ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4224/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 661/ A din 07 iulie 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelanții - reclamanții G.V.P., G.C.G. și E.C. împotriva sentinței civile nr. 786 din 22 mai 2009, pronunțată în Dosarul nr. 14512/3/2007 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă A.V.A.S., intimații pârâți Secretariatul General al Guvernului, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar și intimatul chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: A admis în parte cererea și a obligat pe pârâta A.V.A.S. să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri în echivalent pentru cota de 50% din acțiunile deținute de autorul reclamanților la fosta „Moară Moștenitorii I.G.”, societate în nume colectiv, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 14512/3/2007, reclamanții V.G.P., G.C.G., E.C.

au chemat în judecată pârâta A.V.A.S., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acesteia la plata de despăgubiri bănești cuvenite pentru cota de 50% deținută de autorul lor, Graf Paul, din societatea comercială „Moara Moștenitorii I.G., societate în nume colectiv ” care deținea „Fabrica de pâine din Drobeta Turnu Severin”, având un activ compus din: teren din str. Kogălniceanu, actuala str. Horia, construcții din strada Kogălniceanu, actualmente strada Horia, și magazinul fabricii din Piața 23 August, actualmente Piața Radu Negru; materiale, mașini și instalații, vehicule, scule și accesorii, animale, mobilier astfel cum sunt descrise în „Inventarul de preluare a Fabricii de pâine încheiat la data de 1 octombrie 1948”.

Reclamanții au depus la dosarul cauzei cerere de chemare în garanție pentru Cancelaria Primului Ministru (denumită în continuare Cancelaria), Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (denumită în continuare Comisia), Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (denumită în continuare Autoritatea), Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar (denumită în continuare Direcția) pentru ca, în ipoteza respingerii cererii lor față de pârâta principală, prin hotărârea pe care instanța o va pronunța să fie obligați la plata despăgubirilor pentru cota de 50% din S.C.”Moara Moștenitorii I.G.” S.N.C., în cuantumul rezultat din expertiza tehnică; cu obligarea acestora și la plata cheltuielilor de judecată.

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus la dosarul cauzei cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, în situația în care va cădea în pretenții rezultate din prezenta cauză. Prin sentința civilă nr. 786 din 22 mai 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția necompetenței ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată, a respins cererea principală formulată de reclamanții și a respins cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată. Analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul a constatat următoarele: Cum notificarea nu a fost soluționată, tribunalul, văzând și dispozițiile Deciziei de îndrumare nr. 20/2007 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a respins ca nefondată excepția necompetentei materiale.

Stabilirea persoanelor juridice care au calitatea de unități deținătoare, precum și a procedurilor de restituire, în raport de posibilitatea restituirii în natură, ori prin echivalent, cu competențele speciale recunoscute de dispozițiile art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, coroborate cu cele din Titlul nr. VII privind procedurile de restituire prin echivalent din Legea nr. 247/2005, inclusiv sub aspect al capacității de folosință ca element constitutiv al capacității procesuale civile, privesc fondul cauzei și urmează a fi analizate în acest context. Pentru aceste considerente, tribunalul a respins excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive, invocate de către pârâți, ca neîntemeiate.

Din Ordonanța nr. 73/1948 emisă de Camera de Comerț și Industrie Turnu Severin, rezultă că „Moara moștenitorii I.G., societate în nume colectiv” a fost naționalizată și, întrucât persoanele interesate nu au solicitat radierea ei, s-a dispus din oficiu radierea și înscrierea ei sub nr. 9/1948 (fila 27). Din evidențe rezultă că acționari erau la data naționalizării O.P.G.

și P.P.G., fiecare cu o cotă de 50% din numărul de acțiuni și valoarea acestora (fila 102). Acțiunile aferente imobilului au fost vândute în procesul de privatizare unor societăți comerciale, respectiv prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 29 decembrie 1995 către societatea agricolă C., continuatoare a SC A. SA (filele 138 - 144) și către Asociația S.S., prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 29 decembrie 1995 (filele 145 - 151) și prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 1996 (filele 160 - 162). Pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislației în vigoare la data preluării, respectiv a dispozițiilor art. 481 C. civ.

și art. 8 din Constituția din 1948, precum și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România era parte. Prin testamentul autentificat din 27 septembrie 1930, P.G. „proprietar și industriaș”, a lăsat soției sale, E.P.G., cotitatea sa disponibilă de ¼, iar celor 3 copii, V., căsătorită V.N., O.P.G. și P.P.G., restul de ¾ din averea sa (fila 113). Pentru a preîntâmpina neînțelegerile care s-ar putea ivi ulterior, P.G. „proprietar și industriaș”, a lăsat și un partaj de ascendent, autentificat din 26 martie 1931, prin care a dispus ca întreg imobilul pe care l-a adus ca aport prin contractul de asociere în nume colectiv autentificat din 1931, respectiv moara cu toate mașinile și accesoriile și grădina din comuna Bistrița, jud. Mehedinți, să revină în cote egale celor doi fii O.P.G.

și P.P.G. (fila 116). Din certificatul de căsătorie rezultă că P.G. s-a căsătorit la data de 15 mai 1943 cu C.G. (fostă V.) (fila 12). Din certificatul de moștenitor din 02 iulie 1975, emis de Notariatul de Stat jud. Vâlcea rezultă că de pe urma defunctului G.P., decedat la data de 21 ianuarie 1974, au rămas ca moștenitori G.C., în calitate de soție supraviețuitoare și G.V.P., în calitate de fiu (fila 16). Din certificatul de naștere, rezultă că G.V.P. este fiul lui G.P.

și al G.C., fiind născut la Turnu Severin (fila 11). Din certificatul de deces rezultă că G.P., decedat la data de 21 ianuarie 1974, a fost fiul lui P. și E. (fila 11). Alături de aceste acte, reclamanții au depus și alte acte de stare civilă, respectiv certificatul de deces al numitului G.P.O., decedat la data de 24 ianuarie 1977, fiul lui P. și al E., rezultând că este frate cu G.P., decedat la data de 21 ianuarie 1974 (fiul lui P. și E., fila 11) și certificatul de deces al numitei G.M., decedată la data de 03 august 1985, fiica lui M. și al E. (ambele la fila 13). Din interpretarea coroborată a actelor reținute, rezultă că reclamantul este descendent în linie directă a lui P.G., proprietar inițial al imobilului (strănepot) și nepot al lui P.G., proprietarul cotei de 50% în urma partajului de ascendent, însă nu este singurul moștenitor, deoarece din certificatul de căsătorie rezultă că din căsătoria lui G.P.

cu G.C. a rezultat și C., căsătorită E. (fila 12), care însă nu este moștenitor acceptant, aceasta renunțând expres, astfel cum a fost reținut în certificatul de moștenitor din 02 iulie 1975, emis de Notariatul de Stat jud. Vâlcea. Potrivit art. 4 alin. (3) din legea nr. 10/2001, republicată, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi. Cum și reclamanta a semnat cererea de restituire (notificarea), rezultă că și față de aceasta este îndeplinită cerința legală.

Din cele reținute, tribunalul a constatat că reclamanții au făcut dovada calității de moștenitori ai persoanei fizice îndreptățite (art. 4 alin. (2) din lege). Cum imposibilitatea restituirii în natură nu a fost nici susținută și nici probată, iar sarcina probei le incumba reclamanților, tribunalul a apreciat cererea de restituire direct în echivalent, respectiv echivalent bănesc, ca neîntemeiată. Chiar și în ipoteza în care s-ar admite că această imposibilitate ar rezulta implicit, nu sunt îndeplinite nici condițiile pentru restituirea în echivalent bănesc, astfel cum a fost solicitată. Tribunalul a reținut că reclamanții nu au depus actele obligatorii pentru a face dovada calității de acționar și a valorii acțiunilor, potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001, interpretate prin art. 31.1 și 31.2 din H.G.

nr. 250/2007. În acest sens, reclamanții trebuia să depună actele prevăzute de art. 77 C. com., cu accent pe ultimul bilanț contabil, întrucât pentru calcularea valorii acțiunilor legiuitorul a stabilit o modalitate de calcul în dispozițiile 31.5 din H.G. nr. 250/2007. Obligația de a-și dovedi toate pretențiile și susținerile le revenea reclamanților potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 1169 C. civ. Împotriva acestei hotărâri reclamanții au formulat apel, iar prin decizia civilă nr. 288/ A din 03 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul a desființat sentința apelată și a trimis cauza pentru rejudecare aceluiași tribunal.

S-a reținut de instanța de apel că argumentele primei instanțe sunt contradictorii, întrucât, deși reține competența sa materială în soluționarea litigiului de față, potrivit cu dispozițiile Deciziei nr. 20/2007, soluția de neprimire a cererii pentru motivul nedovedirii calității de acționar și a valorii acțiunilor potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001 este consecința aplicării și interpretării greșite a acestor dispoziții, precum și ale dispozițiilor art. 6 și art. 9 din Legea nr. 10/2001 și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005. La dosarul cauzei, reclamanții au administrat înscrisurile prin care fac dovada înstrăinării de către F.P.S. către persoane juridice private a acțiunilor corespunzătoare SC A. SA din Drobeta Turnu Severin, persoană juridică ce a preluat patrimoniul inițial al SC „Moara Moștenitorii I.G., Societate în nume colectiv”, Curtea reținând incidența dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanții au demonstrat imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, precum și calitatea de acționar la data naționalizării a autorului reclamanților. Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanți care au susținut că în mod greșit instanța de apel a considerat că nu poate ea însăși să procedeze la judecata cauzei pe fond, în condițiile în care, potrivit considerentelor adoptate, a înlăturat impedimentele reținute de către prima instanță. Prin decizia civilă nr. 2375 din 16 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a constatat că, pronunțând decizia prin care a desființat hotărârea de primă instanță cu trimitere spre rejudecare, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care nu vizează un caracter contradictoriu al motivării. În rejudecarea cauzei în apel s-au reținut, în esență, următoarele. Instanța de fond a dezlegat problema de drept privind calitatea reclamanților de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, constatând că aceștia au făcut dovada calității de moștenitori ai persoanei fizice îndreptățite în condițiile art. 4 alin. (2) din actul normativ sus-menționat, această constatare dobândind putere de lucru judecat atât timp cât nu a fost criticată de partea adversă prin formularea căii de atac a apelului.

Într-adevăr, potrivit adresei din 06 martie 2007, emisă de Primăria municipiului Drobeta Turnu Severin, pentru imobilul fabrica de Pâine G. a formulat notificare și D.C.M., însă, față de certificatul de moștenitor depus la dosarul de fond, la fila 321, Vol. 2, acesta este un moștenitor de pe urma celui de-al doilea acționar la această societate, și anume O.P.G., care a deținut, alături de autorul reclamanților, P.G., 50% din acțiunile societății comerciale în discuție.

Societatea comercială „Moara Moștenitorii I.G.” a avut un activ, compus din: teren situat în strada Kogălniceanu actualmente str. Horia din Drobeta Turnu Severin, construcțiile situate la această adresă precum și cea situată în Piața 23 August, actualmente Piața Radu Negru, ce a reprezentat magazinul fabricii, precum și materialele, mașinile și instalațiile, sculele și accesoriile, animalele și mobilierul, astfel cum sunt descrise în „Inventarul de preluare a Fabricii de pâine încheiat la data de 01 octombrie 1948”.

Curtea a constatat că bunurile care au format obiectul naționalizării au fost preluate cu titlu, în baza Legii nr. 119/1948, la această caracterizare a preluării raportându-se la faptul că a existat o reglementare legală care constituia temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului (respectiv a existat o lege în temeiul căreia s-a realizat preluarea de către stat), precum și la faptul că au existat acte administrative de preluare - preluarea nerealizându-se pur și simplu în fapt - autoritățile de la acea vreme întocmind asemenea acte, la dosar fiind anexat chiar inventarul întocmit cu ocazia preluării.

Întrucât în cazul de față imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu, iar potrivit adresei din 06 martie 2007 emisă de Primăria municipiului Drobeta Turnu Severin „edificiile notificate se regăsesc actualmente în patrimoniul SC A. SA”, nedeținând date în legătură cu demolarea construcțiilor notificate, această societate, potrivit actelor depuse la dosar și reținerilor primei instanțe, necontestate în calea de atac, fiind în prezent integral privatizată, sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001. În ce privește celelalte bunuri care au format obiect al notificării, Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/201, urmând ca măsurile reparatorii să fie acordate și pentru utilajele și instalațiile preluate de stat odată cu imobilul, atât timp cât în cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că acestea au fost înlocuite, casate sau distruse.

Totodată, Curtea a reținut incidența art. 31 din Legea nr. 10/2001 și faptul că la dosarul cauzei (fila 204 - 205 dosar fond, vol. 1) se află ultimul bilanț contabil pe perioada 1 ianuarie - 11 iunie 1948, în care este reflectat activul și pasivul acestei societăți comerciale, la care autorul reclamanților era asociat, precum și structura acționariatului, înregistrat în M. Of. 183 și 281/1948, (fila 206 dosar fond, vol. 1), pe verso-ul acestei file regăsindu-se date concrete despre patrimoniul societății comerciale în discuție.

Ca urmare, la dosar, făcându-se dovada existenței acestor acte, în temeiul art. 31 sus-citat, Curtea a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din actele și lucrările dosarului rezultând că autorul reclamanților, respectiv aceștia nu au primit niciun fel de despăgubiri pentru cota ce le revenea din activul societății comerciale naționalizate. În sensul celor arătate, Curtea a obligat pe pârâta A.V.A.S.

să emită dispoziție cu propunere de despăgubii în echivalent pentru cota de 50% din acțiunile deținute la Moara Moștenitorii I.G., societate în nume colectiv” în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) și alin. (7) al art. 16 titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Potrivit prevederilor art. 13 alin. (1) lit. a) din capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului - Ministru, în prezent Secretariatul General al Guvernului, care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.

S-a mai reținut și că problema competenței instanțelor de judecată de a hotărî cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate a făcut obiectul recursului în interesul legii soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, prin care s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Or, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor obligatorii cuprinse în decizia nr. 52 din 04 iunie 2007, rezultă că dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor se aplică în cazul tuturor notificărilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții G.V.P. și E.C. și pârâtele A.V.A.S. și Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor. 1. Motive de recurs formulate de reclamanții G.V.P. și E.C. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat în mod repetat că inconsecventele și deficientele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reținându-se ca a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenta unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală. A solicitat în mod expres instanței de apel să constate că dispozițiile Legii nr. 10/2001 (care îl trimit în procedura administrativă - aspect unificat de decizia în interesul Legii nr. 52/2007) contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului și astfel prevederile acesteia din urmă trebuie să stea la baza emiterii unei hotărâri de obligare la despăgubiri bănești.

La emiterea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 s-au avut în vedere și prevederile deciziei nr. 52/2007 astfel încât rezolvarea juridică dată de către instanța de apel, prin aplicarea deciziei nr. 52/2007 și ignorarea prevederilor deciziei nr. 33/2008 este nelegală. Practic, decizia nr. 33/2008 rămâne fără posibilitatea de a fi aplicată, deși în textul acesteia nu se face nicio distincție între cererile de retrocedare în funcție de apariția Legii nr. 247/2005. 2. Motive de recurs formulate de pârâta A.V.A.S. Competenta instanței poate interveni numai în măsura în care se emitea decizie sau dispoziție motivată prin finalizarea procedurii administrative, acestea putând face obiectul analizei instanței judecătorești pentru legalitate, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Astfel, A.V.A.S. este încă în termenul legal de analiza a notificării și este necesară efectuarea demersurilor de către intimați pentru completarea dosarului administrativ, în conformitate cu art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată. Intimații nu au comunicat în susținerea notificării toate actele necesare în vederea completării dosarului administrativ întocmit, conform art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicată. Nu au depus în susținerea notificării bilanțul contabil la data de 31 decembrie 1947 la fosta „Moara Moștenitorii I.G. conform dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001 republicată ci doar bilanțul contabil la data de 11 iunie 1948 la respectiva societate și, prin urmare, nu pot fi calculate masurile reparatorii prin echivalent solicitate de intimații-reclamanți întrucât bilanț contabil depus a fost întocmit jumătate de an.

Hotărârea instanței de fond a fost pronunțată astfel cu încălcarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001 republicată, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 3. Motive de recurs formulate de pârâta Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor. Deși Curtea de Apel București stabilește că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în condițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001 și obligă A.V.A.S. la emiterea unei decizii prin care să se recunoască dreptul reclamanților la despăgubiri în echivalent pentru cota de 50% din acțiunile deținute de autorul lor, făcând aplicarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001, arată în mod greșit că aceste despăgubiri vor fi stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Aceasta întrucât dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001 prevăd că „măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se vor propune, după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a instituției publice implicate în privatizarea societății comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice sau, după caz, prin ordin al ministrului finanțelor publice, în cazul în care societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate nu mai există, nu poate fi identificată, ori nu a existat o asemenea continuitate”. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursurilor, în considerarea argumentelor ce succed.

1. Cu privire la recursul formulat de reclamanți. Decizia în interesul Legii nr. 27/2011 a statuat asupra cererilor de genul celei formulate de către recurenții - reclamanți și este obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of., potrivit. art. 330 7 C. proc. civ. Prin această decizie s-a statuat că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt inadmisibile.

Argumentele care susțin această decizie în interesul legii sunt următoarele: Acțiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art. 480 și următoarele C. civ. și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant. Raționamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009, prin care a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul menționat, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se subliniază că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin. Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României (paragraful 115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul „Proprietatea”, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O.

după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție. Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot C.E.D.O.

a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare” și că „punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne” (paragraful 233). De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui „bun”, în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile. În considerarea acestor argumente, care susțin decizia de apel, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea recursului declarat de reclamanți. 2. Cu privire la recursul formulat de pârâta A.V.A.S.

Competenta instanței poate interveni nu numai în măsura în care se emite decizie sau dispoziție motivată prin finalizarea procedurii administrative, care pot fi contestate în fața instanței conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci și în cazul nesoluționării notificării în termenul fixat de această lege, potrivit deciziei în interesul legii nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte, secții unite.

Instanța de apel a reținut că prima instanță a dezlegat problema de drept privind calitatea reclamanților de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, constatând că reclamanții au făcut dovada calității de moștenitori ai persoanei fizice îndreptățite în condițiile art. 4 alin. (2) din actul normativ sus-menționat, această constatare dobândind putere de lucru judecat atât timp cât nu a fost criticată de partea adversă prin formularea căii de atac a apelului - fără ca recurenta să conteste aceste considerații și fără să arate care sunt dispozițiile legale încălcate în dezlegarea dată.

Recurenta pârâtă invocă faptul că reclamanții nu au depus în susținerea notificării bilanțul contabil la data de 31 decembrie 1947 la fosta moară,conform dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001 republicată, ci doar bilanțul contabil la data de 11 iunie 1948 la respectiva societate și, prin urmare, nu pot fi calculate masurile reparatorii prin echivalent solicitate de intimații-reclamanți întrucât bilanț contabil depus a fost întocmit jumătate de an. Atât timp cât art. 31 alin. (4) din legea nr. 10/2001 face referire la activul net din ultimul bilanț contabil, iar acesta s-a constatat a fi în cauză aferent perioadei 1 ianuarie - 11 iunie 1948, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și a acestor dispoziții legale, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., ceea ce atrage soluția respingerii recursului ca nefondat. 3. Motivele de recurs formulate de pârâta Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prin decizia de apel s-a admis în parte în parte cererea formulată și a fost obligată pârâta A.V.A.S. să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri în echivalent pentru cota de 50% din acțiunile deținute de autorul reclamanților la fosta „Moară Moștenitorii I.G.”, societate în nume colectiv, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, reținându-se în considerente că aceste despăgubiri vor fi stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

După cum susține recurenta, art. 31 din Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de acest articol se vor propune, după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a instituției publice implicate în privatizarea societății comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice sau, după caz, prin ordin al ministrului finanțelor publice, în cazul în care societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate nu mai există, nu poate fi identificată, ori nu a existat o asemenea continuitate.

Considerentele deciziei de apel sunt referitoare la art. 13 alin. (1) lit. a) din capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor, care prevede că analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor legii se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului - Ministru, care emite deciziile referitoare la acordarea de titluri de despăgubire, cu procedura aferentă. În considerarea acestor argumente, se impune respingerea și a acestui recurs, cu aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții G.V.P. și E.C. și de pârâtele A.V.A.S. și Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva deciziei civile nr. 661/ A din 07 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 iunie 2012.