ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1197/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1197/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin notificarea nr. 46 din 4 februarie 2002,

numiții C.I.Ș. și C.D.M. au solicitat restituirea unei suprafețe de 0,5

ha teren curți și a unor construcții situate în intravilanul comunei Cotești,

județ Vrancea, menționând însă că obiectul notificării îl reprezintă doar

clădirea administrativă și de locuit, cu circa 7 încăperi (cuprinzând locuință

personală, sală distilat vin, dormitoare).

Prin notificarea din 04

februarie 2002, numiții C.I.Ș. și C.D.M. au solicitat restituirea unei suprafețe

de 0,, ha teren curți și a unor construcții situate în intravilanul comunei

Cotești, județ Vrancea, menționând că obiectul notificării îl reprezintă doar

clădirea administrativă și de locuit prevăzută cu 3 camere, birouri și două

camere de locuit, sală de mese, bucătărie, magazie și grajd.

Prin notificarea din 04

februarie 2002, numiții C.I.Ș. și C.D.M. au solicitat restituirea unei suprafețe

de 0,5 ha teren curți și a unor construcții situate în intravilanul comunei

Cotești, jud. Vrancea, menționând că obiectul notificării îl reprezintă doar

fundația pentru cramă vinicolă, construită din beton armat cu adâncime de peste

10 m, compartimentată.

Prin Decizia nr. 160378

din 17 iunie 2009, A.D.S. București a respins notificările din 2012, motivat de

faptul că notificatorii nu au făcut dovada preluării abuzive de către stat a construcțiilor

indicate în cuprinsul notificărilor.

Prin aceeași decizie

a fost respinsă și notificarea din 2002 formulată de C.I.Ș. și C.D.M. având ca

obiect o construcție demolată, motivat de faptul că, astfel cum s-a reținut și

prin sentința civilă nr. 725 din 17 aprilie 2008 a Tribunalului municipiului

București, soluționarea acesteia nu este în competența A.D.S. București ci a primarului

Comunei Cotești, jud. Vaslui.

Prin cererea

înregistrată la data de 16 iulie 2009, reclamanții C.I.Ș. și C.D.M. au

solicitat anularea Deciziei nr. 160378/2009 și obligarea pârâtei A.D.S. București

să emită o nouă decizie privind acordarea de despăgubiri pentru terenul în

suprafață de 5.000 mp situat în comuna Cotești, jud. Vrancea și pentru

construcțiile edificate pe acest teren și, respectiv, să fie obligată să

comunice această dispoziție A.N.R.P. București, invocând incidența

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În motivarea cererii,

reclamanții au susținut că notificările formulate au avut ca obiect terenuri și

construcții situate în com. Cotești, jud. Vrancea și nu în com. Cotnari, jud.

Buzău, cum eronat s-a reținut în considerentele deciziei contestate, sens în

care înțeleg să invoce excepția nulității deciziei contestate.

Pe fondul

pretențiilor, reclamanții au susținut că, potrivit probatoriilor administrate, au

dovedit că autorul lor C.I. a fost declarat chiabur și că a fost deposedat în

mod abuziv de stat de imobilele deținute, printre care și construcțiile

indicate în notificări, în perioada 1951-1952, și, respectiv, faptul că aceste

construcții au intrat în patrimoniul G.A.S. Cotești, care s-a reorganizat, în

anul 1967, ca I.A.S. Cotești, și ulterior, ca SC R. SA Cotești, societate care

le deține în prezent.

Reclamantul C.D.M. a

decedat la data de 27 noiembrie 2009, procesul fiind continuat de moștenitorii

acestuia, C.D.Ș. și C.C.M.

Prin sentința civilă nr.

992 din 28 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea,

ca nefondată.

În motivarea

sentinței, tribunalul a reținut că nu poate primi excepția nulității Deciziei

nr. 160378 din 17 iunie 2009 emisă de pârâta A.D.S. București, întrucât indicarea

com. Cotnari din jud. Buzău ca loc al situării imobilelor reprezintă o eroare

materială, din cuprinsul deciziei rezultând că analiza pretențiilor s-a realizat

în legătură cu imobilele situate în com. Cotești, jud. Vrancea, care au făcut

obiectul notificărilor.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a statuat că pretențiile reclamanților nu pot fi primite,

întrucât, potrivit probatoriilor administrate, nu s-a făcut dovada dreptului de

proprietate asupra acestor construcții, pretins edificate de autor, în

condițiile impuse de prevederile art. 23 - 24 din Legea nr. 10/2001, cu

mențiunea că declarațiile de martori administrate nu sunt suficiente pentru a

proba existența unui atare drept.

Prin Decizia civilă nr.

252/A din 9 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a II-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul declarat de reclamanți și a

schimbat sentința, în sensul că a constatat că aceștia au calitatea de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii, sens în care a obligat pe pârâta A.D.S.

București să emită dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent,

în condițiile Legii nr. 247/2005, pentru imobilele construcții ce fac obiectul

notificărilor din 4 februarie 2002.

În motivarea deciziei,

instanța de apel a reținut că reclamanții au dovedit, prin probele

administrate, preluarea de către stat în mod abuziv, fără un titlu valabil, în

anii 1951-1956,

a întregii moșii ce a

aparținut autorului lor C.I., inclusiv a construcțiilor în litigiul pendinte, prin

evacuarea forțată a întregii familii.

Referitor la

construcțiile în litigiu, instanța de apel a reținut că, potrivit

declarațiilor martorilor, au fost edificate de autorul reclamanților

pe terenul proprietatea sa, situație în care, în conformitate cu prevederile art.

492 C. civ., este prezumat a fi proprietarul acestora.

În

consecință, tribunalul a statuat că reclamanții sunt îndreptățiți, în raport de

prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, să primească măsuri reparatorii în

echivalent, în condițiile Legii nr. 247/2005, pentru construcțiile indicate în

notificările din 2002.

Prin Decizia civilă nr.

2019 din 21 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

admis recursul declarat de pârâta A.D.S. București, a casat decizia instanței

de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea

deciziei, instanța de recurs a statuat că soluția de casare cu trimitere se

impune în raport de prevederile art. 314 C. proc. civ., întrucât împrejurările

de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, fapt ce împiedică

exercitarea controlului judiciar din perspectiva motivului de recurs prevăzut

de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Anume, instanța de recurs

a reținut că reclamanții nu au depus la dosar un act doveditor al dreptului de

proprietate asupra construcțiilor în litigiu, prima instanță apreciind corect,

în raport de prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, faptul că declarațiile

notariale și declarațiile martorilor, prin care se atestă că autorul reclamanților

ar fi deținut aceste construcții, nu sunt suficiente pentru dovedirea dreptului

de proprietate.

Instanța

de recurs a constatat însă că la judecata în fond nu au fost cercetate toate condițiile

prescrise de dispozițiile art. 24.1 și 24.2 din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, la dosar nefiind depuse negațiile referitoare la

actele de proprietate, iar informațiile furnizate de autoritățile locale nefiind

analizate în contextul hotărârilor judecătorești obținute cu privire la alte

imobile aflate în patrimoniul autorului reclamanților la momentul deposedării abuzive

și nici coroborate cu înscrisurile de care aceștia s-au folosit în acele dosare

pentru realizarea drepturilor pretinse.

Așa fiind, instanța

de recurs a stabilit că se impune completarea probatoriilor în rejudecare, în

vederea stabilirii cu exactitate a situației de fapt și de drept a

construcțiilor în litigiu, inclusiv prin valorificarea a tot ceea ce s-a

stabilit până în acest moment procesual atât în acest dosar, cât și în dosarele

anterioare.

Instanța

de recurs a statuat, totodată, că nu pot fi primite critica referitoare la

omisiunea instanței de apel de a se fi pronunțat asupra solicitării

reclamanților de fi despăgubiți pentru suprafața de teren revendicată, întrucât

ignoră pretenția dedusă judecății, astfel cum aceasta a fost reconfigurată de

reclamanți în contextul pronunțării sentinței civilă nr. 7 din 12 ianuarie 2010

a Tribunalului Vrancea și nici critica referitoare la nesocotirea principiului

autorității de lucru judecat, prin raportare la sentința civilă nr. 725 din 17

aprilie 2008 a Tribunalului București, întrucât nu este dată identitatea de

obiect și de cauză juridică.

Prin Decizia civilă nr.

251/A din 24 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie,

a

admis apelul declarat de reclamanți, a

schimbat sentința primei instanțe, a admis cererea și a modificat Decizia

nr. 160378 din 17 iunie 2009 emisă de pârâta A.D.S. București, în sensul că a

constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii pentru următoarele construcții: clădire administrativă și de

locuit, ce fac obiectul notificării din 2002,

clădire

administrativă

și de locuit, magazie și grajd, ce fac obiectul notificării din 2002 și

fundația cramă ce face obiectul notificării din 2002.

În motivarea

deciziei, instanța de apel a reținut că reclamanții, în calitate de moștenitori

ai defunctului C.I. și în acord cu prevederile art. 3. alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 10/2001, au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, calitate

recunoscută și de pârâtă prin decizia dată asupra notificărilor.

Evaluând probatoriile

administrate, instanța de apel a constatat că reclamanții au făcut dovada că

autorul lor, C.I., a fost considerat chiabur (potrivit mențiunilor din „Tabelul

- Nominal de chiaburi din Comuna Cotești”- extras) și a fost deposedat,

potrivit mențiunilor procesului verbal de preluare în proprietatea statului datat

12 iunie 1959, pe lângă o suprafață de teren, și de mai multe construcții și

anume de o cramă, o casă de locuit, precum și de alte două case pentru

muncitori, bucătărie și magazie, deposedare abuzivă în condițiile

art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001

.

În atare condiții, în

aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în

absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de

proprietate al autorului reclamanților se prezumă a fi cea recunoscută în actul

prin care s-a dispus punerea în executare a măsurii preluării abuzive, instanța

de apel a reținut că, în speță, se prezumă dreptul de proprietate al autorului

reclamanților asupra imobilelor menționate în procesul verbal de preluare în

proprietatea statului întocmit la 12 iunie 1959, printre care se evidențiază și

construcțiile în litigiu.

Instanța de apel a

reținut, totodată, că reclamanții s-au conformat dispozițiilor legale

menționate și că au fost îndeplinite obligațiile statuate prin decizia de

casare, la dosarul cauzei fiind depuse declarațiile olografe prin care

reclamanții atestă că nu mai dețin alte acte de proprietate cu privire la

construcțiile notificate, precum și adresa din 14 martie 2013 emisă A.N.S.J.

Vrancea potrivit căreia, în urma cercetărilor efectuate, nu au fost

identificate documente cu privire la aceste imobile, altele decât cele depuse

la dosarul cauzei și adresa din 12 septembrie 2008 emisă de Primăria comunei

Cotești, prin care s-a făcut cunoscut că în arhiva acestei autorități nu există

decât rolurile agricole din perioada 1951 - 1955.

Instanța de apel a mai

reținut și că toate imobilele construcții notificate au fost identificate de

către pârâtă, în conținutul deciziei contestate reținându-se că acestea se

regăsesc în incinta SC R. SA Cotești.

Instanța de apel a observat,

totodată, că pentru construcția casă de locuit edificată în anul 1918 (în

prezent demolată), indicată în notificarea din 2002 transmisă Primăriei com.

Cotești, construcție preluată de stat în aceleași împrejurări ca și cele din

prezentul litigiu, reclamanților le-au fost acordate despăgubiri prin sentința

civilă nr. 7/2010 a Tribunalului Vrancea, rămasă irevocabilă.

Ca atare, constatând și

că

SC R.

SA Cotești a fost privatizată din anul 2000, anterior apariției Legii nr. 10/2001,

instanța de apel a statuat că reclamanții sunt îndreptățiți, în acord

cu prevederile art.

29

alin. (1) din Legea nr.

10/2001, în redactarea de după soluționarea excepției de neconstituționalitate

prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, să primească pentru

construcțiile în litigiu despăgubiri în condițiile legii speciale.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta A.D.S. București, invocând incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., solicitând casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea

recursului, pârâta susține că hotărârea instanței de apel fost pronunțată cu

încălcarea dispozițiilor legale relative la comunicarea actelor de procedură, fapt

sancționat cu nulitatea acesteia prin dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. și care atrage incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.

304 pct. 5 C. proc. civ.

Anume, pârâta susține

că reclamanții au depus la dosarul cauzei la termenul de judecată din data de

10 octombrie 2013 mai multe înscrisuri doveditoare pe care instanța de apel a

omis să i le comunice în vederea formulării apărărilor și pe care, ulterior, și-a

fundamentat soluția pronunțată, încălcând astfel principiului contradictorialității

dezbaterilor și al dreptului la apărare.

Pârâta susține că necomunicarea

către reprezentantul pârâtei a înscrisurilor depuse de reclamanți în

rejudecarea cauzei a condus la imposibilitatea prezentării lor comisiei

speciale constituite în structura organizatorică a pârâtei în scopul soluționării

notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 și, pe cale de consecință, la

imposibilitatea formulării unor apărări adecvate în legătură cu acestea, pârâta

fiind astfel vătămată, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea

hotărârii pronunțate de instanța de apel, în condițiile art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.

Pârâta mai arată că

printre înscrisurile depuse de reclamanți și necomunicate de instanță se află

și procesul verbal datat 12 iunie 1959, înscris cu privire la care își exprimă

îndoiala că ar face dovada preluării de către stat a construcțiilor în litigiu,

astfel cum a reținut instanța de apel, întrucât se constată existența unor

inadvertențe între mențiunile sale și mențiunile altor înscrisuri depuse la

dosarul cauzei (pe care le detaliază) în legătură cu momentul deposedării

efective a autorului reclamanților de bunurile sale de către stat, fie anul

1952 sau anul 1959, fie perioada 1951-1955 sau perioada 1950-1952.

În dezvoltarea

criticii de nelegalitate întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pârâta susține că instanța de apel, în rejudecare, a pronunțat soluția în

baza acelorași înscrisuri doveditoare (cu excepția procesului verbal din data

12 iunie 1959), înscrisuri cu privire la care, într-un ciclu procesual

anterior, instanța de recurs statuase că nu fac dovada dreptului de proprietate

al autorului reclamanților asupra construcțiilor în litigiu, în raport de

prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Pârâta susține că,

procedând astfel, instanța de apel a ignorat îndrumările date de instanța de

recurs prin decizia anterioară de casare, contrar prevederilor art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., caz în care se impune reținerea motivului de recurs prevăzut

de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și casarea acesteia.

Analizând recursul,

Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept,

principiul contradictorialității dezbaterilor se constituie într-un principiu

de bază al procesului civil care garantează respectarea dreptului la apărare al

părților și impune instanței de judecată ca toate elementele procesului să fie

supuse discuției, astfel încât fiecare parte să aibă posibilitatea să își

exprime punctul de vedere cu privire la orice chestiune care vizează

pretențiile deduse judecății și să își formuleze apărările pe care le apreciază

adecvate.

În aplicarea

acestui principiu, activitatea procesuală se concretizează în acte de procedură

ce trebuie îndeplinite de instanțele de judecată în anumite forme legale și,

respectiv, în termenele prescrise de dispozițiile procedurale.

Prin

urmare, ori de câte ori partea interesată invocă încălcarea principiului

contradictorialității la judecata în fond a procesului și cauzarea, astfel, a

unei vătămări în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ea are îndatorirea

de a indica actele procedurale întocmite de instanțele de fond contestate și

formele de procedură ori termenele legale pretins încălcate.

Totodată,

este de observat că dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., impun, în caz

de casare, în sarcina instanței de trimitere, obligația de a respecta

dezlegarea dată de instanța de recurs problemelor de drept, precum și obligația

de a administra probele apreciate a fi necesare, indicate prin hotărârea de

casare.

Așa

fiind, părțile interesate, în susținerea criticii privind nerespectarea de

către instanța de trimitere a îndrumărilor statuate prin decizia de casare, au

îndatorirea de a arăta, în concret, care anume îndrumări ale instanței de

casare nu au fost respectate în rejudecare și de a dezvolta motivele care

fundamentează o atare constatare.

În speța

supusă analizei, se constată că pârâta subsumează motivului de recurs prevăzut

de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., omisiunea instanței de apel

de a-i fi comunicat, cu respectarea dispozițiilor procedurale,

înscrisurile probatorii ce au fost depuse de reclamanți în rejudecare în scopul

dovedirii, în condițiile speciale prevăzute de dispozițiile art. 24 din Legea nr.

10/2001, a existenței și întinderii dreptului de proprietate al autorului lor la

momentul deposedării, printre care și procesul verbal de preluare a imobilelor din

data de 12 iunie 1959, înscrisuri despre care afirmă că au fost depuse la

dosarul cauzei la data de 10 octombrie 2010.

Verificând

lucrările dosarului se constată că înscrisul probator privind existența și

întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamanților cu privire la

bunurile de care a fost deposedat de stat, anume procesul verbal din 12 iunie

1959, a fost depus la dosarul cauzei, împreună cu alte înscrisuri doveditoare,

la data de 16 mai 2013 și nu la data de 10 octombrie 2013, cum eronat se afirmă.

Verificările

evidențiază că la această din urmă dată, 10 mai 2013, la dosarul cauzei s-a

depus doar un duplicat al procesului verbal din 12 iunie 1959, precum și relațiile

transmise de A.N.S.J. Vrancea, prin care se atesta lipsa unor înscrisuri

doveditoare cu privire la imobilele în litigiu, altele decât cele depuse la

dosarul cauzei, relații care nu pot pune în discuție încălcarea dreptului la

apărare al pârâtei.

Potrivit

mențiunilor încheierii de ședință din data de 16 mai 2013, primind înscrisul

doveditor, procesul verbal din 12 iunie 1959, precum și celelalte înscrisuri depuse

de reclamant, reprezentantul pârâtei a solicitat acordarea unui termen de judecată,

în vederea formulării apărărilor, solicitare încuviințată de instanță care a

amânat procesul la data de 27 iunie 2013.

Lucrările

dosarului instanței de apel evidențiază că procesul a fost amânat și din data

de 27 iunie 2013 pentru data de 10 octombrie 2013, în vederea transmiterii relațiilor/negațiilor

susmenționate de către A.N.S.J. Vrancea, dată la care instanța a rămas în

pronunțare, amânată la rândul său, pentru data de 17 octombrie 2013 și, mai

apoi, pentru data de 24 octombrie 2013, când s-a pronunțat hotărârea

recurată.

Or, se

constată că pârâta, deși a luat cunoștință de procesul verbal din 12 iunie 1959

depus de reclamanți din data de 16 mai 2013 ca, de altminteri, și de celelalte

înscrisuri doveditoare, aceasta nu și-a formulat nicio apărare cu privire de

cuprinsul acestora până la momentul finalizării judecății.

Așa

fiind, cum instanța de apel a dispus comunicarea către pârâtă a înscrisurilor

doveditoare, cu respectarea principiului contradictorialității, și cum dispozițiile

procedurale nu stabilesc în sarcina instanțelor de judecată obligația de a

comunica și eventualele duplicate ale înscrisurilor deja comunicate, Înalta

Curte urmează a constata că susținerile pârâtei privind omisiunea instanței de

apel de a îi fi comunicat toate înscrisurile depuse de reclamanți este

nefondată.

Cât

privește conduita pârâtei de a nu își fi formulat apărările cu privire la toate

elementele procesului, îndeosebi, cu privire la procesul verbal din 12 iunie

1959, pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția, deși perioada de timp ce

s-a scurs între momentul comunicării și momentul pronunțării hotărârii, 16 mai -

24 octombrie 2013, a fost rezonabilă, urmează se reține că nu poate fundamenta susținerea

acesteia privitoare la încălcarea dreptului la apărare de către instanța de

apel.

Așa

fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte nu poate primi motivul de

recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În acest

context al analizei, este de menționat și că evaluarea probatoriilor în scopul

stabilirii situației de fapt a procesului este în sarcina exclusivă a instanțelor

de fond, motiv pentru care criticile formulate de părți cu privire la astfel de

constatări, de fapt, ale procesului (cum sunt cele prin care pârâta contestă

evaluarea probatoriilor ce au fundamentat constatarea calității autorului

reclamanților de proprietar al construcțiilor în litigiu și a faptului

deposedării sale abuzive de către stat de acestea), urmare a abrogării

prevederilor art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., nu pot face obiectul

analizei instanței de recurs.

În

dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.,

pârâta invocă nerespectarea de către

instanța de apel a îndrumărilor statuate, cu caracter obligatoriu, prin decizia

de casare pronunțată de instanța de recurs într-un ciclu procesual anterior al

cauzei.

Anume,

pârâta afirmă că instanța de apel și-a sprijinit soluția, cu o excepția

procesului verbal încheiat la data de 12 iunie 1959, pe o reapreciere a probatoriilor

administrate la judecata în fond din primul ciclu procesual, probatorii în

legătură cu care instanța de casare statuase că nu fac dovada dreptului de

proprietate al autorului reclamanților cu privire la construcțiile în litigiu,

fapt care conduce, în opinia sa, la concluzia nerespectării, în rejudecare, a prevederilor

art. 315 alin. (2) C. proc. civ.

Or, mai

întâi că, astfel cum arată chiar pârâta prin recurs, instanța de apel nu și-a

fundamentat soluția exclusiv pe probatoriile administrate la judecata în fond din

primul ciclu procesual, ci, în acord cu îndrumările date prin decizia de

casare, a procedat la suplimentarea probatoriilor, printre altele cu un înscris

nou, esențial cauzei în absența unui act de proprietate și a unor probe

contrare, anume cu actul prin care s-a dispus de stat măsura preluării abuzive

a imobilelor deținute de autorul reclamanților, respectiv cu procesul verbal de

preluare din 12 iunie 1959.

Apoi,

este de observat că instanța de recurs, prin decizia de casare, nu a înlăturat,

ca nefiind pertinente, probatoriile administrate la judecata în fond din primul

ciclu procesual al cauzei, ci a statuat cu privire la necesitatea suplimentării

acestor probatorii în acord cu prevederile art. 24.1 și 24.2 din H.G. nr. 250/2007

pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

și, totodată, cu privire la obligația instanței de trimitere de a le corobora

cu informațiile necesar a obținute suplimentar de la autorități, precum și cu înscrisurile

ce au stat la baza recunoașterii dreptului reclamanților la despăgubiri, prin

hotărâre judecătorească, cu privire la alte imobile de care autorul lor a fost

deposedat în aceleași condiții.

De

altminteri, este de observat că instanța de apel, în considerentele deciziei

pronunțate, detaliază, cu trimitere la indicațiile date prin hotărârea de

casare, atât probatoriile suplimentare administrate în rejudecare, cât și

aprecierea dată acestor probatorii, apreciere ce a stat la baza aplicării

prezumției instituite prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în ceea

ce privește existența și întinderea dreptului de proprietate al autorului

reclamanților la momentul preluării abuzive a bunurilor sale de către stat.

În atare situație,

critica pârâtei, formulată în termeni generali, privind nerespectarea de către

instanța de apel a prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se dovedește

a fi străină lucrărilor dosarului instanței de apel și, pe cale de consecință,

nu poate fi primită.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă.

Totodată, în baza

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a obliga pe

pârâta recurentă să plătească reclamantului intimat C.I.Ș. suma de 1.500 lei

cheltuieli de judecată, conform chitanței anexate la dosar de această parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta A.D.S. împotriva Deciziei nr. 251/A din

10 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta să

plătească intimatului C.I.Ș. suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 aprilie 2014.