ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4351/2012

Asupra recursului civil de față,

Analizând actele și lucrările dosarului, constată

următoarele:

Prin

sentința nr. 231 din 11 octombrie 2010, Tribunalul Teleorman a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanții N.M.S. și N.N.D. în contradictoriu cu pârâtul

Primarul Municipiului Alexandria.

A dispus actualizarea măsurilor reparatorii stabilite

prin sentința civilă nr. 233/2005, pronunțată de Tribunalul Teleorman la suma

de 37.270,64 RON.

A respins ca nefondată cererea privind plata sumei actualizate

cu indicele de inflație pentru perioada de la data pronunțării și până la data plății

efective a sumei actualizate.

A obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, prin

sentința civilă nr. 233 din 21 martie 2005, îndreptată prin încheierea din 18 iulie

2005, pronunțată de Tribunalul Teleorman, rămasă definitivă și devenită irevocabilă,

a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți, în sensul stabilirii valorii

imobilului naționalizat la suma de 2.290.488,250 RON, în limita căreia se vor acorda

măsuri reparatorii prin echivalent constând în titluri de valoare folosite exclusiv

în procesul de privatizare.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin

decizia nr. 827 din 19 septembrie 2006, a dispus emiterea titlului de despăgubire,

iar prin decizia nr. 1047 din 10 decembrie 2007 a Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților s-a emis și titlu de plată în cuantum de 229.048,82 RON.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat

actualizarea cu indicele de inflație a sumei inițial stabilită, pentru perioada

decembrie 2004 (data efectuării expertizei tehnice) și data plății efective, 1 iulie

2008.

Tribunalul a mai constatat că reclamanții au un bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libetăților fundamentale și că sistemul de plată a despăgubirilor stabilit

prin Legea nr. 247/2005 nu este eficient, aspect constatat de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în mai multe cauze împotriva României.

Chiar dacă, în cauză, plata despăgubirilor a avut loc,

acestea au fost achitate cu întârziere, cu încălcarea dreptului de proprietate garantat

de Convenție.

Prin decizia nr. 74 din 13 mai 2011, Curtea de Apel București,

secția a VII-a civilă, și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți.

A admis apelul declarat de Primarul Municipiului Alexandria

împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea

ca neîntemeiată.

Instanța de apel a reținut că, deși au chemat în judecată

autoritatea publică locală, reclamanții nu au dovedit existența unei culpe a acesteia

în procesul de achitare cu întârziere a despăgubirilor. Nici instanța de fond nu

a motivat legătura de cauzalitate între fapta prejudiciabilă și persoana considerată

a fi autorul acesteia.

Cuantumul despăgubirilor stabilite putea fi contestat

pe calea specială deschisă de prevederile Legii nr. 247/2005, în condițiile în care

primarul nu mai avea atribuții în stabilirea și plata despăgubirilor.

Pentru că nici legea specială și nici dreptul comun nu

instituie în sarcina unității administrativ teritoriale pârâte vreo atribuție în

obligația de plată a despăgubirilor, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii

civile delictuale.

Nici Constituția României sau Convenția Europeană nu sunt

aplicabile, deoarece, pentru garantarea proprietății statul nu răspunde prin autoritățile

publice locale.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat

recurs reclamanții.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc.

civ., recurenții reclamanți au arătat că decizia atacată este nelegală.

Astfel, deși cererea de chemare în judecată nu a fost

întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, iar prima instanță nu a analizat acțiunea

din această perspectivă, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății, schimbând natura acestuia.

Decizia recurată are și o motivare contradictorie, pentru

că instanța de apel a reținut că nu există temei juridic în baza căruia pârâtul

să fie obligat la plată, dar a motivat respingerea acțiunii prin neîndeplinirea

condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în condițiile în care

cererea de chemare în judecată nu a avut acest temei juridic.

Recurenții reclamanți au mai arătat că instanța de apel

a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece, deși în apel s-au formulat doar două critici,

apelul a fost admis cu o altă motivare, fără a se pune în discuție excepțiile de

ordine publică, pronunțându-se, astfel, o hotărâre lovită de nulitate.

Deși nu s-a formulat un motiv de apel vizând lipsa calității

procesuale pasive, iar instanța nu a pus în discuție acest motiv, admiterea apelului

a avut în vedere și acest aspect. Prin aceasta a fost încălcat și dreptul reclamanților

la apărare.

Instanța de apel a pierdut din vedere faptul că prima

instanță nu a obligat pârâtul la plata vreunei sume de bani, ci doar a actualizat

cuantumul despăgubirilor deja stabilite, iar cererea fiind accesorie celei soluționate

prin sentința civilă nr. 233/2005, procesul de față nu se putea purta decât între

aceleași părți.

Au mai arătat recurenții reclamanți că instanța de apel

nu a motivat respingerea apelului pe care l-au declarat, pentru că lipsesc temeiurile

de fapt și de drept care au format convingerea instanței cu privire la soluția de

respingere a apelului.

Soluția pronunțată de instanța de apel este nelegală și

pentru faptul că dreptul de proprietate este ocrotit de Constituția României și

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, iar plata făcută la mai mult

de 3 ani de la data efectuării expertizei a încălcat principiul acordării unei despăgubiri

juste și echitabile.

Respectarea principiului restitutio in integrum presupune

actualizarea despăgubirilor stabilite, iar diminuarea valorii bunului rezultă din

expertiza contabilă efectuată.

Recursul declarat este nefondat pentru cele ce se vor

arăta în continuare.

Tribunalul Teleorman a fost învestit cu o cerere întemeiată

pe dispozițiile art. 4 și 22 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, art. 44

alin. (1) și (3) din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Având în vedere aceste temeiuri de drept, Tribunalul a

admis acțiunea, constatând că acordarea de despăgubiri după mai mult de doi ani

de la data la care prin hotărâre judecătorească s-a stabilit cuantumul despăgubirilor

a impus reclamanților o povară disproporționată și excesivă, cu încălcarea art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Instanța de apel a reținut și ea acest temei juridic al

cererii reclamanților, dar a apreciat că prima instanță, constatând faptul că reclamanților

li s-a creat un prejudiciu prin plata cu întârziere a creanței, a analizat cauza

în lumina mecanismului declanșării răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, este nereală susținerea recurenților reclamanți

referitoare la faptul că instanța de apel ar fi schimbat temeiul juridic al cererii

de chemare în judecată.

În realitate, instanța de apel a apreciat că prima instanță

a aplicat regulile răspunderii civile delictuale și a constatat că analiza acesteia

a fost insuficientă și inadecvată regulilor aplicabile acestui temei de drept. Această

interpretare, însă, pe care instanța de apel a dat-o analizei în drept făcută de

prima instanță nu a făcut obiectul criticilor în recurs și nu poate fi circumscrisă

dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la interpretarea greșită

a actului juridic dedus judecății, iar nu la interpretarea dată de instanța de apel

temeiului juridic al hotărârii pronunțate de prima instanță.

De altfel, instanța de apel a analizat cauza nu doar din

perspectiva răspunderii civile delictuale, ci și în lumina dispozițiilor Titlului

VII din Legea nr. 247/2005.

Recurenții au mai arătat că decizia recurată are o motivare

contradictorie.

Nici această critică nu poate fi primită, deoarece, potrivit

art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., o hotărâre judecătorească este susceptibilă de

recurs atunci când cuprinde motive contradictorii, ceea ce presupune ca motivele

prezentate de instanță în fapt și în drept să nu susțină soluția pronunțată.

Or, nu acesta este cazul în speță, deoarece, deși analiza

instanței de apel a fost realizată, așa cum s-a arătat, atât prin raportare la răspunderea

civilă delictuală și la dispozițiile Legii nr. 247/2005, ea susține soluția pronunțată,

pentru că instanța de apel a constatat că acțiunea reclamanților trebuie respinsă

indiferent de temeiul juridic aplicabil.

Este adevărat că instanța de apel a menționat inexistența

unui temei juridic în baza căruia primarul să fie obligat la plată, dar această

afirmație trebuie interpretată în context, pentru că ea reprezintă concluzia unei

analiza prin care s-a demonstrat că nu sunt aplicabile raportului juridic dedus

judecății dispozițiile Constituției, Convenției sau ale Legii nr. 247/2005.

Critica referitoare la faptul că instanța de apel ar fi

acordat ceea ce nu s-a cerut este, de asemenea nefondată.

Justificat de faptul că instanțele de judecată au obligația

de a soluționa toate pretențiile deduse judecății, motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este aplicabil doar în situația pretenției deduse

judecății, nu și motivelor de apel formulate de părți. Așadar, eventuala lipsă a

răspunsului la toate motivele de apel nu poate fi analizată ca fiind o pronunțare

extra petita, ci constituie o încălcare a dispozițiilor art. 295 C. proc. civ.,

neinvocată de recurenți.

De altfel, motivul pentru care a fost admis apelul declarat

de pârât a fost prezentat în termeni expliciți de instanța de apel și s-a referit

la faptul că diferența generată de devalorizarea dintre momentul cuantificării prin

expertiză a valorii imobilului și momentul emiterii titlului de despăgubire putea

fi contestată pe calea specială deschisă de prevederile Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, aspect care se regăsește în criticile formulate de apelant.

Este adevărat că parte din motivarea instanței de apel

ar putea duce la concluzia că instanța a avut în vedere și lipsa calității procesuale

pasive a pârâtului, dar instanța de apel nu a făcut o astfel de analiză și nu a

pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale pasive.

Instanța de apel a dorit să sublinieze că există o lege

specială, că procedura de acordare de despăgubiri a parcurs etapele prevăzute de

Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și că în această etapă unitatea notificată nu

mai are atribuții în acordarea despăgubirilor, ci doar Comisia Centrală, hotărârea

emisă de aceasta putând fi atacată doar în condițiile prevăzute de legea specială.

De aceea, lipsa atribuțiilor pârâtului în acordarea de

despăgubiri nu a fost menționat ca un element al lipsei calității procesuale pasive,

ci ca un argument al aplicabilității legii speciale.

Este nefondată și critica recurenților privind nemotivarea

apelului declarat de reclamanți.

Instanța de apel a analizat ambele apeluri declarate de

părți, a arătat de ce nu sunt aplicabile temeiurile de drept invocate de reclamanții

apelanți și a arătat că, față de considerentele expuse din care rezultă netemeinicia

cererii, aspectele referitoare la întinderea perioadei în care a existat riscul

devalorizării, care au constituit obiectul apelului, nu mai pot fi analizate.

Nefondate sunt și criticile referitoare la greșita aplicare

a legii de către instanța de apel cu privire la fondul raportului juridic dedus

judecății.

În cauză, a existat o primă procedură, întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, finalizată printr-o hotărâre judecătorească devenită definitivă

și rămasă irevocabilă, prin care s-a constatat valoarea despăgubirilor la care reclamanții

aveau dreptul.

Procedura a parcurs inclusiv etapa de executare, deoarece,

potrivit extrasului de cont din 1 iulie 2008, suma stabilită prin hotărâre a Comisiei

Centrale a fost achitată.

După această dată, la 22 iulie 2008, reclamanții au introdus

cererea de chemare în judecată prin care au solicitat actualizarea despăgubirilor.

Așa cum în mod constant a statuat Înalta Curte de Casație

și Justiție în deciziile în interesul legii pronunțate în aplicarea Legii nr. 10/2001

(nr. 33/2008, nr. 27/2011), atunci când există concurs între legea specială și legea

generală, trebuie acordată prioritate legii speciale, în virtutea principiului lex

specialia generalibus derogant.

Speța prezentă reprezintă o aplicație a acestui principiu,

deoarece, prin cererea de chemare în judecată, a fost solicitată actualizarea sumei

stabilită cu titlu de despăgubire prin procedura instituită de legea specială.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a constatat

că actualizarea sumei acordate cu titlu de despăgubiri nu putea fi solicitată decât

în baza unei contestații formulate împotriva hotărârii emise de Comisia Centrală,

potrivit dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Repunerea în discuție a unui raport juridic definitiv

finalizat și executat ar reprezenta o încălcare a stabilității juridice, aspect

incompatibil cu dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

Formularea unei cereri separate, în condițiile în care

procedura prevăzută de dreptul intern pentru repararea eventualului prejudiciu suferit

prin plata cu întârziere a despăgubirilor nu a fost valorificată, nu poate fi justificată

de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care nu impune statelor obligația

de a restitui bunurile confiscate, dar impune obligația ca, odată ce a fost adoptată

o soluție de către stat, ea să fie implementată cu o claritate și coerență rezonabile,

pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru

subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza

Păduraru împotriva României, parag. 92)

De aceea, recursul declarat de reclamanți se va privi

ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții N.M.S. și N.N.D. împotriva deciziei

nr. 74 din 13 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012.