ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1197/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin notificarea nr. 46 din 4 februarie 2002, numiții C.I.Ș. și C.D.M. au solicitat restituirea unei suprafețe de 0,5 ha teren curți și a unor construcții situate în intravilanul comunei Cotești, județ Vrancea, menționând însă că obiectul notificării îl reprezintă doar clădirea administrativă și de locuit, cu circa 7 încăperi (cuprinzând locuință personală, sală distilat vin, dormitoare). Prin notificarea din 04 februarie 2002, numiții C.I.Ș. și C.D.M. au solicitat restituirea unei suprafețe de 0,, ha teren curți și a unor construcții situate în intravilanul comunei Cotești, județ Vrancea, menționând că obiectul notificării îl reprezintă doar clădirea administrativă și de locuit prevăzută cu 3 camere, birouri și două camere de locuit, sală de mese, bucătărie, magazie și grajd.

Prin notificarea din 04 februarie 2002, numiții C.I.Ș. și C.D.M. au solicitat restituirea unei suprafețe de 0,5 ha teren curți și a unor construcții situate în intravilanul comunei Cotești, jud. Vrancea, menționând că obiectul notificării îl reprezintă doar fundația pentru cramă vinicolă, construită din beton armat cu adâncime de peste 10 m, compartimentată. Prin Decizia nr. 160378 din 17 iunie 2009, A.D.S. București a respins notificările din 2012, motivat de faptul că notificatorii nu au făcut dovada preluării abuzive de către stat a construcțiilor indicate în cuprinsul notificărilor. Prin aceeași decizie a fost respinsă și notificarea din 2002 formulată de C.I.Ș. și C.D.M. având ca obiect o construcție demolată, motivat de faptul că, astfel cum s-a reținut și prin sentința civilă nr. 725 din 17 aprilie 2008 a Tribunalului municipiului București, soluționarea acesteia nu este în competența A.D.S.

București ci a primarului Comunei Cotești, jud. Vaslui. Prin cererea înregistrată la data de 16 iulie 2009, reclamanții C.I.Ș. și C.D.M. au solicitat anularea Deciziei nr. 160378/2009 și obligarea pârâtei A.D.S. București să emită o nouă decizie privind acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 5.000 mp situat în comuna Cotești, jud. Vrancea și pentru construcțiile edificate pe acest teren și, respectiv, să fie obligată să comunice această dispoziție A.N.R.P. București, invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001. În motivarea cererii, reclamanții au susținut că notificările formulate au avut ca obiect terenuri și construcții situate în com. Cotești, jud. Vrancea și nu în com.

Cotnari, jud. Buzău, cum eronat s-a reținut în considerentele deciziei contestate, sens în care înțeleg să invoce excepția nulității deciziei contestate. Pe fondul pretențiilor, reclamanții au susținut că, potrivit probatoriilor administrate, au dovedit că autorul lor C.I. a fost declarat chiabur și că a fost deposedat în mod abuziv de stat de imobilele deținute, printre care și construcțiile indicate în notificări, în perioada 1951-1952, și, respectiv, faptul că aceste construcții au intrat în patrimoniul G.A.S. Cotești, care s-a reorganizat, în anul 1967, ca I.A.S. Cotești, și ulterior, ca SC R. SA Cotești, societate care le deține în prezent. Reclamantul C.D.M. a decedat la data de 27 noiembrie 2009, procesul fiind continuat de moștenitorii acestuia, C.D.Ș.

și C.C.M. Prin sentința civilă nr. 992 din 28 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea, ca nefondată. În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că nu poate primi excepția nulității Deciziei nr. 160378 din 17 iunie 2009 emisă de pârâta A.D.S. București, întrucât indicarea com. Cotnari din jud. Buzău ca loc al situării imobilelor reprezintă o eroare materială, din cuprinsul deciziei rezultând că analiza pretențiilor s-a realizat în legătură cu imobilele situate în com. Cotești, jud. Vrancea, care au făcut obiectul notificărilor.

Pe fondul cauzei, tribunalul a statuat că pretențiile reclamanților nu pot fi primite, întrucât, potrivit probatoriilor administrate, nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestor construcții, pretins edificate de autor, în condițiile impuse de prevederile art. 23 - 24 din Legea nr. 10/2001, cu mențiunea că declarațiile de martori administrate nu sunt suficiente pentru a proba existența unui atare drept. Prin Decizia civilă nr. 252/A din 9 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a II-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul declarat de reclamanți și a schimbat sentința, în sensul că a constatat că aceștia au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, sens în care a obligat pe pârâta A.D.S.

București să emită dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile Legii nr. 247/2005, pentru imobilele construcții ce fac obiectul notificărilor din 4 februarie 2002. În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că reclamanții au dovedit, prin probele administrate, preluarea de către stat în mod abuziv, fără un titlu valabil, în anii 1951-1956, a întregii moșii ce a aparținut autorului lor C.I., inclusiv a construcțiilor în litigiul pendinte, prin evacuarea forțată a întregii familii. Referitor la construcțiile în litigiu, instanța de apel a reținut că, potrivit declarațiilor martorilor, au fost edificate de autorul reclamanților pe terenul proprietatea sa, situație în care, în conformitate cu prevederile art. 492 C. civ., este prezumat a fi proprietarul acestora.

În consecință, tribunalul a statuat că reclamanții sunt îndreptățiți, în raport de prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, să primească măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile Legii nr. 247/2005, pentru construcțiile indicate în notificările din 2002. Prin Decizia civilă nr. 2019 din 21 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârâta A.D.S. București, a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În motivarea deciziei, instanța de recurs a statuat că soluția de casare cu trimitere se impune în raport de prevederile art. 314 C. proc. civ., întrucât împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, fapt ce împiedică exercitarea controlului judiciar din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Anume, instanța de recurs a reținut că reclamanții nu au depus la dosar un act doveditor al dreptului de proprietate asupra construcțiilor în litigiu, prima instanță apreciind corect, în raport de prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, faptul că declarațiile notariale și declarațiile martorilor, prin care se atestă că autorul reclamanților ar fi deținut aceste construcții, nu sunt suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate.

Instanța de recurs a constatat însă că la judecata în fond nu au fost cercetate toate condițiile prescrise de dispozițiile art. 24.1 și 24.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, la dosar nefiind depuse negațiile referitoare la actele de proprietate, iar informațiile furnizate de autoritățile locale nefiind analizate în contextul hotărârilor judecătorești obținute cu privire la alte imobile aflate în patrimoniul autorului reclamanților la momentul deposedării abuzive și nici coroborate cu înscrisurile de care aceștia s-au folosit în acele dosare pentru realizarea drepturilor pretinse. Așa fiind, instanța de recurs a stabilit că se impune completarea probatoriilor în rejudecare, în vederea stabilirii cu exactitate a situației de fapt și de drept a construcțiilor în litigiu, inclusiv prin valorificarea a tot ceea ce s-a stabilit până în acest moment procesual atât în acest dosar, cât și în dosarele anterioare.

Instanța de recurs a statuat, totodată, că nu pot fi primite critica referitoare la omisiunea instanței de apel de a se fi pronunțat asupra solicitării reclamanților de fi despăgubiți pentru suprafața de teren revendicată, întrucât ignoră pretenția dedusă judecății, astfel cum aceasta a fost reconfigurată de reclamanți în contextul pronunțării sentinței civilă nr. 7 din 12 ianuarie 2010 a Tribunalului Vrancea și nici critica referitoare la nesocotirea principiului autorității de lucru judecat, prin raportare la sentința civilă nr. 725 din 17 aprilie 2008 a Tribunalului București, întrucât nu este dată identitatea de obiect și de cauză juridică. Prin Decizia civilă nr. 251/A din 24 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat sentința primei instanțe, a admis cererea și a modificat Decizia nr. 160378 din 17 iunie 2009 emisă de pârâta A.D.S.

București, în sensul că a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru următoarele construcții: clădire administrativă și de locuit, ce fac obiectul notificării din 2002, clădire administrativă și de locuit, magazie și grajd, ce fac obiectul notificării din 2002 și fundația cramă ce face obiectul notificării din 2002. În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că reclamanții, în calitate de moștenitori ai defunctului C.I. și în acord cu prevederile art. 3. alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, calitate recunoscută și de pârâtă prin decizia dată asupra notificărilor.

Evaluând probatoriile administrate, instanța de apel a constatat că reclamanții au făcut dovada că autorul lor, C.I., a fost considerat chiabur (potrivit mențiunilor din „Tabelul - Nominal de chiaburi din Comuna Cotești”- extras) și a fost deposedat, potrivit mențiunilor procesului verbal de preluare în proprietatea statului datat 12 iunie 1959, pe lângă o suprafață de teren, și de mai multe construcții și anume de o cramă, o casă de locuit, precum și de alte două case pentru muncitori, bucătărie și magazie, deposedare abuzivă în condițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 . În atare condiții, în aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamanților se prezumă a fi cea recunoscută în actul prin care s-a dispus punerea în executare a măsurii preluării abuzive, instanța de apel a reținut că, în speță, se prezumă dreptul de proprietate al autorului reclamanților asupra imobilelor menționate în procesul verbal de preluare în proprietatea statului întocmit la 12 iunie 1959, printre care se evidențiază și construcțiile în litigiu.

Instanța de apel a reținut, totodată, că reclamanții s-au conformat dispozițiilor legale menționate și că au fost îndeplinite obligațiile statuate prin decizia de casare, la dosarul cauzei fiind depuse declarațiile olografe prin care reclamanții atestă că nu mai dețin alte acte de proprietate cu privire la construcțiile notificate, precum și adresa din 14 martie 2013 emisă A.N.S.J. Vrancea potrivit căreia, în urma cercetărilor efectuate, nu au fost identificate documente cu privire la aceste imobile, altele decât cele depuse la dosarul cauzei și adresa din 12 septembrie 2008 emisă de Primăria comunei Cotești, prin care s-a făcut cunoscut că în arhiva acestei autorități nu există decât rolurile agricole din perioada 1951 - 1955. Instanța de apel a mai reținut și că toate imobilele construcții notificate au fost identificate de către pârâtă, în conținutul deciziei contestate reținându-se că acestea se regăsesc în incinta SC R. SA Cotești.

Instanța de apel a observat, totodată, că pentru construcția casă de locuit edificată în anul 1918 (în prezent demolată), indicată în notificarea din 2002 transmisă Primăriei com. Cotești, construcție preluată de stat în aceleași împrejurări ca și cele din prezentul litigiu, reclamanților le-au fost acordate despăgubiri prin sentința civilă nr. 7/2010 a Tribunalului Vrancea, rămasă irevocabilă. Ca atare, constatând și că SC R. SA Cotești a fost privatizată din anul 2000, anterior apariției Legii nr. 10/2001, instanța de apel a statuat că reclamanții sunt îndreptățiți, în acord cu prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea de după soluționarea excepției de neconstituționalitate prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, să primească pentru construcțiile în litigiu despăgubiri în condițiile legii speciale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.D.S. București, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În motivarea recursului, pârâta susține că hotărârea instanței de apel fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale relative la comunicarea actelor de procedură, fapt sancționat cu nulitatea acesteia prin dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și care atrage incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Anume, pârâta susține că reclamanții au depus la dosarul cauzei la termenul de judecată din data de 10 octombrie 2013 mai multe înscrisuri doveditoare pe care instanța de apel a omis să i le comunice în vederea formulării apărărilor și pe care, ulterior, și-a fundamentat soluția pronunțată, încălcând astfel principiului contradictorialității dezbaterilor și al dreptului la apărare.

Pârâta susține că necomunicarea către reprezentantul pârâtei a înscrisurilor depuse de reclamanți în rejudecarea cauzei a condus la imposibilitatea prezentării lor comisiei speciale constituite în structura organizatorică a pârâtei în scopul soluționării notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 și, pe cale de consecință, la imposibilitatea formulării unor apărări adecvate în legătură cu acestea, pârâta fiind astfel vătămată, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii pronunțate de instanța de apel, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Pârâta mai arată că printre înscrisurile depuse de reclamanți și necomunicate de instanță se află și procesul verbal datat 12 iunie 1959, înscris cu privire la care își exprimă îndoiala că ar face dovada preluării de către stat a construcțiilor în litigiu, astfel cum a reținut instanța de apel, întrucât se constată existența unor inadvertențe între mențiunile sale și mențiunile altor înscrisuri depuse la dosarul cauzei (pe care le detaliază) în legătură cu momentul deposedării efective a autorului reclamanților de bunurile sale de către stat, fie anul 1952 sau anul 1959, fie perioada 1951-1955 sau perioada 1950-1952. În dezvoltarea criticii de nelegalitate întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pârâta susține că instanța de apel, în rejudecare, a pronunțat soluția în baza acelorași înscrisuri doveditoare (cu excepția procesului verbal din data 12 iunie 1959), înscrisuri cu privire la care, într-un ciclu procesual anterior, instanța de recurs statuase că nu fac dovada dreptului de proprietate al autorului reclamanților asupra construcțiilor în litigiu, în raport de prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001. Pârâta susține că, procedând astfel, instanța de apel a ignorat îndrumările date de instanța de recurs prin decizia anterioară de casare, contrar prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., caz în care se impune reținerea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și casarea acesteia. Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: În drept, principiul contradictorialității dezbaterilor se constituie într-un principiu de bază al procesului civil care garantează respectarea dreptului la apărare al părților și impune instanței de judecată ca toate elementele procesului să fie supuse discuției, astfel încât fiecare parte să aibă posibilitatea să își exprime punctul de vedere cu privire la orice chestiune care vizează pretențiile deduse judecății și să își formuleze apărările pe care le apreciază adecvate. În aplicarea acestui principiu, activitatea procesuală se concretizează în acte de procedură ce trebuie îndeplinite de instanțele de judecată în anumite forme legale și, respectiv, în termenele prescrise de dispozițiile procedurale.

Prin urmare, ori de câte ori partea interesată invocă încălcarea principiului contradictorialității la judecata în fond a procesului și cauzarea, astfel, a unei vătămări în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ea are îndatorirea de a indica actele procedurale întocmite de instanțele de fond contestate și formele de procedură ori termenele legale pretins încălcate. Totodată, este de observat că dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., impun, în caz de casare, în sarcina instanței de trimitere, obligația de a respecta dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept, precum și obligația de a administra probele apreciate a fi necesare, indicate prin hotărârea de casare.

Așa fiind, părțile interesate, în susținerea criticii privind nerespectarea de către instanța de trimitere a îndrumărilor statuate prin decizia de casare, au îndatorirea de a arăta, în concret, care anume îndrumări ale instanței de casare nu au fost respectate în rejudecare și de a dezvolta motivele care fundamentează o atare constatare. În speța supusă analizei, se constată că pârâta subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., omisiunea instanței de apel de a-i fi comunicat, cu respectarea dispozițiilor procedurale, înscrisurile probatorii ce au fost depuse de reclamanți în rejudecare în scopul dovedirii, în condițiile speciale prevăzute de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, a existenței și întinderii dreptului de proprietate al autorului lor la momentul deposedării, printre care și procesul verbal de preluare a imobilelor din data de 12 iunie 1959, înscrisuri despre care afirmă că au fost depuse la dosarul cauzei la data de 10 octombrie 2010. Verificând lucrările dosarului se constată că înscrisul probator privind existența și întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamanților cu privire la bunurile de care a fost deposedat de stat, anume procesul verbal din 12 iunie 1959, a fost depus la dosarul cauzei, împreună cu alte înscrisuri doveditoare, la data de 16 mai 2013 și nu la data de 10 octombrie 2013, cum eronat se afirmă.

Verificările evidențiază că la această din urmă dată, 10 mai 2013, la dosarul cauzei s-a depus doar un duplicat al procesului verbal din 12 iunie 1959, precum și relațiile transmise de A.N.S.J. Vrancea, prin care se atesta lipsa unor înscrisuri doveditoare cu privire la imobilele în litigiu, altele decât cele depuse la dosarul cauzei, relații care nu pot pune în discuție încălcarea dreptului la apărare al pârâtei.

Potrivit mențiunilor încheierii de ședință din data de 16 mai 2013, primind înscrisul doveditor, procesul verbal din 12 iunie 1959, precum și celelalte înscrisuri depuse de reclamant, reprezentantul pârâtei a solicitat acordarea unui termen de judecată, în vederea formulării apărărilor, solicitare încuviințată de instanță care a amânat procesul la data de 27 iunie 2013. Lucrările dosarului instanței de apel evidențiază că procesul a fost amânat și din data de 27 iunie 2013 pentru data de 10 octombrie 2013, în vederea transmiterii relațiilor/negațiilor susmenționate de către A.N.S.J. Vrancea, dată la care instanța a rămas în pronunțare, amânată la rândul său, pentru data de 17 octombrie 2013 și, mai apoi, pentru data de 24 octombrie 2013, când s-a pronunțat hotărârea recurată.

Or, se constată că pârâta, deși a luat cunoștință de procesul verbal din 12 iunie 1959 depus de reclamanți din data de 16 mai 2013 ca, de altminteri, și de celelalte înscrisuri doveditoare, aceasta nu și-a formulat nicio apărare cu privire de cuprinsul acestora până la momentul finalizării judecății. Așa fiind, cum instanța de apel a dispus comunicarea către pârâtă a înscrisurilor doveditoare, cu respectarea principiului contradictorialității, și cum dispozițiile procedurale nu stabilesc în sarcina instanțelor de judecată obligația de a comunica și eventualele duplicate ale înscrisurilor deja comunicate, Înalta Curte urmează a constata că susținerile pârâtei privind omisiunea instanței de apel de a îi fi comunicat toate înscrisurile depuse de reclamanți este nefondată.

Cât privește conduita pârâtei de a nu își fi formulat apărările cu privire la toate elementele procesului, îndeosebi, cu privire la procesul verbal din 12 iunie 1959, pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția, deși perioada de timp ce s-a scurs între momentul comunicării și momentul pronunțării hotărârii, 16 mai - 24 octombrie 2013, a fost rezonabilă, urmează se reține că nu poate fundamenta susținerea acesteia privitoare la încălcarea dreptului la apărare de către instanța de apel. Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte nu poate primi motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În acest context al analizei, este de menționat și că evaluarea probatoriilor în scopul stabilirii situației de fapt a procesului este în sarcina exclusivă a instanțelor de fond, motiv pentru care criticile formulate de părți cu privire la astfel de constatări, de fapt, ale procesului (cum sunt cele prin care pârâta contestă evaluarea probatoriilor ce au fundamentat constatarea calității autorului reclamanților de proprietar al construcțiilor în litigiu și a faptului deposedării sale abuzive de către stat de acestea), urmare a abrogării prevederilor art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., nu pot face obiectul analizei instanței de recurs. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pârâta invocă nerespectarea de către instanța de apel a îndrumărilor statuate, cu caracter obligatoriu, prin decizia de casare pronunțată de instanța de recurs într-un ciclu procesual anterior al cauzei. Anume, pârâta afirmă că instanța de apel și-a sprijinit soluția, cu o excepția procesului verbal încheiat la data de 12 iunie 1959, pe o reapreciere a probatoriilor administrate la judecata în fond din primul ciclu procesual, probatorii în legătură cu care instanța de casare statuase că nu fac dovada dreptului de proprietate al autorului reclamanților cu privire la construcțiile în litigiu, fapt care conduce, în opinia sa, la concluzia nerespectării, în rejudecare, a prevederilor art. 315 alin. (2) C. proc.

civ. Or, mai întâi că, astfel cum arată chiar pârâta prin recurs, instanța de apel nu și-a fundamentat soluția exclusiv pe probatoriile administrate la judecata în fond din primul ciclu procesual, ci, în acord cu îndrumările date prin decizia de casare, a procedat la suplimentarea probatoriilor, printre altele cu un înscris nou, esențial cauzei în absența unui act de proprietate și a unor probe contrare, anume cu actul prin care s-a dispus de stat măsura preluării abuzive a imobilelor deținute de autorul reclamanților, respectiv cu procesul verbal de preluare din 12 iunie 1959. Apoi, este de observat că instanța de recurs, prin decizia de casare, nu a înlăturat, ca nefiind pertinente, probatoriile administrate la judecata în fond din primul ciclu procesual al cauzei, ci a statuat cu privire la necesitatea suplimentării acestor probatorii în acord cu prevederile art. 24.1 și 24.2 din H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și, totodată, cu privire la obligația instanței de trimitere de a le corobora cu informațiile necesar a obținute suplimentar de la autorități, precum și cu înscrisurile ce au stat la baza recunoașterii dreptului reclamanților la despăgubiri, prin hotărâre judecătorească, cu privire la alte imobile de care autorul lor a fost deposedat în aceleași condiții. De altminteri, este de observat că instanța de apel, în considerentele deciziei pronunțate, detaliază, cu trimitere la indicațiile date prin hotărârea de casare, atât probatoriile suplimentare administrate în rejudecare, cât și aprecierea dată acestor probatorii, apreciere ce a stat la baza aplicării prezumției instituite prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește existența și întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamanților la momentul preluării abuzive a bunurilor sale de către stat.

În atare situație, critica pârâtei, formulată în termeni generali, privind nerespectarea de către instanța de apel a prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se dovedește a fi străină lucrărilor dosarului instanței de apel și, pe cale de consecință, nu poate fi primită. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă. Totodată, în baza dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a obliga pe pârâta recurentă să plătească reclamantului intimat C.I.Ș. suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată, conform chitanței anexate la dosar de această parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.D.S. împotriva Deciziei nr. 251/A din 10 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta să plătească intimatului C.I.Ș. suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 aprilie 2014.