ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2106/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2106/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc.

civ., asupra recursului de față;

Prin

acțiunea înregistrată la data de 05 decembrie 2006, pe rolul Judecătoriei Alba Iulia,

sub Dosar nr. 5097/176/2006, reclamantul T.M. a chemat în judecată pe pârâta SC

E.E. SA, solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să fie obligată

pârâta la restituirea în natură a suprafeței de 1815 m.p. teren înscris, în prezent,

în CF nr. XX Alba Iulia, nr. top. AA.

Prin sentința civilă nr. 1350/2007, cererea a fost declinată

în favoarea Tribunalului Alba, unde s-a înregistrat la data de 25 aprilie 2007,

sub același număr de dosar.

La primul termen de judecată după declinare, reclamantul

și-a precizat acțiunea, solicitând:

- constatarea nulității absolute a titlului statului asupra

imobilului cu nr. top. AA în suprafață de 1815 m.p., transmis în administrare întreprinderii

de exploatare și întreținere a rețelelor și instalațiilor energetice și de distribuție

a energiei electrice și termice Alba Iulia, fără titlu valabil;

- constatarea nulității absolute a parcelării nr. top.

BB în top. AA de 1815 m.p. și top. CC de 394 m.p.;

- radierea întabulării parcelei cu nr. top. AA în CF

nr. XX Alba Iulia în favoarea pârâtei;

- obligarea pârâtei la daune cominatorii de 100 RON/zi,

începând cu data de 08 octombrie 2001, data expirării termenului de 60 de zile de

la data depunerii notificării (08 august 2001), termen în care pârâta era obligată

să emită o despăgubire în condițiile Legii nr. 10/2001.

Reclamantul și-a completat acțiunea indicând actul a cărui

anulare parțială o solicită, ca fiind certificatul de atestare a dreptului de proprietate

din 22 mai 1995, act în baza căruia pârâta și-a intabulat dreptul de proprietate

asupra parcelei pentru care s-a formulat notificare.

Prin decizia nr. 399 din 15 iunie 2007, emisă în cursul

procesului, pârâta a respins cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu

formulată prin notificarea adresată de reclamant, întrucât imobilul a intrat în

proprietatea sa în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenului din 22 mai 1995, valoarea terenului fiind inclusă în capitalul social

al pârâtei, iar în urma cumpărării acțiunilor deținute de stat la SC E.E. SA, societatea

pârâtă s-a privatizat integral, conform hotărârii nr. 2 din 8 mai 1997.

În aceste condiții, pârâta a redirecționat notificarea

împreună cu decizia emisă, în favoarea A.V.A.S. București.

Reclamantul și-a completat acțiunea, solicitând anularea

deciziei emise de pârâtă, întrucât imobilul notificat a intrat în proprietatea pârâtei

fără nici un titlu valabil, astfel că se impune anularea certificatului de atestare

a dreptului de proprietate cu privire la acest teren și obligarea pârâtei la restituirea

în natură a suprafeței revendicate.

La termenul de judecată din 19 septembrie 2007, pârâta

a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 1085 din 17 octombrie 2007, Tribunalul

Alba a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul T.M. împotriva pârâtei

SC E.E. SA Alba Iulia, și în consecință:

A constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită

la restituirea în condițiile art. 4 alin. (2), (3), (4) din Legea nr. 10/2001 pentru

imobilul înscris inițial în CF nr. YY Alba Iulia, nr. top. AA în suprafață de 1815

m.p. și transcris în CF nr. ZZ Alba Iulia, preluat fără titlu.

A anulat decizia nr. 399 din 15 iunie 2007 emisă de pârâta

SC E.E. SA și a dispus obligarea acesteia la emiterea unei decizii de restituire

în natură a imobilului în litigiu.

A fost respinsă în rest acțiunea reclamantului.

De asemenea, au fost respinse excepțiile invocate de pârâtă

privind lipsa calității sale procesuale pasive și prescripția dreptului reclamantului

la acțiune.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a

reținut următoarele:

Prin notificarea înregistrată la B.EJ. B.T. la data de

08 august 2001, reclamantul T.M., în nume propriu și în calitate de moștenitor al

defuncților D.C.F. - mama sa, L.I. - bunic, R.L. - mătușă, R.R. - unchi, R.I. -

unchi, a solicitat pârâtei restituirea în natură a imobilului cu nr. top. AA în

suprafață de 1815 m.p. teren, preluat fără titlu valabil în proprietatea statului.

Conform dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

în actuala reglementare, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu

au urmat procedura prevăzută de Capitolul III profită ceilalți moștenitori ai persoanelor

îndreptățite care au depus în termen cerere de restituire.

Cum în speță nu s-a făcut dovada notificării și de către

alți moștenitori și cum din actele de stare civilă rezultă că petentul are calitate

de moștenitor legal al unora dintre proprietarii tabulari, având și o cotă proprie

în CF nr. VV Alba Iulia, excepția lipsei calității procesuale pasive, așa cum a

fost motivată de către pârâtă, nu a putut fi primită.

Astfel, este adevărat că petentul are calitate de coproprietar

în CF nr. VV Alba Iulia asupra parcelei cu nr. top. nou CC de 394 m.p., însă, notificarea

sa a vizat topograficul AA de 1815 m.p., rezultat în urma dezmembrării topograficului

BB existent inițial în cartea funciară, și asupra căruia pârâta și-a întabulat dreptul

de proprietate.

În condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 4

alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, petentul are calitate de persoană îndreptățită

la restituire și pentru cotele celorlalți proprietari tabulari de sub B2, B4, B5,

B8 și B9 pe care-i moștenește, precum și pentru cota antecesorului său R.R. confiscată

de Statul Român în baza sentinței penale nr. 312/1955 și întabulată sub B7, considerentele

invocate în sprijinul excepției lipsei calității procesuale pasive au fost apreciate

ca neîntemeiate.

Pe de altă parte, calitatea procesuală pasivă a pârâtei

este justificată în speță de calitatea sa de deținător al imobilului notificat,

investită fiind cu soluționarea cererii de restituire în natură.

În legătură cu acest aspect, pârâta s-a apărat susținând

că este o societate privatizată integral anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, astfel că nu se încadrează în categoria entităților obligate prin lege

la stabilirea de măsuri reparatorii, sens în care prin dispoziția nr. 399/2007 a

și redirecționat notificarea spre A.V.A.S. - București.

Susținerea pârâtei a fost înlăturată, întrucât în sensul

Legii nr. 10/2001, unitate deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică

care exercită, în numele statului, dreptului de proprietate publică sau privată

cu privire la un bun ce face obiectul legii, dar și entitatea cu personalitate juridică

care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat,

bunul care face obiectul legii.

Așadar, una dintre condițiile impuse de legea specială

unității ce are obligația de a primi și soluționa notificarea este aceea ca ea să

dețină bunul solicitat și să aibă obligația legală de a stabili măsuri reparatorii,

conform Legii nr. 10/2001.

Pentru a determina obligația legală de restituire este

necesar a se analiza dacă în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 21 din lege

sau ale fostului art. 27 în forma în vigoare la momentul notificării.

Astfel, conform art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

în forma în vigoare la momentul notificării - aplicabil în speță, în situația imobilelor

preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, nu este posibilă restituirea în

natură, notificarea urmând a fi soluționată de instituția publică implicată în privatizare.

Per a contrario, pentru imobilele preluate fără titlu sau fără titlu valabil și

evidențiate în patrimoniul societății comerciale privatizate, acestor societăți

le incumbă obligația legală de soluționare a notificării.

Pârâta s-a privatizat integral înainte de intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, însă imobilul în litigiu, evidențiat în patrimoniul

său, a fost preluat fără nici un titlu. Pârâta a invocat ca titlu în baza căruia

a dobândit dreptul de administrare și ulterior i s-a atestat dreptul de proprietate,

decizia nr. 422/1987 a Consiliului Popular al Județului Alba, decizie care a avut

ca obiect transmiterea din administrarea Comitetului Executiv al Consiliului Popular

în administrarea întreprinderii de exploatare și întreținere a rețelelor și instalațiilor

energetice și de distribuție a energiei electrice și termice Alba Iulia terenul

proprietate de stat în suprafață totală de 7401 m.p. înscris în CF nr. BB Alba Iulia,

nr. top. DD, EE, FF și CF nr. TT Alba Iulia, nr. top. GG, HH și JJ.

Actul de transmitere a dreptului de administrare nu a

vizat imobilul în litigiu, astfel că nu putea transmite legal niciun drept în favoarea

antecesoarei pârâtei, în condițiile în care nici nu avusese loc o preluare în orice

mod de la proprietarii tabulari și nici nu s-a înscris în CF dreptul de proprietate

al Statului Român decât asupra cotei de 1/7 a antecesorului reclamantului condamnat

politic.

Instanța de fond a concluzionat că pârâtei îi revine obligația

legală de a răspunde notificării, nefîind aplicabilă procedura prevăzută de

art. 29 alin. (3), împrejurare față de care Decizia nr. 399/2007 emisă de pârâtă,

este nelegală, fiind anulată, cu obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții de

restituire în natură a parcelei cu nr. top. AA înscrisă în CF nr. VV Alba Iulia

și transcrisă în CF nr. XX Alba Iulia.

În ceea privește cererea reclamantului de anulare parțială

a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, s-a apreciat

că acesta nu se încadrează în categoria actelor juridice de înstrăinare încheiate

în cadrul procesului de privatizare, fiind un act administrativ de autoritate, astfel

că nu se circumscrie prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001 (în actuala reglementare),

neputând fi supus cenzurii în cadrul procedurii speciale prevăzută de această lege

și nici nu se impune, în condițiile în care, așa cum s-a reținut anterior, fiind

vorba de un imobil preluat fără titlu, pârâta este obligată la restituirea în natură,

fiind irelevant modul în care bunul este evidențiat în patrimoniul societății comerciale

privatizate.

În aceste condiții, excepția prescripției dreptului la

acțiune invocată de pârâtă nu-și găsește aplicabilitatea în speță, și a fost respinsă

ca atare.

În ce privește celelalte capete de cerere formulate de

reclamant privind anularea parcelării nr. top. BB din CF nr. VV Alba lulia și a

transcrierii parcelei cu nr. top. AA în CF nr. ZZ Alba lulia, acestea au fost respinse

în condițiile în care acesta nu a înțeles să atace actele juridice în baza cărora

s-au efectuat operațiunile contestate și oricum cererea sa este lipsită de interes,

având în vedere că prin obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de restituire

în natură, acesta dobândește un titlu de proprietate în condițiile art. 25

alin. (4) din lege (în actuala reglementare).

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC E.E.

SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 24/A din 20 februarie 2009, Curtea

de Apel Alba lulia a respins apelul pârâtei, apreciind că starea de fapt reținută

de către instanța de fond a fost corect constatată, astfel cum rezultă fără echivoc

din înscrisurile depuse la dosar.

Pârâta a declarat recurs împotriva acestei decizii.

Prin decizia nr. 437 din 28 ianuarie 2010, Înalta Curte

de Casație și Justiție a admis recursul, a casat hotărârea dată în apel și a dispus

trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs

a reținut că starea de fapt a procesului nu este pe deplin lămurită, nefacându-se

niciun fel de referire la concluziile raportului de expertiză, în condițiile în

care recurenta a susținut constant că retrocedarea suprafeței în litigiu paralizează

buna desfășurare a activității. În decizia de casare, Înalta Curte de Casație

și Justiție a statuat că se impune a se lămuri dacă imobilul poate fi restituit

în natură fără a afecta buna desfășurare a activității societății pârâte.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub Dosar

nr. 5097.1/176/2006.

Prin decizia nr. 96 din 25 martie 2011 a Curții de Apel

Alba lulia, secția civilă, s-a admis apelul declarat de pârâtă, s-a schimbat în

parte sentința atacată, în sensul că a fost obligată pârâta să emită o nouă dispoziție

prin care să propună acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului pentru imobilul

înscris în CF nr. ZZ Alba lulia, nr. top. AA și să înainteze dispoziția Comisiei

Centrale pentru Stabilirea de Despăgubiri, conform procedurii reglementate de Titlul

VII din Legea nr. 247/2005.

S-au menținut în rest dispizițiile sentinței atacate.

A fost obligat intimatul reclamant să plătească apelantei

pârâte suma de 4.110 RON cheltuieli de judecată.

Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate,

în limitele rejudecării, Curtea de Apel a constatat următoarele:

Reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii

în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, aspecte statuate în primul

ciclu procesual și care nu au fost contestate de părți.

Pentru a stabili dacă imobilul poate fi restituit în natură,

având în vedere și îndrumările instanței de recurs, obligatorii conform art. 315

C. proc. civ., în rejudecarea apelului s-a dispus efectuarea unei expertize topografice

de identificare a imobilului, la care a fost desemnat, alături de expertul topograf,

și un expert tehnic în specialitatea electroenergetică, având în vedere solicitarea

apelantei pârâte și specificul activității desfășurată de aceasta.

În raportul de expertiză topografică s-a constatat că

terenul în litigiu este traversat de o conductă de canalizare. Față de poziționarea

construcțiilor, proprietatea pârâtei, expertul topograf a arătat că nu a putut identifica

suprafețe de teren care pot fi restituite, astfel încât să nu impieteze bunei desfășurări

a activității societății pârâte conform obiectului ei de activitate.

În opinia expertului tehnic, specialist în specializarea

electroenergetică, excluderea parcelei în litigiu (o fâșie de cca. 11 m lățime în

mijlocul incintei societății pârâte) face imposibilă funcționarea unității, având

în vedere că pentru descărcarea stâlpilor se folosesc mașini de 7-16 m lungime,

iar pentru întoarcerea acestor mașini este necesară o rază de viraj de minim 22

m, ceea ce presupune utilizarea întregii incinte.

Față de această stare de fapt, Curtea a constatat că terenul

în litigiu, aflat în mijlocul incintei societății apelante, este indispensabil pentru

buna și normala desfășurare a activității acesteia, iar restituirea în natură a

terenului afectează desfășurarea activității pârâtei.

Ca urmare, imobilul în litigiu nu poate fi considerat

teren liber în accepțiunea art. 10 din Legea nr. 10/2001 și, pe cale de consecință,

măsurile reparatorii care îi pot fi acordate reclamantului sunt despăgubirile bănești

conform procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În baza art. 274 C. proc. civ., intimatul reclamant a

fost obligat să plătească apelantei pârâte suma de 4.110 RON, cheltuieli de judecată

reprezentând onorariu expert și onorariul avocatului ales.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamantul T.M.

Principalele critici formulate prin motivele de recurs

vizează, în esență, următoarele aspecte:

Decizia atacată este nelegală și abuzivă întrucât instanța

de apel nu s-a pronunțat în drept, ce art. din Legea nr. 10/2001 nu permite retrocedarea

parcelei cu nr. top. AA din Alba Iulia pe vechiul amplasament, notificată conform

legilor proprietății începând din anul 1991, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997

și Legea nr. 10/2001.

Art. 9 din Legea nr. 10/2001, pentru terenuri preluate

în mod abuziv, prevede retrocedarea în natură indiferent în posesia cui se află

în prezent libere de orice sarcini. Parcela revendicată în acest caz, fără construcții

pe ea, are pozat un canal sub pământ, care în loc să fie cuplat cu cel stradal de

pe strada I.A., direct spre strada în lungul parcelei pe care o deservește, traversează

toate parcelele ocupate abuziv lângă cele din titlu.

Art. 10 din lege prevede, totodată, că dacă sunt construcții

edificate pe teren, (nu sub el) retrocedarea se face pentru terenul rămas liber.

Instanța de apel, în rejudecare, nu a motivat în drept

ce art. din legile citate mai sus prevede că parcelele preluate fără titlu nu se

pot retroceda proprietarului pentru că beneficiarul furtului are nevoie de o lățime

a căilor de acces din incită de 44 metri, adică 22 metri pe raza, numai pentru simplul

motiv ca șoferul unui camion cu peridoc, care ar transporta stâlpi de beton de 11

metri lungime să poată întoarce dintr-o singură manevră, adică fără să facă nici

o manevră de mers înapoi, cu toate că strada I.A. fostă C. este înfundată, deci

nu este circulată.

O altă critică vizează faptul că, pentru suplimentul de

expertiză reclamantul nu a mai fost convocat de nici unul dintre experți, probabil

pentru că sunt de aceeași specialitate cu cei din SC E.E. SA și expertul consultant.

În recurs, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, cu respectarea

termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea

recursului, ca nefondat, pentru considerentele pe larg expuse în conținutul acestei

cereri și care se constituie apărări de fond la motivele de recurs.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta

Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele

ce succed:

Criticile formulate prin motivele de recurs se circumscriu

sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza „când hotărârea pronunțată (...) a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

În ceea ce privește prima critică, și anume aceea că instanța

de apel nu s-a pronunțat în drept, ce art. din Legea nr. 10/2001 nu permite retrocedarea

parcelei cu nr. top. AA din Alba Iulia pe vechiul amplasament, Înalta Curte constată

că nu este fondată, deoarece Curtea de Apel a motivat în considerente de ce a reținut

că imobilul în litigiu nu poate fi considerat teren liber în accepțiunea art. 10

din Legea nr. 10/2001, intimatul reclamant fiind îndreptățit la măsuri reparatorii

prin echivalent, conform procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la situația de fapt și regimul juridic al suprafeței

de teren solicitate a fi restituită în natură, Curtea de Apel, în rejudecare, a

dispus efectuarea unei expertize de specialitate pentru identificarea imobilului,

la care a fost desemnat, alături de expertul topograf, și un expert tehnic în specialitatea

electroenergetică, având în vedere specificul activității desfășurată de apelanta

pârâtă.

S-a statuat, astfel, că terenul solicitat se află în incinta

societății SC E.E. SA, că este traversat de o rețea de canalizare publică, rețea

la care sunt racordate și clădirile din incintă, precum și rampa de reparații auto.

De asemenea, acesta este traversat de rețelele interne prin care se asigură alimentarea

cu energie electrică, gaz și apă a atelierului de confecții metalice, neputându-se

găsi o soluție rezonabilă de deviere a rețelelor de incintă de pe parcela cu

nr. top. AA.

Ca urmare, neputând fi eliberată de rețelele edilitare

publice, de interes orășenesc, și de incintă, aflate în proprietatea SC E.E. SA,

nemutabile pe un alt amplasament care să nu afecteze parcela, excluderea ei din

incinta societății, face imposibilă funcționarea normală a acesteia.

În speță, pentru determinarea tipului de măsuri reparatorii

la care este îndreptățit recurentul reclamant, este relevantă situația actuală a

terenului solicitat.

Prin urmare, având a se stabili dacă terenul solicitat

este liber, respectiv dacă utilitățile amplasate pe acesta, constituie sau nu servituti

legale ori amenajări de utilitate publică în sensul art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 și pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2008, se constată că terenul litigios nu

este teren liber și restituibil în natură,

În sensul Normelor metodologice, motiv pentru care, măsura

reparatorie privind acordarea de despăgubiri prin echivalent, dispusă de instanța

anterioară, apare ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 10 din Legea

nr. 10/2001, republicată și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001, care trebuie interpretate, în sensul că sintagma amenajări de utilitate

publică are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice,

respectiv suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile unității,

căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare subterane și supraterane, iar, prin

teren liber, restituibil în natură, se înțelege terenul neconstruit sau neafectat

de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existența pe

terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), existența sau utilizarea unor

amenajări subterane/supraterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate

de mare calibru).

În consecință, terenul în litigiu nu este teren liber

și restituibil în natură, în sensul Legii nr. 10/2001, instanța de apel făcând o

corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legii speciale la situația de fapt

stabilită în speță.

Cea de-a doua critică referitoare la faptul că pentru

suplimentul de expertiză reclamantul nu a mai fost convocat de nici unul dintre

experți, Înalta Curte constată că nu este fondată.

Astfel, potrivit art. 208 C. proc. civ., dacă pentru expertiză

este nevoie de o lucrare la fața locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea

părților.

Neregularitatea provocată de nerespectarea acestei dispoziții

legale trebuie invocată după efectuarea expertizei, respectiv la primul termen după

depunerea raportului, aceasta neputând fi invocată direct în calea de atac prevăzută

de lege împotriva hotărârii pronunțate asupra fondului.

În speță, se observă că la termenele acordate părților

pentru a lua la cunoștință și a depune eventuale obiecțiuni cu privire la rapotul

de expertiză - în cele două variante, respectiv la 25 februarie 2011 și la 18 martie

2011, apelantul reclamant nu a invocat vreo neregularitate în sensul arătat, intervenind

astfel sancțiunea decăderii acestuia din dreptul de a mai invoca nulitatea raportului

de expertiză sub acest aspect.

Chiar dacă prin nedepunerea dovezilor de convocare la

efectuarea expertizei s-ar fi pricinuit părților interesate vreo vătămare procesuală,

nulitatea care ar afecta actul - dat fiind interesul ocrotit, nu ar putea fi decât

relativă; prin urmare, nefiind invocată de către apelantul reclamant la prima zi

de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a se pune concluzii

în fond, aceasta s-a acoperit conform dispozițiilor art. 108 alin. (3) C. proc.

civ.

În consecință, reținând că nulitatea raportului de expertiză

ce ar decurge din nelegalitatea procedurii de convocare a părților la efectuarea

acestuia (susținută de recurentul-reclamant), trebuia invocată la primul termen

după depunerea raportului și înainte de a se pune concluzii în fond, Înalta Curte

constată că această neregularitate nu poate fi invocată direct în recurs, cu consecința

respingerii ca nefondată a criticii astfel formulate.

Pentru aceste considerente, în raport de dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca, nefondat, recursul

declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.M. împotriva deciziei nr. 96 din

25 martie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 martie 2012.