterea deciziei în interesul

legii nr. 33/2008 s-au avut în vedere și prevederile deciziei nr. 52/2007

astfel încât rezolvarea juridică dată de către instanța de apel, prin aplicarea

deciziei nr. 52/2007 și ignorarea prevederilor deciziei nr. 33/2008 este

nelegală. Practic, decizia nr. 33/2008 rămâne fără posibilitatea de a fi

aplicată, deși în textul acesteia nu se face nicio distincție între cererile de

retrocedare în funcție de apariția Legii nr. 247/2005.

pârâta A.V.A.S.

Competenta instanței poate interveni

numai în măsura în care se emitea decizie sau dispoziție motivată prin

finalizarea procedurii administrative, acestea putând face obiectul analizei

instanței judecătorești pentru legalitate, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Astfel, A.V.A.S. este încă în

termenul legal de analiza a notificării și este necesară efectuarea

demersurilor de către intimați pentru completarea dosarului administrativ, în

conformitate cu art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Intimații nu au comunicat în

susținerea notificării toate actele necesare în vederea completării dosarului

administrativ întocmit, conform art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicată. Nu

au depus în susținerea notificării bilanțul contabil la data de 31 decembrie 1947

la fosta „Moara Moștenitorii I.G. conform dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001

republicată ci doar bilanțul contabil la data de 11 iunie  1948 la respectiva societate

și, prin urmare, nu pot fi calculate masurile reparatorii prin echivalent solicitate

de intimații-reclamanți întrucât bilanț contabil depus a fost întocmit jumătate

de an.

Hotărârea instanței de fond a fost

pronunțată astfel cu încălcarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001

republicată, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

pârâta Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Deși Curtea de Apel București

stabilește că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în condițiile

art. 31 din Legea nr. 10/2001 și obligă A.V.A.S. la emiterea unei decizii prin

care să se recunoască dreptul reclamanților la despăgubiri în echivalent pentru

cota de 50% din acțiunile deținute de autorul lor, făcând aplicarea

dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001, arată în mod greșit că aceste

despăgubiri vor fi stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Aceasta întrucât dispozițiile art. 31

din Legea nr. 10/2001 prevăd că „măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute

la alin. (1) se vor propune, după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor,

prin decizia motivată a instituției publice implicate în privatizarea

societății comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice sau, după

caz, prin ordin al ministrului finanțelor publice, în cazul în care societatea

comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate nu mai

există, nu poate fi identificată, ori nu a existat o asemenea continuitate”.

Analizând decizia de apel în raport

de criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al

recursurilor, în considerarea argumentelor ce succed.

de reclamanți.

Decizia în interesul Legii nr. 27/2011

a statuat asupra cererilor de genul celei formulate de către recurenții -

reclamanți și este obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of.,

potrivit. art. 330

7

C. proc. civ.

Prin această decizie s-a statuat că

acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv,

imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii

prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva

Statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale sunt inadmisibile.

Argumentele care susțin această

decizie în interesul legii sunt următoarele:

Acțiunile directe, îndreptate

împotriva statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au

solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele C. civ. și al art.

1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție nu pot fi primite, deoarece ignoră

principiul specialia generalibus derogant.

Raționamentul este identic cu cel

expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33 din 9 iunie

2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009,

prin care a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin decizia menționată s-a

stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea

nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are

prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru

imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită

beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu

se poate susține, fără a încălca principiul menționat, că dreptul comun s-ar

aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța

dintre legea specială și Convenția europeană, se subliniază că jurisprudența

C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea

măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea

proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza Păduraru împotriva

României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de

ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu impune statelor

obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție

de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile,

pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea

pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie legislativă,

administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un

factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția

statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și

suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie statul a

decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în

condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost

aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea

ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și

procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. 1 pct. 1

referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin

echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea

notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în

condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului

despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005,

se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia

Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului,

va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de

contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin

decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect trebuie

subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este

compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o

instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză Maria

Atanasiu și alții împotriva României (paragraful 115).

Prin urmare, exigențele coerenței și

certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește

adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun

autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate

prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri

reparatorii.

De fapt, cauza care a antrenat

constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în

Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul

român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor

îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că

soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul „Proprietatea”,

instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi

de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în

Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce statul român a

fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a

hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția

efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor

similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Este important de subliniat că și în

hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o

marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze

respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate

din țară și pentru punerea lor în aplicare” și că „punerea în balanță a

drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane

afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al

statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând

intervenția diverselor autorități interne” (paragraful 233).

De altfel, chiar dacă, în situația

în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre

judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul

la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui „bun”, în sensul

Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii

patrimoniale” astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient de protecție

a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul

Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în

Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea

unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a

deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești

irevocabile.

În considerarea acestor argumente,

care susțin decizia de apel, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 304 pct.

9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea recursului

declarat de reclamanți.

de pârâta A.V.A.S.

Competenta instanței poate interveni

nu numai în măsura în care se emite decizie sau dispoziție motivată prin

finalizarea procedurii administrative, care pot fi contestate în fața instanței

conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci și în cazul nesoluționării

notificării în termenul fixat de această lege, potrivit deciziei în interesul

legii nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte, secții unite.

Instanța de apel a reținut că prima

instanță a dezlegat problema de drept privind calitatea reclamanților de

persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, constatând că reclamanții au

făcut dovada calității de moștenitori ai persoanei fizice îndreptățite în

condițiile art. 4 alin. (2) din actul normativ sus-menționat, această

constatare dobândind putere de lucru judecat atât timp cât nu a fost criticată

de partea adversă prin formularea căii de atac a apelului - fără ca recurenta

să conteste aceste considerații și fără să arate care sunt dispozițiile legale

încălcate în dezlegarea dată.

Recurenta pârâtă invocă faptul că

reclamanții nu au depus în susținerea notificării bilanțul contabil la data de

31 decembrie 1947 la fosta moară,conform dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001

republicată, ci doar bilanțul contabil la data de 11 iunie  1948 la respectiva

societate și, prin urmare, nu pot fi calculate masurile reparatorii prin

echivalent solicitate de intimații-reclamanți întrucât bilanț contabil depus a

fost întocmit jumătate de an.

Atât timp cât art. 31 alin. (4) din

legea nr. 10/2001 face referire la activul net din ultimul bilanț contabil, iar

acesta s-a constatat a fi în cauză aferent perioadei 1 ianuarie - 11 iunie 1948,

se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și a acestor

dispoziții legale, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce

atrage soluția respingerii recursului ca nefondat.

pârâta Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin decizia de apel s-a admis în

parte în parte cererea formulată și a fost obligată pârâta A.V.A.S. să emită

dispoziție cu propunere de despăgubiri în echivalent pentru cota de 50% din

acțiunile deținute de autorul reclamanților la fosta „Moară Moștenitorii I.G.”,

societate în nume colectiv, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

reținându-se în considerente că aceste despăgubiri vor fi stabilite de către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

După cum susține recurenta, art. 31

din Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute

de acest articol se vor propune, după stabilirea valorii recalculate a

acțiunilor, prin decizia motivată a instituției publice implicate în

privatizarea societății comerciale care a preluat patrimoniul persoanei

juridice sau, după caz, prin ordin al ministrului finanțelor publice, în cazul

în care societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice

naționalizate nu mai există, nu poate fi identificată, ori nu a existat o

asemenea continuitate.

Considerentele deciziei de apel sunt

referitoare la art. 13 alin. (1) lit. a) din capitolul III Titlul VII al Legii nr.

247/2005, privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor, care prevede că

analizarea și stabilirea cuantumului final al

despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor legii

se face de

Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului - Ministru, care

emite deciziile referitoare la acordarea de titluri de despăgubire, cu

procedura aferentă.

În considerarea acestor argumente,

se impune respingerea și a acestui recurs, cu aplicarea art. 304 pct. 9 și art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanții

G.V.P. și E.C.

și de

pârâtele

A.V.A.S. și

Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva deciziei

civile nr. 661/ A din 07 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 08 iunie 2012.