ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5583/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 245/42/2008, reclamanta SC D. SA a formulat plângere împotriva dispoziției nr. 435 din 14 februarie 2008 privind soluționarea contestației din 09 ianuarie 2008 emisă de Primarul com. Brazi, considerând că este nelegală. În motivarea cererii, reclamanta a susținut că prin contestația formulată a arătat că organul contestator nu a respectat dispozițiile art. 109 C. proc.

fisc., în sensul că raportul de inspecție fiscală nu a fost întocmit potrivit Ordinului nr. 1187/2007 al Ministerului Economiei și Finanțelor, în sensul că s-a efectuat verificare fără a justifica vreo competență în acest sens, nu a fost înștiințată asupra efectuării verificării, nu au fost înscrise în registrul unic de control date despre efectuarea verificării, nefiind cuprinsă în raport perioada când a fost efectuată verificarea, lipsind motivele de fapt și de drept care au condus la modificarea bazei de impunere. Urmare examinării actelor și lucrărilor dosarului, Curtea de Apel Ploiești a pronunțat sentința nr. 112 din 02 mai 2008, prin care a admis acțiunea completată, formulată de reclamanta SC D. SA, în contradictoriu cu pârâtul Primarul com.

Brazi; a admis contestația și a anulat dispoziția nr. 52 din 14 februarie 2008; a constatat nulitatea deciziei de impunere din 05 decembrie 2007 și a raportului de inspecție fiscală din 30 noiembrie 2007. Totodată, pârâtul Primarul com. Brazi a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 4.000 RON, către reclamantă. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că organul de control avea obligația să precizeze motivele pentru care au fost calculate impozite majorate pentru anii 2004-2006. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs pârâtul Primarul com. Brazi, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2002 din 03 aprilie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 205/42/2008, a admis recursul, a casat sentința atacată, cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel Ploiești.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că decizia de impunere din 05 decembrie 2007 este într-adevăr sumar redactată, dar în cuprinsul ei se face referire expresă la raportul de inspecție fiscală, prin urmare instanța de fond a greșit dispunând sancțiunea extremă a nulității actului. Dosarul a fost retrimis la Curtea de Apel Ploiești pentru rejudecare în fond după casare, iar prin sentința nr. 63 din 18 martie 2010 Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte, în fond, după casare, contestația completată formulată de contestatoarea SC D. SA, în contradictoriu cu intimatul Primarul com. Brazi, județul Prahova, în sensul anulării în parte a dispoziției nr. 52 din 14 februarie 2008, a deciziei de impunere din 05 decembrie 2007 și a raportului de inspecție fiscală din 30 noiembrie 2007, numai în ceea ce privește impozitul pe clădiri aferent anului 2004 și a penalităților corespunzătoare.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a avut în vedere, îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2002 din 03 aprilie 2009, astfel: Prin încheierea din 12 noiembrie 2009 a încuviințat probele solicitate de părți, respectiv acte și expertiză tehnică de specialitate contabilă, dispunând, tot la cererea părților, numirea câte unui expert consilier. S-au stabilit, tot prin această încheiere, obiectivele expertizei, după care, conform art. 202 și urm. C. proc. civ. s-a desemnat expertul pentru efectuarea lucrării, iar nicio parte nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză.

Așa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit, aflat la dosar, mai exact din concluziile lucrării, conform actelor și documentelor puse la dispoziția expertului de către părți, reevaluarea mijloacelor fixe, constând în imobilele cu destinația construcții: Hala nr. 1, Hala nr. 2, Hala nr. 3 și Hala nr. 4 nu a fost înregistrată în balanțele de verificare sau în bilanțurile contabile din perioada anilor 2004-2006.

Analizând actele și lucrările dosarului instanța a apreciat că revenind la valoarea impozitului și penalităților aferente pentru clădirile, mijloacele fixe aparținând reclamantei (cele patru hale) actele de control fiscal au respectat prevederile art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003, care reglementează că pentru clădirile neevaluate în ultimii 3 ani, anteriori anului de referință, cota impozitului se stabilește de consiliul local între 5% și 10%, impozite și taxe, care pot fi majorate anual, tot de consiliul local, până la 20%, conform art. 287 C. fisc., dispoziții exprese, respectate în speță de către organul de control.

Concluzionând, instanța de fond, coroborând probele administrate în cauză cu ocazia rejudecării în fond, după casare, cu dispozițiile legale incidente în speța de față, respectiv art. 253, 287, 46 din Legea nr. 571/2003, modificată, a procedat la admiterea în parte a acțiunii completate și a dispus anularea în parte a dispoziției nr. 52 din 14 februarie 2008 și a deciziei de impunere din 05 decembrie 2007 și a raportului de inspecție fiscală din 30 noiembrie 2007, referitor la impozitul și penalitățile aferente anului 2004, urmând să mențină actele fiscale contestate numai cu privire la impozitele pe clădiri și la penalitățile corespunzătoare anilor 2005 și 2006, calculate până la 30 noiembrie 2007, conform concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză.

Instanța a mai reținut că în situația în care pârâta apreciază că penalitățile i se cuvin până în anul 2010 poate formula o acțiune separată în acest sens, instanța nefiind sesizată decât pentru perioada celor 3 ani anteriori anului de referință, adică anul 2007. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC D. SA Brazi a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului reclamanta a arătat, în esență, următoarele: Hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală prin prisma prevederilor art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Instanța de fond a dat o eficiență maximă raportului de expertiză, fără să verifice corectitudinea acestei lucrări prin prisma legislației fiscale incidente și fără a se referi la documentația ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere contestată.

În ceea ce privește reevaluarea mijloacelor fixe, reevaluarea nu putea fi înregistrată în anii 2004-2005 deoarece abia la sfârșitul anului 2005 au fost finalizate lucrările de renovare și rapoartele de expertiză prin care se stabilește valoarea de circulație a acelor imobile. Neînregistrarea în contabilitate a raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul N.D., pentru anul 2006, nu reprezintă decât contravenție, conform art. 41 din Legea nr. 82/1991 și în nici un caz nu poate constitui temei legal pentru stabilirea de obligații fiscale suplimentare la bugetul local atâta timp cât SC D. SA Brazi a comunicat Primăriei com. Brazi noile valori de circulație a celor 4 hale industriale.

Deși instanța de fond a reținut că au fost respectate prevederile art. 253 alin. (6) C. fisc., procentul de 12% pentru hala nr. 2 nu are temei legal, conform textului legal amintit cota impozitului putând fi stabilită de consiliul local între 5% și 10%, iar prin hotărârea nr. 68 din 23 noiembrie 2004 cota a fost stabilită la 10%. Instanța de fond nu a răspuns apărărilor formulate în legătură cu nelegalitatea procentului de 12%, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, modificarea legislativă care acorda posibilitatea majorării cu 20% a taxelor producându-se abia în anul 2007 în baza Legii nr. 343/2006. Instanța de fond nu a făcut nici o referire la probele administrate de către SC D. SA Brazi.

Astfel, pentru 2006 s-a luat măsura reevaluării celor 4 hale industriale, în acest sens fiind întocmite rapoartele de expertiză de către expertul N.D. Expertul a verificat pe teren obiectivele expertizate și a studiat documentația referitoare la renovările efectuate. SC D. SA nu datorează penalități de întârziere, nefiind culpa sa în ceea ce privește recalcularea impozitelor pentru perioada 2005-2006, însă instanța nu s-a preocupat în niciun mod de motivarea respingerii cererii vizând exonerarea de la plata acestor penalități. Recursul este nefondat. Instanța nu este legată de părerile experților. Aprecierea raportului de expertiză este lăsată la aprecierea instanței, la fel ca și în cazul celorlalte mijloace de probă.

Împrejurarea că, în speță, prima instanță a fost de acord cu concluziile cuprinse în raportul de expertiză întocmit de expertul I.M.A. nu afectează în vreun fel legalitatea hotărârii pronunțată în cauză de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Critica din recurs că prima instanță nu a verificat corectitudinea acestei lucrări, raportat la legislația aplicabilă în cauză nu este fondată. În realitate, constată Înalta Curte, prima instanță a reținut corect care sunt normele legale incidente în cauză și, de asemenea, a făcut o corectă interpretare a acestora, după cum se va vedea cu ocazia examinării motivelor de recurs ce țin de fondul cauzei. Susținerea recurentei că reevaluarea celor 4 hale industriale a fost realizată de expertul N.D., este lipsită de relevanță în raport de prevederile art. 253 alin. (5) C. fisc.

Conform acestor prevederi legale valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului. Or, cum reevaluarea halelor în discuție nu a fost înregistrată în contabilitatea SC D. SA Brazi, corect pârâta a făcut aplicarea art. 253 alin. (6) C. fisc., fără a lua în considerare lucrările efectuate de expertul N.D. Astfel, conform acestui text legal, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local între 5 și 10% și se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrate în contabilitate. La rândul său, art. 287 C. fisc. împuternicește consiliile locale să majoreze anual impozitul pe clădiri, în consonanță cu acest text de lege procedându-se și în cazul de față.

Astfel, cuantumul inițial a fost stabilit prin hotărârea nr. 68 din 23 noiembrie 2004 a Consiliului Local Brazi, în ceea ce privește anul 2005, și prin hotărârea nr. 69 din 26 septembrie 2005 pentru anul 2006. Susținerea reclamantei că art. 287 C. fisc. a fost modificat abia prin Legea nr. 343/2006, în sensul posibilității de majorare cu 20% a impozitului, nu poate fi primită. În realitate, observă Înalta Curte, învestirea consiliilor locale/județene cu puterea juridică de a majora impozitele sau taxele locale s-a produs prin ordonanța nr. 83/2004 - pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., textul art. 287 având următorul conținut: „ Consiliul local sau consiliul județean, după caz, poate majora anual cu maximum 20%, față de nivelul stabilit pentru anul 2004, în funcție de condițiile specifice zonei, orice impozit sau taxă locală prevăzută în prezentul titlu, cu excepția taxelor prevăzute la art. 295 alin. (11) lit. b)-d)”.

De asemenea, o altă modificare s-a produs prin art. unic, pct. 36 din Legea nr. 494/2004, însă tot în sensul majorării impozitelor, de această dată chiar fără limitare a cuantumului majorării: „ Peste nivelul impozitelor și taxelor locale prevăzute în prezentul titlu, consiliile locale, Consiliul General al Municipiului București sau consiliile județene, după caz, pot modifica anual impozitele și taxele locale, fără discriminare între categoriile de contribuabili, în termenul prevăzut de art. 288 alin. (1), în funcție de condițiile specifice zonei, cu excepția taxelor prevăzute la art. 263 alin. (4) și (5) și la art. 295 alin. (11) lit. b)-d).” Prin urmare, impozitarea reclamantei cu 12% este perfect legală, din acest punct de vedere fiind irelevant ce documente a prezentat reclamanta, câtă vreme aceasta nu și-a înregistrat în contabilitate valoarea reevaluată a halelor industriale, pentru că în raport de prevederile art. 253 alin. (5) C. fisc.

numai valoarea evidențiată în contabilitate este luată în considerare la calculul impozitului. Apoi, este irelevant că pârâtul ar fi impozitat-o pe reclamantă cu doar 1,2% pentru celelalte hale (nr. 1, 3 și 4), din perspectiva acțiunii în contencios administrativ promovată de SC D. SA Brazi. În materia contenciosului administrativ subiectiv, cum este cazul în speță, admisibilitatea acțiunii în justiție depinde de vătămarea produsă prin actul administrativ contestat reclamantului, în drepturile/interesele sale legitime. Or, rezultă cu evidență că impozitarea reclamantei cu doar 1,2% pentru celelalte hale industriale nu i-a produs o vătămare în sensul prevederilor art. 1 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește critica din recurs în legătură cu obligarea la plata penalităților de întârziere, de asemenea, este nefondată, în raport de cele de mai sus fiind evidentă culpa reclamantei, calculul majorat al impozitului pe clădiri datorându-se împrejurării că SC D. SA Brazi nu a procedat la evaluarea celor 4 hale industriale cu respectarea prevederilor imperative și inderogabile ale art. 253 C. fisc. În fine, casarea cu trimitere spre rejudecare, cum solicită reclamanta, nu este posibilă față de prevederile art. 312 alin. (6 1 ) C. proc. civ., care limitează această soluție la situațiile prevăzute în textul legal precitat, SC D. SA Brazi invocând un alt caz decât cele menționate în respectiva prevedere legală.

Față de cele ce preced, Înalta Curte conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC D. SA Brazi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC D. SA Brazi împotriva sentinței nr. 63 din 18 martie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2010.