ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2019/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 992 din 28 iunie 2010, Tribunalul București a respins contestația, ca nefondată. În fapt, s-a reținut că prin notificarea nr. YY din 04 februarie 2002, reclamanții au solicitat restituirea terenului în suprafață de 0,5 ha, teren, curți și construcții, situate în intravilanul comunei C., județ Vrancea, menționând însă că obiectul notificării îl reprezintă doar clădirea administrativă și de locuit, cu circa 7 încăperi, cuprinzând locuință personală, sală distilat vin, dormitoare. Prin notificarea nr. ZZ din 04 februarie 2002, reclamanții au solicitat restituirea terenului în suprafață de 0,5 ha, teren, curți și construcții, situate în intravilanul comunei C., județ Vrancea, menționând că obiectul notificării îl reprezintă doar clădirea administrativă și de locuit prevăzută cu 3 camere, birouri și 2 camere de locuit, sală de mese, bucătărie, magazie și grajd.

Prin notificarea nr. XX din 04 februarie 2002, reclamanții au solicitat restituirea terenului în suprafață de 0,5 ha, teren, curți și construcții situate în intravilanul comunei C., jud. Vrancea, menționând că obiectul notificării îl reprezintă doar fundația pentru cramă vinicolă, construită din beton armat cu adâncime de peste 10 m, compartimentată. Prin decizia nr. 160 378 din 17 iunie 2009, notificările reclamanților au fost respinse, întrucât nu s-a făcut probat preluarea abuzivă a respectivelor bunuri imobile notificate. În cuprinsul actului de vânzare-cumpărare din 1946 se atestă vânzarea-cumpărarea terenului, fără nici o mențiune cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra vreunei construcții.

În privința contractului de arendare, s-a reținut că acesta nu dovedește dreptul de proprietate pretins, întrucât obiectul acestuia l-a constituit casa, dreptul de proprietate asupra acesteia fiind recunoscut prin sentința civilă nr. 07 din 12 ianuarie 2010 a Tribunalului Vrancea. Niciuna din cele două clădiri administrative descrise în cuprinsul notificărilor nr. A și nr. B din 2002 nu fac obiectul contractului pentru a crea măcar o prezumție de proprietate în favoarea reclamanților. În ceea ce privește crama ce face obiectul notificării nr. XX/2002, s-a reținut că aceasta ar fi fost complet distrusă. Reclamanții nu au depus niciun act doveditor al dreptului de proprietate, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Deși la dosar s-au depus declarații notariale care atestă faptul că autorii reclamanților ar fi deținut în proprietate construcțiile în litigiu, acestea nu sunt suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate. Potrivit art. 23.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, „în cazuri deosebite, se pot solicita și declarații notariale date de persoane în viață, care atestă anumite situații în legătură cu imobilul notificat și care pot contribui la luarea deciziei". Aceste declarații nu pot fi folosite pentru dovedirea dreptului de proprietate, ci doar pentru circumstanțierea acestuia, pentru anumite situații legate de imobilul notificat. În mod corect intimata nu a avut în vedere copia registrului agricol și a adresei nr. GG/2008 a primăriei, întrucât acestea nu sunt de natură a dovedi calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive; de asemenea, în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Din fila registrului agricol nu rezultă că de la autorii reclamanților ar fi fost preluate cele două clădiri administrative în litigiu.

Este evident că imobilele descrise de reclamanți - clădirea administrativă și de locuit prevăzută cu 3 camere, birouri și 2 camere de locuit, sală de mese, bucătărie, magazie și grajd și clădirea administrativă și de locuit din cărămidă și beton armat cu circa 7 încăperi, cuprinzând locuință personală, sală distilat vin, dormitoare - nu pot fi asimilate celor descrise în registrul agricol, drept grajd, coteț, magazie, patul. În privința construcției - casă de locuit, menționată în registrul agricol, reclamanții au obținut dreptul la despăgubiri prin sentința civilă nr. 07 din 12 ianuarie 2010 a Tribunalului Vrancea.

Deși în registrul agricol apare ca fiind trecută în proprietatea statului și o cramă (pivniță), nu se poate reține că reclamanții ar fi persoane îndreptățite la restituire, notificarea nr. XX/2002, în condițiile în care s-a făcut dovada contrară prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că, în chiar contractul de arendare invocat se menționează că aceasta era complet distrusă. Tribunalul a înlăturat susținerile contestatorilor cu privire la puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 07 din 12 ianuarie 2010 a Tribunalului Vrancea, întrucât aceasta vizează construcția casă de locuit și terenul de 5.000 m.p., cu privire la acestea existând dovezi ale preluării abuzive, în registrul agricol.

Prin decizia civilă nr. 252 A din 09 martie 2001, Curtea de Apel București a admis apelul reclamanților C.C.M., C.D.Ș. și C.I.Ș., a schimbat sentința, a admis contestația, a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite, a obligat pârâta să emită dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent în condițiile Legii nr. 247/2005 pentru imobilele construcții ce fac obiectul notificărilor nr. YY, ZZ și XX din data de 04 februarie 2002. S-a apreciat că prima instanță a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 23.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Statul a preluat abuziv clădirile în litigiu, preluarea întregii moșii aparținând lui C.I.

având loc în anii 1951-1955, prin evacuarea forțată a autorului și familiei sale, fără a exista vreun act normativ de preluare. Prin adresa din 12 septembrie 2008, primăria recunoaște preluarea fără titlu a întregii moșii, teren și construcții. Pârâta nu a făcut dovada vreunui act juridic de preluare a imobilului de la autorul reclamanților și nici nu a dovedit că statul deține în mod valabil această proprietate. Ca atare, Curtea a apreciat că imobilul a fost preluat abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001. Întregul teren pe care se afla clădirile notificate a fost arendat în anul 1939 de către proprietara A.A.Z., autorului reclamanților, I.V.C. La momentul arendării, pe teren se aflau o casă de locuit deteriorată și o cramă complet distrusă.

Ulterior, la data de 11 martie 1946, terenul a fost vândut de A.A.Z., fiilor minori ai autorului I.V.C., fără ca vânzătoarea să-și mai rezerve vreun drept asupra bunului vândut. În materia Legii nr. 10/2001, lege de reparare a abuzurilor săvârșite de statul comunist, regimul probator este mult mai larg și mai flexibil decât în dreptul comun. În acest sens, art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 reține ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate, inclusiv declarațiile martorilor este motivul pentru care instanța de apel a audiat doi martori din ale căror declarații a rezultat că autorul reclamanților a construit pe terenul cumpărat construcțiile specificate în notificările nr. YY, ZZ și XX din 2002. Martorii au detaliat componența și destinația fiecărei construcții în litigiu și, în ceea ce privește crama, au arătat că exista pe teren fundația acesteia.

La data preluării abuzive de către stat a întregului imobil, pe teren, recunoscut a fi fost proprietatea autorului prin sentința civilă nr. 07 din 12 ianuarie 2010 a Tribunalului Vrancea, erau edificate construcțiile în litigiu. O parte dintre aceste construcții sunt enumerate în registrul agricol C. din anii 1951-1955 iar o parte au fost dovedite cu martorii audiați în cauză și cu restul înscrisurilor depuse de reclamanți. În drept, au fost avute în vedere și dispozițiile art. 492 C. civ., proprietarul terenului fiind prezumat a fi și proprietarul construcțiilor existente pe acesta. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 22 aprilie 2011, pârâta Agenția Domeniilor Statului, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Pe temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., s-a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de apel s-a pronunțat doar parțial asupra primului capăt de cerere, omițând să dispună cu privire la despăgubirile pentru suprafața de teren revendicată, respectiv asupra cuantumului acestora, obligând intimata la emiterea dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent doar pentru construcții. De asemenea, instanța a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere privind obligarea intimatei la transmiterea deciziei privind despăgubirile, la Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților. Recurenta-pârâtă nu poate fi obligată la emiterea deciziei de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent în condițiile Legii nr. 247/2005, întrucât se încalcă principiul autorității de lucru judecat, reprezentat prin sentința civilă nr. 725 din 17 aprilie 2008 a Tribunalului București, irevocabilă.

În procesul anterior, petenții au solicitat obligarea Agenției Domeniilor Statului la acordarea despăgubirilor pentru imobilele construcții menționate în aceste notificări iar prin hotărârea judecătorească sus-menționată, Tribunalul a respins această cerere ca neîntemeiată, pe motiv că, prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost modificată Legea nr. 10/2001, astfel încât, evaluarea pretențiilor de restituire prin echivalent, având ca obiect imobile ce nu se pot restitui în natură, se face numai de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, ulterior emiterii dispoziției motivate sau a hotărârii judecătorești, și nu în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 sau în cadrul contestației.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Așadar, recurenta doar propune persoanelor îndreptățite acordarea de despăgubiri, în schimbul imobilelor revendicate, a căror restituire în natură nu este posibilă, însă obligația de acordare a acestora, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și de stabilire a cuantumului, revine Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor.

Intimații au solicitat ca decizia de acordare de despăgubiri să cuprindă și cuantumul acestora, asupra terenului în suprafața de 5.000 m.p. și asupra construcțiilor arătate în notificări. Instanța de apel nu se pronunța în nici un fel pe această solicitare, de stabilire a cuantumului despăgubirilor de către Agenția Domeniilor Statului, însă, în urma judecării apelului intimaților, admite contestația acestora și obligă pârâta la acordarea de despăgubiri pentru imobilele construcții. Decizia instanței de apel este eronată, întrucât Agenția Domeniilor Statului nu are calitatea de a stabili cuantumul despăgubirilor ce se acordă, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, persoanelor îndreptățite, în schimbul imobilelor revendicate, a căror restituire în natură nu este posibilă.

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea legii, întrucât dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate nu se poate realiza, exclusiv, pe baza declarațiilor de martori. Deși instanța de apel a invocat prevederile art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, instanța a reținut în mod eronat aceste prevederi legale și nu observă că, printre actele doveditoare ale dreptului de proprietate, enumerate la lit. a) și d), nu figurează declarațiile de martori. Despre aceste înscrisuri se face vorbire, ca și acte doveditoare, doar la pct. 23.4 din aceleași Norme metodologice. Textul de lege, în modul în care este redactat, dovedește legalitatea concluziilor Tribunalului, care a apreciat că declarațiile de martori nu pot fi folosite pentru dovedirea dreptului de proprietate, ci doar pentru circumstanțierea acestuia, pentru anumite situații deosebite legate de imobilele notificate.

O dovadă în plus sunt prevederile art. 24.2 din H.G. nr. 250/2007, care dispun că, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, cu condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri. În situația de față, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, întrucât petenții nu au depus negațiile referitoare la actele de proprietate, cu atât mai mult cu cât și aspectele privind modalitatea de preluare abuzivă a imobilelor revendicate nu sunt clarificate pe deplin.

Recurenta a susținut în mod constant că petenții nu au prezentat actul normativ de naționalizare al bunurilor, instanța de apel apreciind totuși lămurit acest aspect, urmare a depunerii adresei din 12 septembrie 2008 emisă de primărie. Analizând recursul pârâtei, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte îl va admite pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Constatarea faptelor, așa cum rezultă ele din actele și dovezile administrate de părți, este atributul instanțelor fondului iar hotărârea trebuie să fie motivată cu suficientă claritate cu privire la starea de fapt, prin trimitere la probele de la dosar, obligația judecătorilor de a-și motiva hotărârile constituind una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil. În acest scop, judecătorii fondului au îndatorirea, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, sens în care sunt în drept să ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, sau să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Premisa demarării procesului pendinte este faptul că, prin decizia nr. 160 378 din 17 iunie 2009, notificările reclamanților au fost respinse, cu motivarea că aceștia nu au dovedit preluarea abuzivă a respectivelor bunuri imobile notificate. Cert este faptul că, reclamanții nu au depus niciun act doveditor al dreptului de proprietate, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001. Prima instanță a apreciat corect că declarațiile notariale care atestă faptul că autorii reclamanților ar fi deținut în proprietate construcțiile în litigiu, nu sunt suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate.

Pentru a ajunge la o asemenea concluzie au fost avute în vedere prevederile art. 23.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, „în cazuri deosebite, se pot solicita și declarații notariale date de persoane în viață, care atestă anumite situații în legătură cu imobilul notificat și care pot contribui la luarea deciziei". Aceste declarații nu pot fi folosite pentru dovedirea dreptului de proprietate, ci doar pentru circumstanțierea acestuia, pentru anumite situații legate de imobilul notificat. În privința instanței de apel, important de reținut este faptul că aceasta s-a raportat corect la dispozițiile legale speciale incidente în materia probațiunii dreptului alegat, respectiv art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 23.1-23.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, ignorând însă art. 24.1 și 24.2 din aceleași Norme care, în egală măsură, puteau contribui la clarificarea raportului juridic dedus judecății.

Cert este doar faptul că printre actele doveditoare ale dreptului de proprietate, enumerate de prevederile art. 23.1 lit. a)-d) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 nu figurează declarațiile de martori. Despre declarațiile notariale se face vorbire, ca și acte doveditoare, doar la pct. 23.4 din Norme, în raport de care în mod corect doar prima instanță a apreciat că declarațiile de martori nu pot fi folosite pentru dovedirea dreptului de proprietate, ci doar pentru circumstanțierea acestuia, pentru anumite situații legate de imobilele notificate.

În aceste condiții, preocuparea instanței trebuia să se îndrepte și către prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 - în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive; de asemenea, în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar - respectiv prevederile art. 24.2 din H.G.

nr. 250/2007, care dispun că, aplicarea prevederilor art. 24 din Lege operează numai în absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri, și, pe de altă parte, coroborarea informațiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informații aflate la dosarul de restituire.

În situația dedusă judecății, nu au fost cercetate condițiile prescrise de lege, întrucât petenții nu au depus negațiile referitoare la actele de proprietate și nici nu s-au apreciat și coroborat informațiile furnizate de autoritățile locale, în contextul hotărârilor judecătorești obținute cu privire la celelalte imobile aflate în patrimoniul autorilor reclamanților la momentul preluării abuzive, respectiv a înscrisurilor de care aceștia s-au folosit pentru realizarea drepturilor pretinse. Așa fiind, în raport de dispozițiile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a casa hotărârea instanței de apel și a trimite cauza spre rejudecare aceleași instanțe, circumstanțele cauzei nefiind pe deplin stabilite, în condițiile în care conținutul înscrisurilor administrate în cauză, relevante în probațiune, nu au fost puse în relație cu toate celelalte dovezi, existente la dosar sau care s-ar fi impus a fi administrate, date fiind prescripțiile legii speciale.

Așadar, cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va dispune completarea probatoriilor în vederea stabilirii cu exactitate a situației de fapt și de drept a construcțiilor în litigiu, valorificând în același timp tot ceea ce s-a stabilit până în acest moment procesual în acest dosar, dar și în dosarele anterioare. Critica întemeiată pe prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținută pe ideea că instanța de apel s-ar fi pronunțat doar parțial asupra primului capăt de cerere, omițând să dispună cu privire la despăgubirile pentru suprafața de teren revendicată, respectiv asupra cuantumului acestora, nu poate fi primită, întrucât ignoră pretenția concretă a reclamanților, reconfigurată în contextul obținerii sentinței civile nr. 7 din 12 ianuarie 2010 a Tribunalului Vrancea, definitivă prin nerecurare.

Este nefondată critica referitoare la nesocotirea principiului autorității de lucru judecat, prin raportare la sentința civilă nr. 725 din 17 aprilie 2008 a Tribunalului București, întrucât identitatea de obiect și cauză juridică nu este îndeplinită în cauză, așa cum rezultă cu evidență din conținutul hotărârilor (obligație de a face, respectiv contestație împotriva deciziei pronunțate pe fondul raportului juridic litigios, fiecare din pretenții fundamentându-se pe temeiuri de drept diferite, de natură procedurală, corelativ, substanțială).

În raport de situația de fapt ce va fi reconfigurată în cauză, prin suplimentarea probatoriului în contextul prevederilor legale incidente, instanța de apel, dacă va fi cazul, va avea în vedere că unitatea deținătoare în sensul legii doar propune persoanelor îndreptățite acordarea de despăgubiri, în schimbul imobilelor revendicate, a căror restituire în natură nu este posibilă, însă obligația de acordare a acestora, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și de stabilire a cuantumului, revine Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Agenția Domeniilor Statului împotriva deciziei nr. 252A din 9 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2012.