ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2019/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2019/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 992 din 28 iunie 2010, Tribunalul București

a respins contestația, ca nefondată.

În fapt, s-a reținut că prin notificarea nr. YY din 04

februarie 2002, reclamanții au solicitat restituirea terenului în suprafață de 0,5

ha, teren, curți și construcții, situate în intravilanul comunei C., județ Vrancea,

menționând însă că obiectul notificării îl reprezintă doar clădirea administrativă

și de locuit, cu circa 7 încăperi, cuprinzând locuință personală, sală distilat

vin, dormitoare.

Prin notificarea nr. ZZ din 04 februarie 2002,

reclamanții au solicitat restituirea terenului în suprafață

de 0,5 ha, teren, curți și construcții, situate în intravilanul comunei C., județ

Vrancea, menționând că obiectul notificării îl reprezintă doar clădirea administrativă

și de locuit prevăzută cu 3 camere, birouri și 2 camere de locuit, sală de mese,

bucătărie, magazie și grajd.

Prin notificarea nr. XX din 04 februarie 2002,

reclamanții au solicitat restituirea terenului în suprafață

de 0,5 ha, teren, curți și construcții situate în intravilanul comunei C., jud.

Vrancea, menționând că obiectul notificării îl reprezintă doar fundația pentru cramă

vinicolă, construită din beton armat cu adâncime de peste 10 m, compartimentată.

Prin decizia nr. 160 378 din 17 iunie 2009, notificările

reclamanților au fost respinse, întrucât nu s-a făcut probat preluarea abuzivă a

respectivelor bunuri imobile notificate.

În cuprinsul actului de vânzare-cumpărare din 1946 se

atestă vânzarea-cumpărarea terenului, fără nici o mențiune cu privire la dobândirea

dreptului de proprietate asupra vreunei construcții.

În privința contractului de arendare, s-a reținut că acesta

nu dovedește dreptul de proprietate pretins, întrucât obiectul acestuia l-a constituit

casa, dreptul de proprietate asupra acesteia fiind recunoscut prin sentința civilă

nr. 07 din 12 ianuarie 2010 a Tribunalului Vrancea. Niciuna din cele două clădiri

administrative descrise în cuprinsul notificărilor nr. A și nr. B din 2002 nu fac

obiectul contractului pentru a crea măcar o prezumție de proprietate în favoarea

reclamanților. În ceea ce privește crama ce face obiectul notificării nr. XX/2002,

s-a reținut că aceasta ar fi fost complet distrusă.

Reclamanții nu au depus niciun act doveditor al dreptului

de proprietate, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Deși la dosar s-au depus declarații notariale care atestă

faptul că autorii reclamanților ar fi deținut în proprietate construcțiile în litigiu,

acestea nu sunt suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate.

Potrivit art. 23.4 din Normele metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001, „în cazuri deosebite, se pot solicita și declarații notariale

date de persoane în viață, care atestă anumite situații în legătură cu imobilul

notificat și care pot contribui la luarea deciziei".

Aceste declarații nu pot fi folosite pentru dovedirea

dreptului de proprietate, ci doar pentru circumstanțierea acestuia, pentru anumite

situații legate de imobilul notificat. În mod corect intimata nu a avut în vedere

copia registrului agricol și a adresei nr. GG/2008 a primăriei, întrucât acestea

nu sunt de natură a dovedi calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absența unor

probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se

prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus

măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive; de asemenea,

în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare

măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Din fila registrului agricol nu rezultă că de la autorii

reclamanților ar fi fost preluate cele două clădiri administrative în litigiu. Este

evident că imobilele descrise de reclamanți - clădirea administrativă și de locuit

prevăzută cu 3 camere, birouri și 2 camere de locuit, sală de mese, bucătărie, magazie

și grajd și clădirea administrativă și de locuit din cărămidă și beton armat cu

circa 7 încăperi, cuprinzând locuință personală, sală distilat vin, dormitoare -

nu pot fi asimilate celor descrise în registrul agricol, drept grajd, coteț, magazie,

patul.

În privința construcției - casă de locuit, menționată

în registrul agricol, reclamanții au obținut dreptul la despăgubiri prin sentința

civilă nr. 07 din 12 ianuarie 2010 a Tribunalului Vrancea.

Deși în registrul agricol apare ca fiind trecută în proprietatea

statului și o cramă (pivniță), nu se poate reține că reclamanții ar fi persoane

îndreptățite la restituire, notificarea nr. XX/2002, în condițiile în care s-a făcut

dovada contrară prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că, în chiar

contractul de arendare invocat se menționează că aceasta era complet distrusă.

Tribunalul a înlăturat susținerile contestatorilor cu

privire la puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 07 din 12 ianuarie 2010

a Tribunalului Vrancea, întrucât aceasta vizează construcția casă de locuit și terenul

de 5.000 m.p., cu privire la acestea existând dovezi ale preluării abuzive, în registrul

agricol.

Prin decizia civilă nr. 252 A din 09 martie 2001, Curtea

de Apel București

a admis apelul reclamanților

C.C.M., C.D.Ș. și C.I.Ș., a schimbat sentința, a admis contestația, a constatat

că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite, a obligat pârâta să emită

dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent în condițiile Legii

nr. 247/2005 pentru imobilele construcții ce fac obiectul notificărilor nr. YY,

ZZ și XX din data de 04 februarie 2002.

S-a apreciat că prima instanță a interpretat în mod greșit

dispozițiile art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 23.4 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Statul a preluat abuziv clădirile în litigiu, preluarea

întregii moșii aparținând lui C.I. având loc în anii 1951-1955, prin evacuarea forțată

a autorului și familiei sale, fără a exista vreun act normativ de preluare. Prin

adresa din 12 septembrie 2008, primăria recunoaște preluarea fără titlu a întregii

moșii, teren și construcții.

Pârâta nu a făcut dovada vreunui act juridic de preluare

a imobilului de la autorul reclamanților și nici nu a dovedit că statul deține în

mod valabil această proprietate. Ca atare, Curtea a apreciat că imobilul a fost

preluat abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

Întregul teren pe care se afla clădirile notificate a

fost arendat în anul 1939 de către proprietara A.A.Z., autorului reclamanților,

I.V.C. La momentul arendării, pe teren se aflau o casă de locuit deteriorată și

o cramă complet distrusă. Ulterior, la data de 11 martie 1946, terenul a fost vândut

de A.A.Z., fiilor minori ai autorului I.V.C., fără ca vânzătoarea să-și mai rezerve

vreun drept asupra bunului vândut.

În materia Legii nr. 10/2001, lege de reparare a abuzurilor

săvârșite de statul comunist, regimul probator este mult mai larg și mai flexibil

decât în dreptul comun.

În acest sens, art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001 reține ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate,

inclusiv declarațiile martorilor este motivul pentru care instanța de apel a audiat

doi martori din ale căror declarații a rezultat că autorul reclamanților a construit

pe terenul cumpărat construcțiile specificate în notificările nr. YY, ZZ și XX din

și, în ceea ce privește crama, au arătat că exista pe teren fundația acesteia. La

data preluării abuzive de către stat a întregului imobil, pe teren, recunoscut a

fi fost proprietatea autorului prin sentința civilă nr. 07 din 12 ianuarie 2010

a Tribunalului Vrancea, erau edificate construcțiile în litigiu.

O parte dintre aceste construcții sunt enumerate în registrul

agricol C. din anii 1951-1955 iar o parte au fost dovedite cu martorii audiați în

cauză și cu restul înscrisurilor depuse de reclamanți.

În drept, au fost avute în vedere și dispozițiile

art. 492 C. civ., proprietarul terenului fiind prezumat a fi și proprietarul construcțiilor

existente pe acesta.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere

de recurs la data de 22 aprilie 2011, pârâta Agenția Domeniilor Statului, prin care

a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Pe temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

s-a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța

de apel s-a pronunțat doar parțial asupra primului capăt de cerere, omițând să dispună

cu privire la despăgubirile pentru suprafața de teren revendicată, respectiv asupra

cuantumului acestora, obligând intimata la emiterea dispoziției de acordare a măsurilor

reparatorii în echivalent doar pentru construcții.

De asemenea, instanța a omis să se pronunțe asupra capătului

de cerere privind obligarea intimatei la transmiterea deciziei privind despăgubirile,

la Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților.

Recurenta-pârâtă nu poate fi obligată la emiterea deciziei

de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent în condițiile Legii nr. 247/2005,

întrucât se încalcă principiul autorității de lucru judecat, reprezentat prin sentința

civilă nr. 725 din 17 aprilie 2008 a Tribunalului București, irevocabilă.

În procesul anterior, petenții au solicitat obligarea

Agenției Domeniilor Statului la acordarea despăgubirilor pentru imobilele construcții

menționate în aceste notificări iar prin hotărârea judecătorească sus-menționată,

Tribunalul a respins această cerere ca neîntemeiată, pe motiv că, prin Titlul VII

al Legii nr. 247/2005 a fost modificată Legea nr. 10/2001, astfel încât, evaluarea

pretențiilor de restituire prin echivalent, având ca obiect imobile ce nu se pot

restitui în natură, se face numai de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor,

ulterior emiterii dispoziției motivate sau a hotărârii judecătorești, și nu în cadrul

procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 sau în cadrul contestației.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, cu modificările

și completările ulterioare, entitatea învestită cu soluționarea notificării este

obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, să propună acordarea

de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Așadar, recurenta doar

propune persoanelor îndreptățite acordarea de despăgubiri, în schimbul imobilelor

revendicate, a căror restituire în natură nu este posibilă, însă obligația de acordare

a acestora, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și de stabilire a

cuantumului, revine Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor.

Intimații au solicitat ca decizia de acordare de despăgubiri

să cuprindă și cuantumul acestora, asupra terenului în suprafața de 5.000 m.p. și

asupra construcțiilor arătate în notificări.

Instanța de apel nu se pronunța în nici un fel pe această

solicitare, de stabilire a cuantumului despăgubirilor de către Agenția Domeniilor

Statului, însă, în urma judecării apelului intimaților, admite contestația acestora

și obligă pârâta la acordarea de despăgubiri pentru imobilele construcții.

Decizia instanței de apel este eronată, întrucât Agenția

Domeniilor Statului nu are calitatea de a stabili cuantumul despăgubirilor ce se

acordă, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, persoanelor îndreptățite,

în schimbul imobilelor revendicate, a căror restituire în natură nu este posibilă.

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea legii, întrucât

dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate nu se poate realiza,

exclusiv, pe baza declarațiilor de martori.

Deși instanța de apel a invocat prevederile art. 23.1

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, instanța a reținut în mod eronat aceste prevederi legale și nu observă

că, printre actele doveditoare ale dreptului de proprietate, enumerate la lit. a)

și d), nu figurează declarațiile de martori.

Despre aceste înscrisuri se face vorbire, ca și acte doveditoare,

doar la pct. 23.4 din aceleași Norme metodologice.

Textul de lege, în modul în care este redactat, dovedește

legalitatea concluziilor Tribunalului, care a apreciat că declarațiile de martori

nu pot fi folosite pentru dovedirea dreptului de proprietate, ci doar pentru circumstanțierea

acestuia, pentru anumite situații deosebite legate de imobilele notificate.

O dovadă în plus sunt prevederile art. 24.2 din H.G.

nr. 250/2007, care dispun că, în absența unor probe contrare, existența și, după

caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a

pus în executare măsura preluării abuzive, cu condiția obținerii de către solicitant

a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor

adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat,

dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe

propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri.

În situația de față, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de lege, întrucât petenții nu au depus negațiile referitoare la actele de proprietate,

cu atât mai mult cu cât și aspectele privind modalitatea de preluare abuzivă a imobilelor

revendicate nu sunt clarificate pe deplin.

Recurenta a susținut în mod constant că petenții nu au

prezentat actul normativ de naționalizare al bunurilor, instanța de apel apreciind

totuși lămurit acest aspect, urmare a depunerii adresei din 12 septembrie 2008 emisă

de primărie.

Analizând recursul pârâtei, prin prisma criticilor de

nelegalitate formulate, Înalta Curte îl va admite pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte

de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care

casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări

de fapt ce au fost deplin stabilite.

Constatarea faptelor, așa cum rezultă ele din actele și

dovezile administrate de părți, este atributul instanțelor fondului iar hotărârea

trebuie să fie motivată cu suficientă claritate cu privire la starea de fapt, prin

trimitere la probele de la dosar, obligația judecătorilor de a-și motiva hotărârile

constituind una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil.

În acest scop, judecătorii fondului au îndatorirea, conform

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru

a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, sens în care sunt în drept

să ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, sau să ordone administrarea

probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Premisa demarării procesului pendinte este faptul că,

prin decizia nr. 160 378 din 17 iunie 2009, notificările reclamanților au fost respinse,

cu motivarea că aceștia nu au dovedit preluarea abuzivă a respectivelor bunuri imobile

notificate.

Cert este faptul că, reclamanții nu au depus niciun act

doveditor al dreptului de proprietate, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Prima instanță a apreciat corect că declarațiile notariale

care atestă faptul că autorii reclamanților ar fi deținut în proprietate construcțiile

în litigiu, nu sunt suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate.

Pentru a ajunge la o asemenea concluzie au fost avute

în vedere prevederile art. 23.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001, „în cazuri deosebite, se pot solicita și declarații notariale date

de persoane în viață, care atestă anumite situații în legătură cu imobilul notificat

și care pot contribui la luarea deciziei".

Aceste declarații nu pot fi folosite pentru dovedirea

dreptului de proprietate, ci doar pentru circumstanțierea acestuia, pentru anumite

situații legate de imobilul notificat.

În privința instanței de apel, important de reținut este

faptul că aceasta s-a raportat corect la dispozițiile legale speciale incidente

în materia probațiunii dreptului alegat, respectiv art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001,

respectiv art. 23.1-23.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

ignorând însă art. 24.1 și 24.2 din aceleași Norme care, în egală măsură, puteau

contribui la clarificarea raportului juridic dedus judecății.

Cert este doar faptul că printre actele doveditoare ale

dreptului de proprietate, enumerate de prevederile art. 23.1 lit. a)-d) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 nu

figurează declarațiile de martori.

Despre declarațiile notariale se face vorbire, ca și acte

doveditoare, doar la pct. 23.4 din Norme, în raport de care în mod corect doar prima

instanță a apreciat că declarațiile de martori nu pot fi folosite pentru dovedirea

dreptului de proprietate, ci doar pentru circumstanțierea acestuia, pentru anumite

situații legate de imobilele notificate.

În aceste condiții, preocuparea instanței trebuia să se

îndrepte și către prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 - în absența unor probe

contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă

a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive; de asemenea,

în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare

măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar

- respectiv prevederile art. 24.2 din H.G. nr. 250/2007, care dispun că, aplicarea

prevederilor art. 24 din Lege operează numai în absența unor probe contrare, fapt

ce implică, pe de o parte, condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare

la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale

și primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea

unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că

nu mai deține alte înscrisuri, și, pe de altă parte, coroborarea informațiilor furnizate

de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus

în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informații aflate la dosarul

de restituire.

În situația dedusă judecății, nu au fost cercetate condițiile

prescrise de lege, întrucât petenții nu au depus negațiile referitoare la actele

de proprietate și nici nu s-au apreciat și coroborat informațiile furnizate de autoritățile

locale, în contextul hotărârilor judecătorești obținute cu privire la celelalte

imobile aflate în patrimoniul autorilor reclamanților la momentul preluării abuzive,

respectiv a înscrisurilor de care aceștia s-au folosit pentru realizarea drepturilor

pretinse.

Așa fiind, în raport de dispozițiile art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a casa hotărârea instanței de apel și a trimite cauza

spre rejudecare aceleași instanțe, circumstanțele cauzei nefiind pe deplin stabilite,

în condițiile în care conținutul înscrisurilor administrate în cauză, relevante

în probațiune, nu au fost puse în relație cu toate celelalte dovezi, existente la

dosar sau care s-ar fi impus a fi administrate, date fiind prescripțiile legii speciale.

Așadar, cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va

dispune completarea probatoriilor în vederea stabilirii cu exactitate a situației

de fapt și de drept a construcțiilor în litigiu, valorificând în același timp tot

ceea ce s-a stabilit până în acest moment procesual în acest dosar, dar și în dosarele

anterioare.

Critica întemeiată pe prevederilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., susținută pe ideea că instanța de apel s-ar fi pronunțat doar parțial

asupra primului capăt de cerere, omițând să dispună cu privire la despăgubirile

pentru suprafața de teren revendicată, respectiv asupra cuantumului acestora, nu

poate fi primită, întrucât ignoră pretenția concretă a reclamanților, reconfigurată

în contextul obținerii sentinței civile nr. 7 din 12 ianuarie 2010 a Tribunalului

Vrancea, definitivă prin nerecurare.

Este nefondată critica referitoare la nesocotirea principiului

autorității de lucru judecat, prin raportare la sentința civilă nr. 725 din 17 aprilie

2008 a Tribunalului București, întrucât identitatea de obiect și cauză juridică

nu este îndeplinită în cauză, așa cum rezultă cu evidență din conținutul hotărârilor

(obligație de a face, respectiv contestație împotriva deciziei pronunțate pe fondul

raportului juridic litigios, fiecare din pretenții fundamentându-se pe temeiuri

de drept diferite, de natură procedurală, corelativ, substanțială).

În raport de situația de fapt ce va fi reconfigurată în

cauză, prin suplimentarea probatoriului în contextul prevederilor legale incidente,

instanța de apel, dacă va fi cazul, va avea în vedere că unitatea deținătoare în

sensul legii doar propune persoanelor îndreptățite acordarea de despăgubiri, în

schimbul imobilelor revendicate, a căror restituire în natură nu este posibilă,

însă obligația de acordare a acestora, în condițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005 și de stabilire a cuantumului, revine Comisiei Centrale de Stabilire a

Despăgubirilor.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept,

Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va casa decizia și va trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Agenția Domeniilor

Statului împotriva deciziei nr. 252A din 9 martie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2012.