ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4269/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4269/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor

de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 169/P/2008

Tribunalul Bihor a respins cererea de rejudecare în fond a cauzei soluționată

prin Sentința penală nr. 100 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului Bihor,

definitivă prin Decizia penală nr. 4541 din 15 septembrie 2004 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, formulată de condamnații R.G. și S.D.

Pentru a pronunța

această sentință instanța a reținut că, rejudecarea după extrădare conform art.

522

1

C. proc. pen. cuprinde o primă etapă potrivit art. 404 C. proc.

pen., în cadrul căreia se verifică admisibilitatea în principiu, în sensul

existenței situației privind judecarea și condamnarea în lipsă.

Cea de-a doua etapă

se desfășoară în conformitate cu regulile privind judecarea în primă instanță.

În cadrul acestei

etape, instanța a apreciat că nu se impune reluarea cercetării judecătorești ci

numai ascultarea persoanelor, respectiv condamnarea lor conform jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, iar în raport de aceste declarații s-a

apreciat că nu se impune reexaminarea cauzei în sensul reluării judecății.

Astfel, s-a reținut

că procedura de judecată nu a fost viciată de vreo nulitate, iar procesul s-a

derulat cu respectarea dispozițiilor art. 6 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil cu respectarea

principiului egalității armelor, modul de administrare a probelor, motivarea

hotărârilor.

S-a mai reținut de

asemenea, că cei doi condamnați au avut posibilitatea să combată probele avute

în vedere și prin care s-a stabilit vinovăția, iar apărătorii aleși ai acestora

au formulat o apărare eficientă prin propunerea de probe în apărare, concluzii

scrise și exercitarea tuturor căilor de atac.

Împotriva acestei

sentințe în termen legal au declarat apel inculpații R.G. și S.D., solicitând

rejudecarea în întregime a cauzei.

S-a susținut de către

inculpați că, cu ocazia soluționării cauzei în primă instanță, au fost audiați

coinculpații P.D.D., M.S. și martora T.A., că susținerile acestora au stat la

baza condamnării lor deși aceste declarații au fost date sub presiunea

organelor de poliție, fapt dovedit cu depozițiile martorilor audiați astfel că,

situația de fapt nu a fost corect stabilită, iar aceste depoziții ale

coinculpaților sunt lovite de nulitate.

S-a mai susținut că

și probele administrate la urmărirea penală sunt lovite de nulitate absolută

conform art. 197 alin. (2) C. pen. întrucât s-au depășit limitele sesizării

instanței, ceea ce atrage și nulitatea hotărârilor pronunțate în primă

instanță.

Examinând hotărârea

apelată prin prisma motivelor invocate de inculpați, Curtea de Apel Oradea,

secția penală și minori, prin Decizia penală nr. 37/A din 27 martie 2009 în

Dosarul nr. 3734/111/P/2007, a admis apelul inculpaților și cererile de

rejudecare a Sentinței penale nr. 100 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului Bihor

definitivă prin Decizia penală nr. 4541/2004 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

În baza art. 406 C.

proc. pen., s-a dispus anularea hotărârilor mai sus arătate și în baza art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea

inculpaților R.G. și S.D. pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 23

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a reținut în

favoarea inculpaților circumstanțe atenuante prevăzute de art. 74 C. pen. și în

consecință:

În baza art. 2 alin.

(2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. și 76 C. pen. inculpatul R.G. a fost condamnat la 7 ani închisoare

cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a și b C. pen. și interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) C. pen., pe o

perioadă de 5 ani. S-a constatat că inculpatul a fost arestat în vederea

extrădării începând cu 15 decembrie 2005 până la zi. S-a dispus anularea

mandatului de executare nr. 131/2002 și punerea de îndată în libertate a

inculpatului.

În baza art. 334 C.

proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracțiunii prevăzută

de art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea

art. 37 lit. a) și 41 alin. (2) C. pen. reținută în sarcina inculpatului S.D.,

în infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea

nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., și a fost condamnat

inculpatul la 7 ani închisoare cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a și

b) C. pen. și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a

și b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 83 C.

pen., s-a dispus revocarea beneficiului suspendării condiționate a executării

pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 1639

din 13 aprilie 2000 a Curții Supreme de Justiție ce se va executa cumulat cu

pedeapsa aplicată, s-a dedus durata pedepsei executate de la 9 mai 2001 - la 1

iunie 2001. A fost anulat mandatul de executare nr. 238/2000 al Tribunalului

Bihor și s-a constatat că inculpatul se află în executarea pedepsei de 4 ani și

6 luni.

Pentru a pronunța

această sentință, în baza art. 522

1

C. proc. pen., s-a apreciat că

aceasta este netemeinică și nelegală, pentru următoarele considerente:

Prin Legea nr.

281/2003, legiuitorul a introdus în dispozițiile C. proc. pen., în Capitolul IV

referitor la asistența judiciară internațională, o nouă secțiune, a IV-a,

intitulată „Rejudecarea în caz de extrădare” ce cuprinde un singur articol,

respectiv art. 522

1

, care prevede că:

„(1) În cazul în care

se cere extrădarea unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va

putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la

cererea condamnatului.

(2) Dispozițiile art.

405 - 408 se aplică în mod corespunzător.”

Astfel, din

conținutul acestor prevederi rezultă că a fost instituită o procedură nouă,

specială, de judecată, ce are ca scop asigurarea dreptului la apărare al

condamnatului, prin contradictorialitate, principiu care nu s-a putut aplica la

judecarea în lipsă a inculpatului, rejudecarea cauzei după extrădare putând fi

solicitată exclusiv de către condamnatul extrădat.

Sub aspectul

procedurii propriu-zise, legiuitorul a făcut trimitere la dispozițiile privind

rejudecarea, soluțiile după rejudecare, calea de atac și revizuirea

dispozițiilor civile de la calea extraordinară de atac a revizuirii.

Altfel spus,

legiuitorul a voit, din perspectiva tehnicii de reglementare folosite, ca în

procedura rejudecării după extrădare, care constituie o nouă procedură de

judecată, să fie puse în aplicare de către instanța de judecată competentă

regulile impuse în conținutul dispozițiilor art. 405 - 408 C. proc. pen.

Procedura rejudecării

după extrădare nu constituie nicidecum un nou caz de revizuire, deși se poate

ajunge ca prima instanță să-și retracteze propria hotărâre, la desființarea

unor hotărâri judecătorești definitive sau la modificarea hotărârii de

condamnare, atât în ce privește latura penală, cât și în ce privește latura

civilă.

Cu toate acestea,

există distincții semnificative între procedura rejudecării cauzei după

extrădare și revizuire sub aspectul obiectului, limitelor de judecată,

titularilor, efectelor.

Din interpretarea

conținutul dispoziției art. 405 alin. (1) C. proc. pen., respectiv „rejudecarea

cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se face potrivit

regulilor de procedură privind judecarea în primă instanță”, prevedere ce se

aplică corespunzător în procedura rejudecării cauzei după extrădare, rezultă

existența unei faze de admitere în principiu și în cazul acestei noi proceduri

instituite.

Deși nu a fost

reglementată distinct și concret faza de admitere în principiu în procedura

rejudecării cauzei după extrădare, a cărei existență rezultă, însă, din

conținutul art. 405 alin. (1) C. proc. pen. ce se aplică corespunzător,

judecătorul este ținut, totuși, a face anumite verificări prealabile privind

obiectul acestei proceduri, și anume dacă hotărârea dată în cauză este definitivă,

asupra scopului extrădării persoanei condamnate - respectiv dacă s-a făcut în

vederea executării pedepsei sau în baza unui mandat de arestare preventivă,

ceea ce are drept consecință verificarea competenței de judecată și dispunerea

în consecință -, asupra modului în care a avut loc judecata inițială, în sensul

dacă judecata a avut loc în lipsa condamnatului sau, dimpotrivă, acesta a fost

prezent la judecarea cauzei.

Prin încheierea de

admitere în principiu a cererii de rejudecare a cauzei, instanța fixează și

limitele în care va avea loc rejudecarea, procedând în mod obligatoriu la

audierea condamnatului, urmând a examina probele propuse de condamnat, iar

probele noi cerute de condamnat vor fi analizate prin prisma caracterului

pertinent și concludent al acestora, instanța pronunțându-se asupra tuturor

probelor solicitate, fie în sensul admiterii lor, în integralitate sau parțial,

motivând respingerea celor pe care nu le găsește pertinente și concludente,

fie, dacă găsește că este necesar, readministrează din nou probele care au fost

efectuate în cursul primei judecăți.

Admiterea în

principiu a cererii de rejudecare nu are efect asupra hotărârii de condamnare.

În urma rejudecării

cauzei, după administrarea probatoriului solicitat, dacă instanța constată că

acesta nu are nicio influență asupra hotărârii pronunțate în cursul primei

judecăți, va respinge cererea de rejudecare și va menține hotărârile

pronunțate, această soluție rezultând din aplicarea corespunzătoare a

prevederilor art. 406 alin. (4) C. proc. pen.

Dacă din probele

administrate rezultă, dimpotrivă, că hotărârea pronunțată în primă judecată

este netemeinică și nelegală, instanța, rejudecând cauza, anulează hotărârile

pronunțate în prima judecată, chiar dacă hotărârea de condamnare a fost pronunțată

de instanța de apel sau de recurs, și pronunță o nouă hotărâre cu respectarea

dispozițiilor art. 345 - 353 C. proc. pen., iar sub aspectul felului

soluțiilor, va putea dispune asupra oricărora din cele prevăzute în art. 345 C.

proc. pen., ca urmare a aplicării corespunzătoare a prevederilor art. 406 din

același cod.

Curtea a constatat că

în contextul cauzei prima instanță nu a dat eficiență în integralitate

procedurii de rejudecare a cauzei după extrădare privind pe cei doi condamnați

și, anume, în concret, condițiilor prevăzute de art. 405 alin. (2) C. proc.

pen. referitoare la administrarea probelor ce se aplică corespunzător și în

noua procedură de judecată instituită.

Deși dispozițiile

art. 405 alin. (2) C. proc. pen. nu au un caracter imperativ cu privire la

administrarea din nou a probelor, lăsând la aprecierea instanței oportunitatea

administrării lor, prin folosirea sintagmei „dacă găsește necesar”, totuși, în

contextul concret al cauzei se impune readministrarea probelor solicitate, motiv

pentru care probele solicitate în fața primei instanțe au fost administrate de

instanța de apel, dat fiind caracterul devolutiv al acestei căi de atac.

În urma analizării

acestor probe precum și a celorlalte care au fost administrate de prima

instanță și cu ocazia primei judecăți a cauzei, Curtea consideră că cererea de

rejudecare în fond a cauzei formulată de cei doi condamnați este întemeiată,

impunându-se anularea hotărârilor pronunțate anterior în cauză - Sentința

penală 100/2002 a Tribunalului Bihor, Decizia penală 222/A/2002 a Curții de

Apel Oradea și Decizia penală nr. 4541/2004 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție - și pronunțarea unei noi hotărâri penale pentru următoarele motive:

infracțiunea de trafic de droguri prevăzută și pedepsită de art. 2 alin. (2) cu

referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. reținută în sarcina inculpaților R.G. și S.D.

Inculpatul S.D. a

fost trimis în judecată pentru această infracțiune, reținându-se în sarcina sa

că în data de 16 martie 2001 a primit de la condamnatul P.V.D., prin

intermediul martorului P.V. o sticlă de whisky în care se afla diluată cocaină;

la data de 20 martie 2001 inculpatul a ridicat de la aceeași persoană - P.V., o

altă sticlă de whisky trimisă de condamnatul P.V.D. în care se afla diluată

cocaină, iar la data de 26 martie 2001 a ridicat de la condamnata F.F. o altă

sticlă de whisky în care se afla diluată cocaină.

Tot în sarcina

acestuia s-a reținut că a cumpărat de la condamnata F.F. cantitatea de 500

grame cocaină contra sumei de 12.000 DM, sumă pe care a predat-o la data

efectuării tranzacției.

Dintre cele patru

acte materiale reținute în sarcina inculpatului S.D., Curtea constată că din

probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a cumpărat cele 500 grame

de cocaină de la F.F., celelalte 3 acte materiale privind cumpărarea unor

sticle de whisky ce conțineau cocaină nefiind dovedite.

Astfel, pentru

ridicarea de către inculpatul S.D. a coletelor trimise de inculpatul P. (F.) D.

la data de 16 martie 2001 și respectiv 26 martie 2001 la adresa martorei P.V.

au fost audiați în cauză condamnații P.D. și martorii P.V. și P.C.

Martorii P.V. și P.C.

l-au indicat pe inculpat ca fiind persoana care s-a prezentat de două ori la

domiciliul lor pentru a ridica cele două sticle de whisky trimise de

condamnatul P.D., declarațiile lor fiind susținute și de cele date de

condamnata P.D. cu ocazia primei judecăți a cauzei.

Toți trei l-au

recunoscut ulterior pe inculpat din fotografiile prezentate de organele

judiciare, iar în fața instanței de judecată martorul P.C. și-a menținut

această declarație; martora P.V. a arătat că nu poate afirma cu certitudine că

persoana care i-a fost indicată la data respectivă de organele judiciare este

aceeași cu inculpatul S.D. prezent în sală; aceeași poziție a avut-o și

condamnata P.D.D., aceasta precizând însă că la data efectuării recunoașterii,

persoana din poza prezentată era aceeași cu persoana de sex masculin pe care o

cunoștea sub porecla de „C.”.

Inculpatul S.D. nu a

recunoscut că a ridicat sticlele de whisky de la P.V. și nici de la F.F.

Declarațiile mai sus

arătate nu au relevanță în cauză câtă vreme din toate probele aflate la dosar

nu rezultă că în sticlele de whisky trimise de condamnatul P.D. ar fi fost

cocaină diluată. Singura care susține acest lucru este condamnata P.D. care la

rândul său susține că a aflat acest lucru de la inculpatul P.D., ea personal

neparticipând niciodată la vreo operațiune de obținere a cocainei disimulate

astfel.

În rechizitoriul

întocmit se arată că disimularea cocainei în sticle de whisky este un procedeu

utilizat de traficații de droguri, conținutul acestora mixându-se în vederea

recuperării cocainei diluate, dar în cauză nu au fost administrate probe din

care să rezulte efectuarea unor astfel de operațiuni; de asemenea, toți

condamnații sau martorii prin intermediul cărora condamnatul P.D. a trimis în

țară diverse colete au arătat că drogurile, respectiv cocaina, era disimulată

în aparatură electronică.

Pe de altă parte

martorul P.C. a afirmat în declarația dată în fața Tribunalului Bihor că

sticlele de whisky trimise erau desigilate și desfăcute, ca urmare a

controlării lor de către organele vamale, care nu au descoperit nici un drog

disimulat în alcool.

Martorii P.V. și

P.C., precum și condamnata F.F. au arătat în declarațiile date pe tot parcursul

procesului penal că nu au cunoscut împrejurarea că sticlele de whisky trimise

conțineau cocaină.

Nu este relevantă

nici împrejurarea că inculpatul S.D. ar fi predat martorei P.V. suma de 5.000

DM când a ridicat prima sticlă de whisky, câtă vreme din declarațiile

martorilor și ale condamnatei F.F. rezultă că suma predată reprezenta o datorie

pe care inculpatul o avea față de P.D.; de altfel, la data preluării următoarei

sticle de whisky inculpatul S.D. nu a mai achitat nicio sumă de bani.

Pe de altă parte,

organele judiciare nu au stabilit nici măcar cantități aproximative de cocaină

care s-ar putea obține dintr-o sticlă de whisky, cantitate în raport de care să

se poată aprecia dacă tranzacția a fost făcută în scopul traficării drogurilor

sau consumului propriu, în condițiile în care inculpatul S.D. a fost condamnat

anterior pentru consum de droguri, iar regimul sancționator al celor două fapte

este diferit.

Câtă vreme la dosarul

cauzei nu există niciun raport de analiză sau alte probe din care să rezulte că

în conținutul celor trei sticle de whisky era disimulată cocaină, Curtea

consideră că în sarcina inculpatului S.D. se poate reține doar săvârșirea

actelor materiale privind cumpărarea cantității de 500 grame cocaină de la

condamnata F.F. contra sumei de 12.000 DM.

Condamnata P.D. a

arătat în declarațiile date în faza de urmărire penală și cu ocazia primei

judecăți a cauzei că a fost de față când inculpatul S.D. a venit la Zăvoi, la

locuința soacrei sale F.F. și a primit de la aceasta un pachet conținând 500

grame cocaină pentru care a achitat suma de 12.000 DM, din care 6.000 DM i-au

fost predați ei de către F.F. și trimiși în Ecuador la P.D.

Condamnata P.D. și-a

menținut această declarație pe tot parcursul procesului penal, desfășurat atât

cu ocazia primei judecăți cât și a rejudecării cauzei, inclusiv în declarația

dată în 02 decembrie 2008 în fața Curții de Apel Oradea în care a arătat că își

menține declarațiile date anterior, cu excepția celor care îl privesc pe

condamnatul R.G.; de asemenea, aceasta a susținut cele de mai sus și cu ocazia

confruntării efectuate de organele de urmărire penală între condamnata P.D. și

condamnata F.F.

Mai mult, în

declarația dată în fața Curții de Apel Oradea a relatat că a fost sunată de

fostul său soț P.D. care i-a spus că la domiciliul foștilor săi socri va veni o

persoană de sex masculin a cărei poreclă este „C.” pentru a-i da o anumită

cantitate de droguri și care-i va da suma de 10.000 DM; ulterior l-a

identificat pe bărbatul respectiv ca fiind inculpatul S.D., precizând

condamnata că, cu ocazia respectivă nu s-a făcut nicio presiune asupra sa de

către organele de poliție.

Este adevărat că nu

există niciun raport de analiză cu privire la natura drogului, însă Curtea

apreciază că, odată ce F.F. a fost condamnată și pentru vânzarea acestei

cantități de cocaină, hotărârea fiind definitivă și irevocabilă are autoritate

de lucru judecat; hotărârile definitive ale instanțelor penale sunt considerate

ca fiind expresia aflării adevărului asupra cauzelor care au făcut obiectul

judecății (res iudicata pro veritae habetur) lucrul judecat în penal fiind

considerat ceea ce instanțele au hotărât în mod definitiv în fapt și în drept

asupra învinuirii care forma obiectul procesului penal.

Din această

perspectivă, Curtea reține că pentru faptele de trafic de droguri având ca

obiect cele trei sticle de whisky nicio altă persoană în afara inculpatului

S.D. nu a fost condamnată.

Față de cele ce

preced, Curtea în baza art. 334 C. proc. pen. va dispune schimbarea încadrării

juridice a faptei reținută în sarcina inculpatului S.D. din infracțiunea

prevăzută și pedepsită de art. 2 alin. 2 cu referire la art. 12 din Legea nr.

143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen. în

infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12

din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., text în baza

căruia îl va condamna pe acesta la o pedeapsă de 7 ani închisoare cu aplicarea

art. 71, 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. și interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. pe o durată de 5 ani

după executarea pedepsei.

În baza art. 83 C.

pen. se va revoca beneficiul suspendării condiționate a executării pedepsei de

1 an și 6 luni închisoare aplicată Sentința penală nr. 1639/2000 a Curții

Supreme de Justiție, urmând ca inculpatul să execute această pedeapsă în

întregime alături de pedeapsa de 7 ani aplicată în cauză, prin privare de

libertate.

În baza art. 88 C.

pen. se va deduce din pedeapsa aplicată durata executării din prima pedeapsă de

la 9 mai 2001 până la 1 iunie 2001.

Se va dispune

anularea mandatului de executare a pedepsei nr. 132/2004 emis în baza Sentinței

penale nr. 100/2002 a Tribunalului Bihor constatându-se totodată că inculpatul

se află în executare pedepsei de 4 ani și 6 luni închisoare aplicată prin

Sentința penală nr. 238/2000 a Tribunalului Bihor.

Cât privește

infracțiunea de trafic de droguri prevăzută și pedepsită de art. 2 alin. (2) cu

referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. și 76 C. pen.

infracțiunea de trafic de droguri prevăzută și pedepsită de art. 2 alin. (2) cu

referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. reținută în sarcina inculpatului R.G.

Inculpatul R.G. a

fost trimis în judecată pentru infracțiunea de trafic de droguri în formă

continuată, reținându-se în sarcina sa că în luna mai 2001 a primit de la P.D.

1/2 kg cocaină care fusese trimisă de P.D., în luna iunie a primit de la P.D.

1/2 kg cocaină pe care a predat-o condamnatului M.S. pentru a o transporta în

Ungaria contra sumei de 1.000 DM, iar în cursul lunii iunie 2001 a luat

legătura cu M.S. și P.D., pe care i-a trimis la Zăvoi, la locuința condamnatei

F.F., de unde aceștia au ridicat cantitatea de aproximativ 5 grame cocaină sub

forma unei bile pe care condamnatul M.S. a transportat-o la Arad și a predat-o

unei persoane necunoscute, care fusese indicată de R.G.

Interogat fiind,

inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei astfel cum a fost descrisă în

rechizitoriu.

Curtea va reține că

din probele administrate în cauză rezultă cu certitudine că inculpatul a comis

cele trei acte materiale reținute în sarcina sa.

Astfel, în faza de

urmărire penală și cu ocazia primei judecăți, atât condamnata P.D. cât și

condamnatul M.S. au recunoscut faptele, relatând cu lux de amânunte modul în

care s-a desfășurat activitatea infracțională.

Astfel, condamnata

P.D. a arătat că a fost sunată de două ori de fostul său soț P.D. care i-a spus

că va veni R.G. pentru a ridica câte 1/2 kg cocaină, iar în zilele următoare

aceasta a fost contactată de inculpat și i-a predat acestuia drogurile.

A arătat condamnata

că prima dată s-a întâlnit cu inculpatul în luna mai 2001 lângă Primăria

Oradea, unde i-a predat acestuia cantitatea de 1/2 kg cocaină, iar ulterior, în

luna iunie 2001 a venit inculpatul la ea la serviciu, unde se afla împreună cu

martora T.A., toți trei deplasându-se cu autoturismul inculpatului la

domiciliul său; când au ajuns acolo, condamnata P.D. a coborât din mașină și a

urcat în apartamentul său de unde a luat cantitatea de 1/2 kg de cocaină pe

care a dus-o în autoturismul inculpatului, punând-o pe podeaua mașinii în fața

scaunului din dreapta.

Cei trei s-au

deplasat apoi pe str. C.N. din Oradea unde s-au întâlnit cu condamnatul M.S.

care se afla în autoturismul proprietate personală marca W.V.G., iar inculpatul

R.G. a coborât din autoturismul său și i-a dat pachetul în care se găsea

cocaina.

Declarația

condamnatei P.D. a fost confirmată atât de declarația martorei T.A. cât și de

condamnatul M.S.

Astfel, pe tot

parcursul procesului penal desfășurat cu ocazia primei judecăți și în prezenta

fază de rejudecare, martora T.A. a confirmat că împreună cu P.D. și inculpatul

R.G. s-au deplasat cu autoturismul A. până la domiciliul condamnatei P.D., unde

aceasta a coborât din mașină și a urcat în apartamentul său, de unde a coborât

ulterior având pe umăr poșeta. Martora a declarat că nu a văzut ca P.D. să predea

vreun colet inculpatului R.G.. De asemenea, martora a confirmat și întâlnirea

dintre inculpat și condamnatul M.S.

De asemenea,

condamnatul M.S. a declarat că a fost contactat de inculpatul R.G. pentru a

transporta droguri în Ungaria, sens în care s-a întâlnit cu acesta pe str. C.N.

din Oradea unde i-au fost predate drogurile și suma de 1.000 DM pentru

transport. Condamnatul a arătat că în Ungaria s-a întâlnit cu un bărbat de

cetățenie maghiară cu numele de „P.” căruia i-a predat cocaina.

Este adevărat că în

fața Curții de Apel Oradea cu ocazia judecării prezentului apel cei doi

condamnați au revenit asupra declarațiilor date anterior în cauză, în care îl

incriminau pe inculpatul R.G., însă Curtea consideră că aceste declarații

trebuie înlăturate, având în vedere următoarele motive:

Potrivit art. 69 C.

proc. pen., declarațiile învinuitului sau inculpatului făcute în procesul penal

pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu

fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, iar

potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen. probele nu au valoare mai dinainte

stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face (…) în urma examinării tuturor

probelor administrate.

Susținerile celor doi

condamnați făcute în fața instanței de judecată cu privire la împrejurările și

modalitatea în care au fost audiați pe parcursul urmăririi penale și prin care

au încercat să ofere o justificare a modificării poziției lor procesuale nu

sunt credibile, impunându-se a fi înlăturate.

Astfel, susținerea

condamnatei P.D.D. potrivit căreia a fost determinată de organele de poliție să

dea declarații acuzatoare împotriva inculpatului R.G., au profitat de relația

intimă existentă între ea și inculpat nu este susținută de nicio probă

administrată în cauză. Nici măcar inculpatul R.G. nu și-a asumat existența unei

astfel de relații, arătând doar că P.D.D. „a făcut o pasiune” pentru el,

căutând diverse pretexte pentru a se întâlni cu el și a-i povesti detalii

despre viața ei personală.

Nu au fost dovedite

nici presiunile psihice la care ar fi fost supuși cei doi condamnați de către

organele judiciare, iar împrejurarea că au fost scoși de nenumărate ori la

anchetă nu poate fi considerată o formă de presiune psihică, organele judiciare

având dreptul de a lua declarații persoanelor cercetate ori de câte ori

consideră necesar pentru soluționarea cauzei.

Se va reține totodată

că cei doi condamnați și-au menținut declarațiile și în fața instanței cu

ocazia primei judecăți a cauzei, fără ca împotriva lor să se exercite presiuni

psihice sau de altă natură.

De altfel, citată

fiind de Curtea de Apel Oradea pentru a fi audiată în prezentul apel,

condamnata P.D.D. a evitat inițial să se prezinte, depunând la dosarul cauzei o

declarație autentificată sub nr. 2270/02 octombrie 2008 la B.N.P. G.C. în care

a arătat că își menține în totalitate declarațiile date anterior în fața

instanței de judecată, când a fost audiată în calitate de inculpat în această

cauză, fără a avea alte mențiuni sau completări de făcut; referitor la această

declarație condamnata a arătat că a dat-o întrucât nu mai vroia să vină în

instanță, datorită terorii la care a fost supusă cu ocazia primei judecări a

cauzei, susținere care nu poate fi luată în considerare câtă vreme nu există

nicio probă din care să rezulte că aceasta „ar fi fost terorizată” de organele

judiciare.

Referitor la

existența unui raport de expertiză cu privire la natura drogurilor,

într-adevăr, acesta nu există, însă împrejurarea că cei doi condamnați - P.D.D.

și M.S. au fost condamnați pentru aceleași fapte (care au fost încadrate ca

trafic de cocaină) reprezintă autoritate de lucru judecat care nu poate fi

înlăturată, câtă vreme hotărârile de condamnare nu au fost desființate sau

anulate.

Pentru aceleași

motive, Curtea va lua în considerare și declarațiile date de condamnații P.D.

și M.S. în care au arătat că în luna iunie 2001 s-au întâlnit cu inculpatul

R.G. la un restaurant din Oradea unde inculpatul i-a cerut condamnatului M.S.

să transporte cocaină la Arad, iar în baza acestei înțelegeri condamnatul M.S.

a transportat-o pe condamnata P.D. la Zăvoi de unde au ridicat o bilă de

cocaină în greutate de aproximativ 5 grame, pe care condamnatul M.S. a

transportat-o la Arad, unde a predat-o unei persoane neidentificate indicată de

inculpatul R.G. cu care s-a întâlnit într-o parcare.

Având în vedere cele

ce preced, Curtea în baza art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea

143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și 76 C. pen. îl va condamna pe

inculpatul R.G. la o pedeapsă de 7 ani închisoare cu aplicarea art. 71, 64,

lit. a) teza a II-a și b) C. pen. și interzicerea drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea

pedepsei.

Se va constata că

inculpatul a fost arestat în vederea extrădării și deținut în penitenciar din

15 decembrie 2005 la zi.

Se va dispune

anularea mandatului de executare a pedepsei nr. 131/2002 emis în baza Sentinței

penale nr. 100/2002 a Tribunalului Bihor, urmând ca inculpatul să fie pus de

îndată în libertate dacă nu este arestat în altă cauză.

infracțiunea de spălare de bani prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 21/1999 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. reținută în sarcina

celor doi inculpați, Curtea constată că la dosarul cauzei nu există probe din

care să rezulte existența acesteia, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art.

10 lit. a) C. proc. pen.

S-a reținut că

inculpatul S.D. a trimis condamnatului P.D. în Ecuador prin intermediul B.P.

suma de 953 dolari SUA la data de 13 februarie 2001 și 2.400 dolari SUA la data

de 12 februarie 2001, iar inculpatul R.G. suma de 1.800 dolari SUA la data de

23 martie 2001, cunoscând că aceștia provin din traficul de droguri.

Faptele inculpaților

menționate anterior exclud incidența art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

21/1999, întrucât infracțiunea de spălare de bani este o infracțiune aflată în

conexiune cu „o infracțiune principală” în sensul art. 1 din Convenția

europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea

produselor infracțiunii de la Strasbourg din 08 noiembrie 1999 - în speță, cu

infracțiunea de trafic de droguri.

Obiectul juridic

generic al infracțiunii prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

21/1999 este subsecvent obiectului juridic general al infracțiunii principale,

adică al acelei infracțiuni grave prin care s-a obținut produsul ce urmează a

fi spălat. Ca urmare, constatarea infracțiunii de spălare de bani a produselor

infracțiunii se poate face numai concomitent sau ulterior constatării

infracțiunii principale al cărui produs se spală.

În speță, se constată

că sumele de bani mai sus arătate au fost trimise de cei doi inculpați în

cursul lunilor februarie 2001 și respectiv martie 2001, în timp ce participarea

celor doi la activitatea infracțională privind traficul de droguri a fost

dovedită doar cu începere din luna martie (pentru inculpatul S.D.) respectiv

luna mai (pentru inculpatul R.G.).

Câtă vreme

infracțiunea principală, aceea de trafic de droguri - în urma căreia s-au obținut

sumele de bani ce constituie produsul ce trebuia spălat a fost săvârșită

ulterior infracțiunii subsecvente - aceea de spălare de bani - nu putem vorbi

de existența acesteia din urmă.

Ca urmare, în baza

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., Curtea îi va

achita pe cei doi inculpați pentru comiterea acestei infracțiuni nedovedindu-se

că aceștia au săvârșit infracțiunea de trafic de droguri anterior datelor la

care au fost transferați banii către P.D.

La individualizarea

pedepselor aplicate inculpaților pentru infracțiunea de trafic de droguri,

instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de

art. 72 C. pen., considerând totodată că se impune reținerea în favoarea

acestora a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen.;

astfel, inculpatul R.G. nu are antecedente penale, este căsătorit și cu un

copil în întreținere, fiind totodată unic asociat al SC D.I. SRL, iar

inculpatul S.D., chiar dacă este recidivist, este un element tânăr cu posibilități

reale de reintegrare socială.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Oradea și inculpații R.G. și S.D.

În recursul

parchetului susținându-se că reținerea circumstanțelor atenuante în sarcina

inculpaților nu se justifică în raport de gravitatea faptelor și persoana

inculpaților, caz de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc.

pen.

O altă critică se

referă la greșita încadrare juridică a faptei prevăzută de art. 2 alin. (2) cu

referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000 prin înlăturarea formei continuate a

acesteia deși probele administrate au demonstrat existența mai multor acte

materiale săvârșite în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, caz de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.

O ultimă critică

vizează greșita achitare a inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999, caz de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

În recursurile lor,

inculpații susținând că instanța a comis o eroare gravă de fapt a pronunțat o

hotărâre greșită de condamnare pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin.

(2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000, pentru care se impune

achitarea, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Recursurile sunt

nefondate.

În ce privește

greșita achitare a inculpaților pentru infracțiunea de spălare de bani, din

probele de la dosar rezultă că sumele de bani transferate din România nu provin

din săvârșirea de infracțiuni, întrucât transferul banilor a fost anterioară

momentului în care s-a reținut a fi fost săvârșită infracțiunea de trafic de

droguri.

Astfel, sumele de bani au fost transferate din

România în cursul lunilor februarie - martie 2001, iar traficul de droguri a

fost dovedit pentru inculpatul S.D. spre sfârșitul lunii martie 2001 iar pentru

inculpatul R.G. începând cu luna mai 2001.

Câtă vreme

infracțiunea principală aceea de trafic de droguri, în urma căreia s-au

realizat sumele de bani ce constituie produsul ce trebuie spălat a fost

săvârșită ulterior infracțiunii subsecvente - aceea de spălare de bani - nu

putem vorbi de existența acesteia din urmă.

Referitor la critica

privind schimbarea încadrării juridice din trafic de droguri în formă

continuată reținută în sarcina inculpatului S.D. într-o singură infracțiune de

trafic de droguri, aceasta este neîntemeiată întrucât probele administrate în

cauză au făcut dovada faptului că acest inculpat a săvârșit un singur act

material iar nu patru acte materiale cum s-a reținut prin actul de trimitere în

judecată.

Dacă probele

administrate demonstrează fără dubiu că inculpatul a cumpărat de la condamnata

F.F.a cantitatea de 500 grame cocaină contra sumei de 12.000 DM, sumă pe care a

predat-o la data efectuării tranzacției, în ce privește cumpărarea unor sticle

de wisky ce conțineau cocaină, deși s-a făcut dovada că inculpatul S.D. a

cumpărat de la P.V. și F.F.a, trei sticle de wisky, trimise de condamnatul

P.D., niciuna din probele administrate nu au făcut dovada faptului că în acele

sticle s-ar fi aflat cocaină disimulată.

Câtă vreme la dosarul

cauzei nu există niciun raport de analiză sau alte probe din care să rezulte că

în conținutul celor trei sticle de wisky era disimulată cocaină, în mod corect

Curtea a dispus schimbarea încadrării juridice a infracțiunii prevăzută de art.

2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen. într-o singură infracțiune.

Nici critica

formulată în recursul parchetului privitor la reținerea circumstanțelor

atenuante nu este întemeiată întrucât instanța, făcând aplicarea dispozițiilor

art. 72 și 52 C. pen., a avut în vedere pe lângă gravitatea și pericolul social

al faptelor săvârșite de inculpați și circumstanțele personale ale acestora

constând în aceea că inculpatul R.G. nu are antecedente penale, este căsătorit,

are un copil minor în întreținere, iar inculpatul S.D., deși cu antecedente

penale, este un element tânăr cu posibilități de reeducare și reintegrare socială,

ceea ce justifică aplicarea circumstanțelor atenuante.

Criticile

inculpaților în ce privește reținerea în sarcina lor a infracțiunii de trafic

de droguri prevăzută de art. 2 alin. (2) cu raportare la art. 12 din Legea nr.

143/2000 sunt neîntemeiate întrucât, probele administrate în cauză au făcut

dovada faptului că, începând cu luna mai 2001 în mai multe rânduri inculpatul

R.G. a primit de la inculpata P.D. cocaină, pe care a valorificat-o, iar

drogurile fuseseră trimise de inculpatul P.V.D. Același inculpat i-a trimis pe

coinculpații M.S. și P.D. la domiciliul condamnatei F.F.a de unde au ridicat

cantitatea de 5 grame cocaină pe care coinculpatul M.S. a transportat-o la Arad

și a predat-o unei persoane ce-i fusese indicată de inculpatul R.G. Inculpatul

M.S. a recunoscut săvârșirea faptei și a autodenunțat faptul că a primit

cocaină de la R.G.

Inculpatul M.S.

declară în amănunt despre împrejurările concrete în care s-au petrecut faptele,

inclusiv împrejurarea că inculpata F.F.a la care fusese trimis de inculpatul

R.G. zis „R.”, păstra cocaina pregătită în pungi.

Aceleași probe au

făcut dovada faptului că, în cursul lunii aprilie 2001, la indicațiile

inculpatului P.V.D., inculpatul S.D. s-a deplasat la domiciliul inculpatei

F.F.a, unde în prezența inculpatei P.D.D. cea dintâi i-a predat cantitatea de

500 grame cocaină în schimbul sumei de 12.000 D.M. Inculpata P.D.D. l-a

identificat și recunoscut imediat pe inculpatul S.D.

Reținând că probele

administrate fac pe deplin dovada vinovăției inculpaților pentru infracțiunile

ce le-au fost reținute, susținerile acestora apar ca neîntemeiate.

Apreciind ca

temeinică și legală decizia recurată, urmează ca în baza art. 385

15

pct. 1 C. proc. pen., recursul să fie respins ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea

și de inculpații R.G. și S.D. împotriva Deciziei penale nr. 37/A din 27 aprilie

2010 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Constată că

recurentul inculpat S.D. este arestat în altă cauză.

Obligă recurenții

inculpați la plata sumei de câte 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de câte 50 RON, reprezentând onorariile parțiale cuvenite

apărătorilor desemnați din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se

vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 29 noiembrie 2010.