ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2127/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2127/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra
conflictului negativ de competență de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău - secția comercială, de
contencios administrativ și fiscal, reclamanta C.P.A.M. a chemat în judecată pe
pârâta U.S.H., solicitând obligarea acesteia să îi elibereze diploma de licență
și suplimentul la aceasta.
Prin
sentința nr. 97 din 9 iunie 2011, Curtea de Apel Bacău a declinat competența
soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Neamț, invocând prevederile Legii nr.
443/2002, care atribuie pârâtei calitatea de persoană juridică de drept privat
și de utilitate publică, și reținând, prin urmare, că aceasta este asimilată
autorităților publice centrale.
Prin
sentința nr. 22/CA din 31 ianuarie 2012, Tribunalul Neamț - secția comercială,
de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale
și a declinat competența în favoarea Curții de Apel Bacău - secția comercială,
de contencios administrativ și fiscal, invocând dispozițiile art. 10 alin. (3)
din Legea nr. 554/2004, precum și calitatea de autoritate publică locală a
pârâtei.
Constatându-se ivirea conflictului negativ de
competență, dosarul a fost înaintat
la înalta Curte de Casație și
Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal,
pentru pronunțarea regulatorului de competență,
potrivit art. 22 C. proc. civ.
Examinând
actele dosarului, se constată că, în raport cu obiectul acțiunii și având în
vedere calitatea pârâtei, competența materială de soluționare a cauzei revine
secției de contencios administrativ a Tribunalului Neamț.
Astfel,
potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ
nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se
consideră vătămată într-un drept al său
ori într-un interes legitim, de
către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea
în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios
administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului
pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată;
interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.
Așa cum rezultă din cele ce preced, obiectul
litigiului vizează obligarea unei instituții de învățământ superior la
eliberarea unei diplome de licență.
Pârâta
poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin.
(1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această
definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care
acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim
public.
Prin
Legea nr. 443/2002, a fost înființată U.S.H. din București, ca instituție de
învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică,
parte a sistemului național de învățământ.
De
asemenea, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației,
Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al
administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea
Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și
Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării
științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.
Faptul
că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au
autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act
normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de
reclamantă) nu le
plasează în vârful
ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această
reglementare
prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin
relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul
Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul
de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.
Aceste
prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel
că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior
Ministerului Educației.
În
acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție,
ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de
specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome,
care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
U.S.H.
nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele
administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de
competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere
publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.
În
mod evident, U.S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din
punct de vedere teritorial.
În
alți termeni, U.S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi
calificată drept organ al autorității publice centrale; de altfel, niciun act
normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca
atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei
autorități publice locale.
În
prezentul conflict negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin.
(1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menționează următoarele:
„Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile
publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite,
contribuții, datorii vamale,
precum și
accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către
tribunalele
administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau
încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și
impozite,
contribuții, datorii vamale,
precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se
soluționează
în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel,
dacă prin lege organică nu se prevede altfel."
Prin
urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau
juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor
reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios
administrativ.
Pentru
stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două
criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul
administrativ
dedus judecății, în sistemul
organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric.
În
cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru
care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu.
Conform
art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate
adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului;
dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se
poate invoca excepția necompetenței teritoriale.
Reclamanta
a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în
discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.
De
asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul
cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente
să judece cererea principală.
Or,
în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este
o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să
soluționeze cererea principală.
Față
de cele prezentate, înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei
în favoarea Tribunalului Neamț - secția comercială, de contencios administrativ
și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește
competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta C.P.A.M., în
contradictoriu cu pârâta U.S.H. și chematul în garanție Ministerul Educației,
Cercetării, Tineretului și Sportului, în favoarea Tribunalului Neamț - secția
comercială, de contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2012.