ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5299/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5299/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin cererea

înregistrată sub nr. 27196/3/2006, la data de 7 august 2006, pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții O.E.A., S.L., S.I. și

S.G.au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând instanței

ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că utilajele și instalațiile

indicate în procesele verbale de preluare din data de 2 martie 1949, respectiv

19 aprilie 1949, în calitatea lor de bunuri imobile prin destinație, au fost

preluate în mod abuziv, în sensul Legii nr. 10/2001; să anuleze Decizia nr. 211

din 26 iunie 2006 emisă de A.V.A.S., de respingere a notificării, să dispună

obligarea pârâtei ca, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a

hotărârii pronunțate în prezenta cauză, să emită o decizie prin care să propună

acordarea de despăgubiri prin echivalent - acțiuni la „Fondul

Proprietatea", în favoarea reclamanților, pentru bunurile rechiziționate

de la antecesorul lor, în raport de starea materială a bunurilor de la momentul

rechiziționării și valoarea lor la momentul emiterii deciziei; să dispună

obligarea pârâtei să trimită dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, în vederea emiterii titlului de despăgubiri.

Prin Sentința civilă

nr. 830 din 29 mai 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

S-a respins și

cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul a reținut că Decizia nr. 211 din 26 iunie 2006,

emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, este conformă

dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și nu s-a adus nicio

dovadă, de către reclamanți, care să răstoarne susținerile acestei pârâte, în

sensul că bunurile preluate în mod abuziv, prin rechiziție, de la autorul lor,

nu ar fi fost casate.

Faptul că aceste

bunuri, și anume utilajele și instalațiile indicate în procesele verbale de

preluare enunțate mai sus, au calitatea de bunuri imobile prin destinație, prin

raportare la art. 468-470 C. civ. și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

constituie un aspect reglementat chiar de către legiuitor, în art. 2 din Lege,

dar față de modalitatea în care s-a înțeles acordarea acestor despăgubiri

conform actului normativ în discuție, așa cum a fost modificat și completat

prin Legea nr. 247/2005, și față de dispozițiile art. 44 alin. (1) teza I din

Constituția României, Tribunalul a constatat că reclamantele din prezenta cauză

nu sunt îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunurile

rechiziționate de la autorul acestora, motiv pentru care cererea a fost

respinsă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta O.E.A. și au formulat cerere de aderare la

apel reclamanții S.L., S.L. și S.G.

Curtea de Apel

București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia civilă nr. 669 A din 9 decembrie 2009, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanta O.E.A., cu următoarea motivare:

Prin cererea de

chemare în judecată reclamanții au învestit instanța cu o contestație formulată

împotriva Deciziei nr. 211 din 26 iunie 2006 emisă de Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin decizia ce

formează obiectul contestației, pârâta a recunoscut caracterul abuziv al

preluării bunurilor ce au aparținut autorului reclamanților, dar a reținut că,

în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

și, astfel, petenții nu sunt îndreptățiți la despăgubiri în condițiile acestei

legi.

Prin urmare, nu se

mai impunea ca instanța de fond să constate preluarea abuzivă a bunurilor

imobile prin destinație menționate în acțiune.

Neîntemeiat este și

motivul de apel privind sarcina probei.

Astfel, potrivit art.

6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „măsurile reparatorii privesc și utilajele și

instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul,

în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.

Înlocuirea, casarea

sau distrugerea acestor utilaje reprezintă o situație de fapt, ce poate fi

dovedită cu orice mijloc de probă, nu numai cu procesele verbale de casare.

Intimata Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului a depus, la dosarul instanței de fond,

Adresa nr. 3144 din 6 iunie 2006 emisă de SC „U." S.A., în patrimoniul

căreia s-au aflat bunurile ce au aparținut autorului reclamanților și care fac

obiectul acțiunii, adresă ce a fost avută în vedere și la soluționarea

notificării.

Din această adresă

rezultă că: „o parte dintre bunurile cuprinse în inventarul anexat notificării

se încadrează în categoria SDV-uri (scule, dispozitive și verificatoare,)

materiale, consumabile, și nu mai există în prezent.

Restul bunurilor din

inventar se încadrează în categoria mijloacelor fixe. Acestea au fost preluate

cu uzură, iar, raportat la data preluării (anul 1949), durata de utilizare

normală a acestora este expirată. În acest sens, societatea-pârâtă a casat

aceste mijloace fixe, iar, în conformitate cu prevederile Legii nr. 358/2002 a

arhivelor și cu nomenclatorul întocmit în baza indicatorului termenelor de

păstrare a documentelor, valabil la data respectivă, dosarele de casare se

păstrează 15 ani de la data întocmirii, fapt pentru care, în prezent,

societatea nu mai deține aceste dosare de casare".

Prin contestație, dar

și prin motivele de apel, se susține că bunurile există și nu au fost casate.

În aceste condiții,

potrivit art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie

să o dovedească, iar, conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părțile au

îndatorirea ca, în condițiile legii, să-și probeze pretențiile.

Instanța nu a

solicitat apelanților - contestatori să facă dovada unui fapt negativ, ci a

unui fapt pozitiv, și anume că și în prezent, bunurile se află în patrimoniul

S.C. „U." S.A.

Cum nici în fața

instanței de apel nu au solicitat administrarea de probe în dovedirea

pretențiilor, Curtea a constatat că, în mod corect, instanța de fond a respins

acțiunea, ca neîntemeiată.

În aceste condiții

este nefondată și susținerea potrivit căreia s-au încălcat dispozițiile art. 1

al Primului Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea europeană statuând că

legiuitorul este liber să opteze, în privința sferei bunurilor pentru care

stabilește măsuri reparatorii, precum și a întinderii și modalității de

acordare a bunurilor preluate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții O.E.A., S.L., S.L. și S.G., criticând-o

pentru următoarele motive:

al preluării nu s-a mai statuat în speță.

Chiar dacă instanța

de apel a statuat că pârâta a recunoscut, prin decizia ce formează obiectul

contestației, caracterul abuziv al preluării bunurilor ce au aparținut

autorului reclamanților, nemaifiind, deci, nevoie de pronunțarea ei asupra

acestui fapt, Decizia nr. 211 din 26 iunie 2006 nu face nicio referire la

preluarea abuzivă a bunurilor, menționându-se doar că bunurile rechiziționate

de Uzina Metalurgică U. nu pot fi restituite prin echivalent deoarece, în

conformitate cu art. 6 alin. (2), ele nu mai există, fiind casate. Or,

preluarea a fost, în fapt, definitivă și nu a constituit o simplă rechiziție,

idee accentuată de faptul că antecesorul părților nu a fost vreodată despăgubit

în vreo formă, deși a solicitat repetat contravaloarea folosinței atelierelor.

Instanța de fond a

părut favorabilă acestei teze (a preluării abuzive), din moment ce a abordat

fondul cererii de chemare în judecată, dar nu a dat niciun răspuns pertinent și

complet. Doar în măsura în care se va statua caracterul abuziv al preluării se

poate discuta despre posibilitatea obținerii de despăgubiri în temeiul art. 6

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Din înscrisurile

obținute din partea A.V.A.S. nu rezultă o statuare clară, concisă, neechivocă.

Pe de altă parte, stabilirea caracterului preluării, ca fiind abuziv,

reprezintă prerogativa exclusivă a instanței, cererea reclamanților ca instanța

să se pronunțe asupra preluării abuzive a bunurilor în cauză nefiind lipsită de

interes.

acordării de despăgubiri în contextul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

reprezintă regula, iar excepția vizează bunurile care „au fost înlocuite,

casate sau distruse".

Într-adevăr,

reclamanților le incumbă proba preluării imobilelor, ei dovedind că atelierele,

incluzând utilajele, au fost preluate forțat, fără titlu și fără despăgubiri,

de Statul Român, în exploatarea Uzinelor „U.".

Pârâții au arătat că

acordarea de despăgubiri este nejustificată, susținând că bunurile nu mai

există în materialitatea lor. Pentru această susținere, sarcina probei nu poate

aparține decât celui care-o invocă (pârâții din prezenta cauză), cel puțin pe

considerentul că reclamanții nu au niciun interes în a dovedi situația de

excepție, pentru ei nefavorabilă.

Pârâții nu au făcut

dovada concretă a incidenței acestei excepții, iar Adresa nr. 3144 din 6 iunie

2006 emisă de A.V.A.S. nu conține decât simple susțineri ale acestei pârâte.

Mai mult, ea însăși a recunoscut că proba casării bunurilor încadrate în categoria

mijloacelor fixe nu poate fi făcută deoarece, potrivit dispozițiilor Legii nr.

358/2002, dosarele de casare se păstrează 15 ani, fapt pentru care societatea

nu le mai deține în prezent.

Efectele

imposibilității dovedirii casării nu pot fi decât favorabile și ar trebui să

conducă la inaplicabilitatea excepției prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, iar nu la reținerea ei.

Dimpotrivă, a admite,

fără dovezi concludente, această excepție, cu consecința respingerii cererii

reclamanților nu poate conduce decât la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1

al Convenției europene a drepturilor omului, existând, din nou, o încălcare a

dreptului de proprietate.

În drept, cererea de

recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții

solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate, admiterea

apelului și trimiterea cauzei, spre rejudecare, către prima instanță.

Intimații pârâți nu

au depus întâmpinare în dosar.

Față de faptul că

reclamanții S.L., S.L. și S.G. nu au formulat apel împotriva hotărârii primei

instanțe, Înalta Curte a pus în discuție inadmisibilitatea recursului declarat

de aceștia împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel, excepție pe care o

va admite, cu consecința respingerii recursului declarat de părțile respective,

ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

După cum s-a arătat

deja, reclamanții S.L., S.L. și S.G. nu au declarat apel împotriva hotărârii

primei instanțe, ci direct recurs împotriva deciziei pronunțate în apel.

Or, exercitarea

recursului „omisso medio" cu trecerea peste calea de atac a apelului, nu

este admisibilă.

Concluzia se

desprinde din dispozițiile art. 299 și art. 377 C. proc. civ.

Potrivit primului

dintre textele de lege enunțate, sunt supuse recursului hotărârile date fără

drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile legii, hotărârile

altor organe cu activitate jurisdicțională.

În consecință, nu

sunt susceptibile de recurs hotărârile date cu drept de apel. Aceste hotărâri,

dacă nu au fost atacate cu apel, sunt nu numai definitive, ci și irevocabile,

conform art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Singurul motiv pentru

care reclamanții sus-menționați aveau posibilitatea să exercite recurs ar fi

putut viza cererea de aderare la apel formulată de aceștia în faza procesuală

anterioară, printre criticile formulate, în scris, în cererea de recurs, astfel

cum au fost redate în precedent, neregăsindu-se, însă, susțineri în legătură cu

această cerere.

Este adevărat că, la

dezbaterile orale asupra recursului, avocatul recurenților a invocat

nepronunțarea Curții asupra cererii de aderare la apel, susținere care nu va fi

examinată de prezenta instanță întrucât nu a fost formulată prin cererea de

recurs, în termenul legal de motivare a căii de atac (15 zile de la comunicarea

deciziei atacate, potrivit art. 303 alin. (1) cu referire la art. 301 C. proc.

civ.) și nici nu constituie motiv de ordine publică, care să poată fi analizat

și în afara cerințelor prevăzute de textele de lege indicate.

Prin urmare, față de

argumentele prezentate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de

reclamanții S., ca inadmisibil.

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamanta O.E.A., analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța

constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Curtea a constatat că prima instanță nu mai trebuia să se pronunțe asupra

cererii de constatare a caracterului abuziv al preluării bunurilor solicitate

prin acțiune, atât timp cât preluarea abuzivă a bunurilor a fost recunoscută,

de către pârâtă.

Într-adevăr,

procedând la soluționarea notificării prin care au fost pretinse utilajele ce

au aparținut antecesorului reclamanților, această cerere fiind respinsă pe fond,

motivat de inexistența bunurilor în prezent, iar nu ca urmare a faptului că nu

s-ar fi reținut preluarea abuzivă în perioada de referință a legii, pârâta a

recunoscut, în mod implicit, că a operat o asemenea preluare.

Ca atare, instanța nu

trebuia să se mai pronunțe, în mod distinct, asupra acestei cererii de

constatare a preluării abuzive a bunurilor respective, cerere care, de altfel,

nici nu are o existență de sine stătătoare, ci reprezintă o susținere

prealabilă în fundamentarea cererii de anulare a Deciziei nr. 211 din 26 iunie

2006 emise de A.V.A.S. și de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001, pentru aceste bunuri.

Contrar celor

susținute de recurenta reclamantă, aceasta nu are interes să obțină o hotărâre

judecătorească prin care să se constate caracterul abuziv al preluării

bunurilor solicitate, din moment ce pârâta nu a contestat acest aspect, iar

soluția de respingere a notificării a fost determinată de neîndeplinirea unei

alte cerințe legale decât cea referitoare la preluarea utilajelor în discuție.

De asemenea,

susținerea recurentei în sensul că stabilirea caracterului abuziv al preluării

bunurilor reprezintă prerogativa exclusivă a instanței este neîntemeiată.

Din întreaga economie

a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 rezultă că entitatea învestită cu

soluționarea notificării are posibilitatea și, totodată, obligația de a

verifica preluarea abuzivă a bunurilor solicitate, în caz contrar, aceasta

neputând soluționa notificarea. Una dintre cerințele esențiale ale actului normativ

în discuție pentru acordarea măsurilor reparatorii stabilite de acesta o

reprezintă preluarea bunurilor pretinse, în condițiile prevăzute de lege.

Pentru a putea ajunge

la pronunțarea unei soluții asupra notificării, unitatea deținătoare a bunului

sau entitatea prevăzută de lege pentru soluționarea acesteia trebuie să

verifice, printre altele, îndeplinirea cerinței referitoare la preluarea

abuzivă a bunurilor pretinse.

În acest sens, de

exemplu, art. 1.3 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001 prevede că „incidența preluării abuzive nu este prezumată, ci, în

funcție de fiecare situație, entitatea obligată prin lege să soluționeze

notificarea trebuie să aprecieze situația respectivă ca încadrându-se în

prevederile legii potrivit art. 2 alin. (1) din lege".

Ca atare, este fără

dubiu competența entității abilitate de lege să soluționeze notificarea de a

verifica preluarea bunurilor și natura acestei măsuri, în speță, pârâta

acceptând că a operat o preluare a utilajelor în condițiile Legii nr. 10/2001,

din moment ce a trecut la verificarea condiției de existență fizică a bunurilor

respective, potrivit art. 6 alin. (2), care este ulterioară condiției de

preluare abuzivă a imobilului.

În consecință, în mod

corect, Curtea a confirmat soluția și motivarea primei instanțe pe acest

aspect, neexistând motiv de desființare a sentinței atacate, cu trimitere spre

rejudecare în vederea pronunțării, în mod distinct, pe această cerere, de către

prima instanță, în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

nelegalitate privind partea căreia îi incumbă sarcina probei sunt, de asemenea,

neîntemeiate.

Curtea de Apel nu a

inversat sarcina probei, astfel cum este reglementată conform art. 1169 C.

civ., aceasta incumbând celui care face o afirmație în fața justiției („actori

incumbit probatio"-„sarcina probei incumbă reclamantului").

A reținut că

„înlocuirea, casarea sau distrugerea utilajelor reprezintă o situație de fapt

ce poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, nu numai cu procesele verbale de

casare", pârâta probând, prin Adresa nr. 3144 din 6 iunie 2006, că

bunurile în litigiu nu mai există, coroborat și cu durata de păstrare a

documentelor de casare, potrivit Legii nr. 358/2002, care, în ceea ce privește

aceste documente, a expirat.

Ulterior acestor

mențiuni, instanța de apel a arătat că reclamanților, în contraprobă, le

revenea obligația să dovedească existența bunurilor pentru care pretind măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pe care, însă, nu au administrat-o.

Soluția Curții s-a

fundamentat, în final, pe interpretarea probelor administrate doar de către

pârâtă, pe aspectul existenței fizice a utilajelor solicitate, constatând, în

condițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că acestea nemaiexistând în materialitatea

lor, reclamanților nu li se cuvin măsuri reparatorii.

Concluzia instanței

nu are la bază o răsturnare a sarcinii probei, cu încălcarea art. 1169 C. civ.,

ci este rezultatul stabilirii situației de fapt în speță, raportat la probele

administrate.

Administrarea

probelor, de către partea ce face o afirmație în fața justiției, antrenează, în

mod firesc, obligația, pentru partea adversă, de a administra proba contrarie,

în absența căreia, soluția instanței nu se poate baza decât pe probele administrate

de una dintre părți.

În acest sens a

procedat și Curtea, solicitând reclamanților să dovedească existența bunurilor

pretinse, ca urmare a probării, potrivit opiniei instanței, a casării lor.

Valoarea probatorie

stabilită de Curtea de Apel în ceea ce privește Adresa nr. 3144/2006 sub

aspectul inexistenței, în prezent, a bunurilor, precum și situația de fapt

reținută de această instanță, ca rezultat al interpretării probelor

administrate nu reprezintă chestiuni de nelegalitate, ci de temeinicie a deciziei

atacate, care nu pot fi, însă, examinate de prezenta instanță față de actuala

structură a recursului.

Într-adevăr, după

abrogarea, prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, a motivului de casare

prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permitea instanței de recurs

reevaluarea situației de fapt stabilite de instanța anterioară, în raport de

probele administrate, o astfel de chestiune nu mai poate fi supusă controlului

prezentei instanțe.

Nu se poate reține,

în consecință, încălcarea dispozițiilor legale în materie de sarcină a probei,

reclamanta fiind nemulțumită, în realitate, de interpretarea dată de instanță

Adresei nr. 3144/2006 și relevanței probatorii acordată acestui înscris, ceea

ce, însă, nu poate forma obiect de dezbatere în recurs.

Reclamanta a mai

susținut și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin

respingerea acțiunii, fără să existe dovezi cu privire la casarea bunurilor

pretinse în litigiu.

Nici această critică

nu este întemeiată întrucât, astfel după cum a reținut și Curtea de Apel

printr-o altă argumentare, dispoziția din documentul european invocată nu

impune obligația statelor de a restitui bunurile preluate în regimurile

politice trecute, iar dacă acestea adoptă o legislație de restituire, au o

anumită marjă de apreciere în ceea ce privește măsurile reparatorii cuvenite

foștilor proprietari și condițiile în care acestea pot fi acordate.

Or, legislația

națională prevede, pentru utilajele și instalațiile preluate de Stat în

perioada de referință a legii odată cu imobilul, condiția ca acestea să existe

fizic la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru ca fostul

proprietar sau moștenitorii lui să beneficieze de măsuri reparatorii, condiție

neîndeplinită în speță.

Reclamanta nu a

arătat argumentele pentru care dispoziția legală care prevede o asemenea

cerință, menționată în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este

contradictorie față de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

europeană a drepturilor omului, și nici nu există premise care să determine

concluzia instanței în acest sens.

Pe de altă parte,

prin critica respectivă, recurenta susține, în realitate, nedovedirea, de către

pârâtă, a casării bunurilor în litigiu, ceea ce nu are legătură cu încălcarea

art. 1 din Protocol, ci pune în discuție interpretarea probelor, de către

instanța de apel, ceea ce nu mai este posibil, față de argumentele deja

prezentate.

În consecință, nici

susținerile privind nelegalitatea hotărârii atacate față de art. 1169 C. civ.

sau de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, nu sunt

întemeiate.

Față de aceste

considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul declarat de reclamanta O.E.A., ca nefondat, nefiind

îndeplinite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de reclamanții S.L., S.I. și S.G. împotriva

Deciziei civile nr. 669 A din 9 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta O.E.A. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 octombrie 2010.

Procesat de GGC - DG