ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3684/2009

Asupra recursului penal de față;

În baza actelor și lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 28 octombrie 2009 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de

familie, în Dosarul nr. 1164/122/2008 s-a dispus, printre altele, menținerea

stării de arest a inculpatului A.T., în temeiul prevederilor art. 300

2

C. proc. pen. combinat cu art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea de Apel București a reținut că, măsura arestării preventive dispusă

anterior față de inculpat a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în

vigoare, iar temeiurile care au stat la baza luării acesteia subzistă și în

prezent, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului A.T.

Împotriva Încheierii din 28

octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs, în

termen legal, inculpatul A.T. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a

solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii

arestării preventive.

Înalta Curte, examinând motivele de

recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

6

alin.

(3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat

pentru următoarele considerente:

Inculpatul A.T. a fost trimis în

judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunilor de

introducere în țară, fără drept, de droguri de mare risc prevăzută de art. 3

alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și trafic de droguri de mare risc

prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art.

33 lit. a) C. pen.

Prin Sentința penală nr. 121 din 26

februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția penală, în Dosarul nr.

1164/122/2008:

- În baza art. 3 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 143/2000 (modificată și completată) a fost condamnat inculpatul

A.T. la o pedeapsă de 15 ani închisoare.

- În baza art. 2 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 143/2000 (modificată și completată) a fost condamnat același

inculpat la o pedeapsă de 10 ani închisoare.

Potrivit art. 33 lit. a) C. pen. s-a

dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare.

În sarcina acestuia s-a reținut că,

la data de 17 mai 2008, în jurul orelor 7,00, la Punctul de trecere a

frontierei Giurgiu, cu ocazia unui control efectuat la autocarul marca M.

aparținând firmei T., în care se afla și inculpatul A.T., în pereții dubli ai

geamantanului care-i aparținea, a fost găsită cantitatea de 2.844,4 grame

heroină, ascunsă în două pungi.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

a declarat apel inculpatul A.T., apel care formează obiectul Dosarului nr.

1164/122/2008 al Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie.

La termenul din 28 octombrie 2009

fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv Curtea

de Apel București, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a

menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu

recurs în prezenta cauză.

Cu privire la această dispoziție a

instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Este adevărat că, potrivit art. 5

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale

și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de

libertate.

În aceleași texte însă sunt înscrise

totodată și excepții de la regula generală mai sus-menționată.

Astfel, în art. 5 parag. 1 lit. c)

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de

la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau

reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau

când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când

există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

Pe de altă parte, art. 20 din

Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale vor fi

interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor

Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”, iar

„dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au

prioritate reglementările internaționale.

Rezultă așadar că reglementările

cuprinse în art. 5 parag. 3 din convenție sunt obligatorii, făcând parte din

ordinea de drept internă.

În raport de reglementările

internaționale menționate, cu referire expresă la excepția reprezentată de

arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate

trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în

legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea

procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la

dispozițiile constituționale.

Rezultă așadar că, dispunerea

măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu

respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind

subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.

Potrivit art. 160

b

alin.

(1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol „când

instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din

încheierea atacată, instanța de control judiciar a procedat la efectuarea

verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat, în mod

justificat, că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării

măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de

libertate a inculpatului, respectiv, infracțiunile deduse judecății sunt grave,

fiind sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe

certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol pentru ordinea

publică.

În cauză există probe care justifică

presupunerea că inculpatul a săvârșit faptele pentru care a fost dedus

judecății, respectiv procesul-verbal de constatare, planșele foto, raportul de

constatare tehnico-științifică din 22 mai 2008 al Laboratorului Central de

Analiză și Profil al Drogurilor din cadrul Inspectoratului General al Poliției

Române, care se coroborează cu declarațiile martorelor S.C. și S.L., ce au

susținut constant că, la controlul amănunțit al bagajelor, inculpatul A.T. a

recunoscut că valiza de culoare verde îi aparține, valiză în pereții căreia

s-au găsit disimulate cele două pungi conținând heroină.

Înalta Curte reține că,

împrejurările în care a avut loc depistarea inculpatului - cunoscut ca traficant

de droguri, justifică presupunerea că acțiunile săvârșite nu au avut caracter

accidental, ci reprezentau o manifestare a unei îndeletniciri aducătoare de

venituri, concluzie care, raportată la situația personală a inculpatului, cu

referire specială la lipsa unei ocupații și a unei pregătiri profesionale,

concretizează și riscul de repetare a infracțiunilor și, ca urmare, pericolul

pentru siguranța publică.

Totodată, Înalta Curte apreciază că,

în lanțul infracțional ce susține flagelul consumului de droguri, acești

traficanți-distribuitori, cum este inculpatul, reprezintă veriga cea mai

pernicioasă, deoarece este momentul decisiv al ajungerii drogului la

consumator.

Activitatea acestui tip de

traficanți susține atât capii rețelelor de distribuție, prin furnizarea de

fonduri, cât și viciul în sine, prin recrutarea și determinarea consumatorilor

care, de multe ori, nu sunt decât victime conjuncturale ale unui flagel social.

În contextul întăririi atitudinii de

combatere a traficului de droguri de către oficialități, manifestarea de

clemență din partea instanțelor judecătorești față de cei prinși și deduși

judecății, ar echivala cu un act de injustiție socială.

Aceste infracțiuni care au dobândit

caracter de fenomen în ultima perioadă de timp, aduc atingere uneia dintre cele

mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv sănătatea publică,

reprezentând totodată una dintre cele mai grave forme ale criminalității

organizate, astfel că o eventuală lăsare în libertate a inculpatului prezintă

pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de

insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Pericolul pentru ordinea publică al

acestui gen de infracțiuni este dat de creșterea alarmantă a numărului de

consumatori de droguri, care devin treptat și vânzători de astfel de substanțe,

datorită nevoii de a-și procura banii necesari cumpărării dozelor zilnice de

consum - așa-zisa dependență de moarte albă.

Pe de altă parte, asemenea fapte

neurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și

ar creea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

Faptul că a fost pronunțată o

hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție,

limitarea libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1)

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul A.T. împotriva Încheierii din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 1164/122/2008.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Onorariul interpretului de limbă

turcă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul A.T. împotriva Încheierii din 28 octombrie 2009 a Curții

de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 1164/122/2008.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Onorariul interpretului de limbă

turcă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 9

noiembrie 2009.