ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3110/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 2242 din 11 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul M.P., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății și, în consecință, a fost anulat ordinul din 29 decembrie 2008 emis de pârât și s-a dispus reîncadrarea reclamantului pe funcția avută anterior, a fost obligat pârâtul la plata drepturilor salariale aferente pe perioada cuprinsă între data emiterii ordinului și data expirării duratei de 3 ani a contractului de management din 14 decembrie 2006, precum și la plata sumei de 504,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin ordinul din 29 decembrie 2008 emis de Ministerul Sănătății Publice s-a dispus revocarea reclamantului din funcția de manager al Spitalului Județean G., pentru neîndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor prevăzute de lege ce revin comitetelor directoare ale spitalelor. S-a constatat că ordinul în discuție a fost emis în temeiul art. 183 3 lit. i) și l), art. 200 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare și ale Cap. VIII lit. i) și l) din contractul de management din 14 decembrie 2006, precum și a raportului de control din data de 29 decembrie 2008. Potrivit raportului de control din data de 29 decembrie 2008, Comisia a constatat o serie de neregularități analizate punctual de către prima instanță.

În ceea ce privește prima constatare, instanța a reținut faptul că reclamantul a făcut dovada că la data controlului, 26 decembrie 2008, în cadrul spitalului funcționau doar 8 linii de gardă, 4 asistente pe tură, din care trei la adulți și unul la copii, așa cum rezultă din adresa din 24 decembrie 2008, din declarațiile-note explicative și declarațiile martorilor audiați în cauză. În ceea ce privește constatarea că as.med. M.V. de la U.P.U. nu purta mănuși pe timpul aplicării unor manevre medicale de instalare a unei linii venoase și recoltare de sânge, a reținut că potrivit declarației sale, în acel moment nu efectua manevra medicală care ar fi necesitat protecție, ci îi aducea unei colege care efectuase deja o manevră nereușită de puncționare, o branulă de calibru corespunzător.

Aceasta doar a conectat bolnava la monitor și a efectuat un E.K.G., manevră ce nu necesită mănuși de protecție. Sub acest aspect, prima instanță a reținut că în raportul de control nu a fost înlăturată argumentat această apărare și nu s-au atașat dovezi, în sensul că, operațiunea în cauză, de instalare a unei linii venoase și recoltare de sânge, a fost efectuată de către această asistentă, astfel încât nu poate fi reținută ca faptă ce ar atrage abaterea disciplinară a managerului spitalului, o împrejurare care nu a fost dovedită sau recunoscută de asistenta medicală în cauză.

În plus, comisia avea posibilitatea să stabilească în mod concret situația de fapt prin luarea de note explicative tuturor persoanelor aflate în acel moment la U.P.U., inclusiv asistentei în cauză, chiar în ziua controlului, putându-se reține în favoarea acesteia și declarația medicului de gardă care a afirmat că este o persoană emotivă, și, văzând că este filmată a uitat să-și pună mănușile, care erau în posesia acesteia. Referitor la lipsa unor materiale sanitare și medicamente, obligatorii în conformitate cu prevederile O.M.S.P.

1706/2008, cum ar fi anestezicele și drenajele toracice, prima instanță a reținut, potrivit declarațiilor de martori, că acestea existau și erau depozitate în camera destinată manevrelor chirurgicale și nu în camera de resuscitare, dispozitivul de drenaj toracic fiind prezentat de medicul de gardă la sfârșitul vizitei, iar medicamentele de resuscitare (atropină și adrenalină) deși erau încuiate, cheia se afla în ușă, iar dulapul cu medicamente cu risc era încuiat, dar cu cheia în ușă. În ceea ce privește inexistența medicamentelor T. și a relaxantelor musculare, martorii au declarat că din aceeași grupă și cu aceeași eficiență existau în dotare D. și R., iar ca microrelaxante P. și T.A.

În ceea ce privește constatarea că în spital nu era prezent nici un medic anestezist, a reținut faptul că s-a făcut dovada că în spital erau doar doi medici anesteziști, că s-au scos la concurs posturile vacante însă acestea nu au fost ocupate, iar la data controlului unul dintre medici era în concediu de odihnă, iar dr. Ț.L.I. plecase din spital cu 15 minute înainte, după ce văzuse toți bolnavii internați la A.T.I. În acest context, prima instanță a apreciat că prin declarațiile date de angajații spitalului, aflate la dosarul cauzei și declarațiile martorilor audiați în fața instanței, reclamantul a făcut dovada contrară celor reținute și a dovedit elemente de fapt prin care pune la îndoială constatările comisiei din raportul de control.

Prin urmare, a constatat că nu se pot reține abateri de la legislația în vigoare, în sarcina reclamantului, care să constituie un risc iminent pentru sănătatea pacienților și a salariaților, de natură să justifice măsura revocării din funcția de manager al Spitalului Județean G. Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale aferente, până la data reintegrării în funcție, prima instanță a apreciat că reclamantul este îndreptățit la plata acestor drepturi numai pe perioada cuprinsă între data emiterii ordinului și data expirării duratei de 3 ani a contractului de management din 14 decembrie 2006, prezumându-se că în ipoteza în care nu ar fi intervenit măsura revocării din funcția de manager, reclamantul ar fi primit toate drepturile până la data expirării contractului.

2. Recursul declarat de Ministerul Sănătății Împotriva sentinței Curții de Apel, a formulat recurs pârâtul Ministerul Sănătății invocând dispozițiile art. 304 pct. 8, 9, precum și art. 304 1 C. proc. civ. 2.1. Recurentul critică hotărârea fondului pentru greșita interpretare a probelor administrate. Reluând constatările cuprinse în raportul de control, recurentul arată că probele cauzei nu au fost de natură a înlătura neregulile semnalate de echipa de control. Ca urmare, consideră recurentul, managerul spitalului trebuie să răspundă conform Legii nr. 95/2006 și contractului de management. 2.2. Sentința este nelegală în privința modului de soluționare a cererii de reintegrare și a cererii de acordare a drepturilor salariale.

Recurentul arată că reintegrarea nu putea fi dispusă în condițiile în care contractul de management a încetat prin ajungere la termen la data de 14 decembrie 2009. în plus, conform O.U.G. nr. 48/2010, competența în ceea ce privește numirea/ revocarea managerului/ managerului interimar, revine autorităților publice locale. Cât privește drepturile salariale acordate, acestea trebuiau să vizeze numai diferența dintre salariul cuvenit pentru funcția de conducere și cel încasat pentru exercitarea funcției de medic – funcție de execuție. 2.3. Instanța a indicat greșit termenul de recurs Recurentul critică și partea din dispozitiv referitoare la exercitarea recursului „în 5 zile de la pronunțare” deși, potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004 sentința poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

3. Apărările intimatului M.P. Prin concluziile scrise, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând, în esență, că raportul de control din data de 28 decembrie 2008 conține mai multe aspecte nereale pe care nu le-a putut lămuri la data respectivă întrucât i s-a refuzat orice apărare. Analizând pe rând constatările echipei de control, intimatul afirmă că unele aspecte referitoare la numărul liniilor de gardă și al asistenților medicali au fost pur și simplu greșit înțelese de echipa de control, altele referitoare la lipsa unor materiale sanitare și medicamente nu sunt reale și, în fine, unele – privind manevrele fără mănuși medicale și lipsa unui medic specialist anestezist – nu îi sunt imputabile.

Un punct important în apărarea intimatului îl reprezintă faptul că după trecerea spitalului în subordinea consiliului județean a fost numit manager interimar pentru ca apoi să fie definitivat în această funcție ca urmare a promovării concursului organizat. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor cuprinse în concluziile scrise, precum și sub toate aspectele, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimatul-reclamant M.P.

a supus controlului de legalitate ordinul din 29 decembrie 2008 emis de Ministrul Sănătății prin care, începând cu data de 30 decembrie 2008 a fost revocat din funcția de manager al Spitalului Județean de Urgență G. În motivarea actului administrativ s-a făcut trimitere la raportul de control din 29 decembrie 2008, aprobat de conducerea ministerului, reținându-se încălcarea unor prevederi din contractul de management din 14 decembrie 2006, respectiv a cap.VIII lit. i): „constatarea unor abateri de la legislația în vigoare care pot constitui un risc iminent pentru sănătatea pacienților sau a salariaților”, respectiv lit. l): „în cazul în care se constată abateri de la legislația în vigoare, constatate de organele de control și instituțiile abilitate în condițiile legii”.

Prima instanță a analizat exhaustiv constatările cuprinse în raportul de control din 29 decembrie 2008 pe baza probelor administrate la propunerea ambelor părți și a ajuns la concluzia că sancțiunea aplicată managerului Spitalului Județean de Urgență G., M.P., este excesivă. Această concluzie este împărtășită și de instanța de recurs. Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentul Ministerul Sănătății, Înalta Curte reține următoarele: 1.1. Referitor la interpretarea probelor administrate Pentru a dispune revocarea din funcție a intimatului-reclamant, Ministerul Sănătății a reținut că acesta nu a respectat contractul de management, imputându-i un număr de opt încălcări ale prevederilor O.M.S.P.

nr. 1706/2007 privind conducerea și organizarea unităților și compartimentelor de primire a urgențelor precum și dispozițiile ministerului privind asigurarea medicală de urgență în perioada sărbătorilor de iarnă, transmise prin adresele din 23 decembrie 2008. În esență, în urma unui control inopinat efectuat de o comisie compusă din ministrul sănătății, un subsecretar de stat și un director din același minister, desfășurat în ziua de 26 decembrie 2008 la Spitalul Județean de Urgență G. s-au constatat abateri consemnate într-un raport de control aprobat ulterior de ministru din 29 decembrie 2008. În aceeași zi, 29 decembrie 2008, s-a emis și ordinul, care face obiectul controlului de legalitate, prin care intimatul-reclamant a fost eliberat din funcție.

Reevaluând înscrisurile și declarațiile de martor administrate în cauză, instanța de recurs observă că cel puțin pentru o parte dintre neregulile constatate este exclusă orice culpă a intimatului iar pentru restul, constatările comisiei sunt atât de lapidare și schematice încât cercetarea judecătorească este imposibil de derulat. Detaliind, Înalta Curte reține că din prima categorie fac parte raportările privind numărul liniilor de gardă și al asistenților medicali de serviciu, întrucât chiar din cuprinsul raportului de control rezultă că „este posibil să se fi strecurat unele erori de redactare a răspunsului adresat M.S.P., astfel că este posibil ca cele 18 gărzi să fi fost totalul gărzilor din județ iar numărul de 8 asistenți raportat se referea la toți asistenții din cele două ture, de fapt fiind 4 asistenți pe tură, trei la adulți și 1 la copii”.

La fel, lipsa unui medic specialist anestezist la momentul controlului nu îi poate fi imputată managerului, câtă vreme acesta a făcut dovada că nu putea asigura gardă A.T.I. din lipsa medicilor anesteziști iar la concursurile organizate nu s-a înscris nici un candidat. Abia prin deciziile din data de 11 decembrie 2008, A.S.P. a Județului G. a repartizat la Spitalul Județean de Urgență G .- Secția A.T.I., începând cu 1 ianuarie 2009, trei medici rezidenți anul I, specialitatea A.T.I. În fine, nici împrejurarea că un cadru medical nu purta mănuși în timpul unor manevre medicale nu-i poate fi imputabilă managerului spitalului public, persoana respectivă fiind direct răspunzătoare, câtă vreme s-a dovedit că spitalul avea în dotare mănușile necesare dar din motive care exced cadrului acestui proces, asistenta medicală a omis să le folosească.

Toate celelalte constatări ale comisiei de control privind lipsa unor materiale sanitare și medicamente obligatorii sau depozitarea lor în locuri inaccesibile (încuiate, iar persoana responsabilă nu a fost găsită) fac parte din categoria elementelor factuale insuficient prezentate de autoritatea publică și, prin aceasta, greu de clarificat. Astfel, de exemplu, în ceea ce privește lipsa unor medicamente s-a demonstrat că în dotarea spitalului existau medicamente din aceeași grupă și cu același grad de eficiență iar martorii audiați, dr. B.E. și dr. H.B.V., au relatat că medicamentele de resuscitare erau încuiate conform normativelor sanitare însă cheia era în ușa dulapului respectiv.

Existența unor dubii cu privire la realitatea și corectitudinea celor consemnate de comisia de control este întărită și de împrejurarea că nici la momentul controlului dar nici ulterior aceasta nu a solicitat explicații scrise de la persoanele vizate iar intimatul-reclamant care lipsea din spital (fiind liber în ziua respectivă) a fost pus practic în fața unui fapt împlinit, ordinul de revocare fiind emis chiar în ziua aprobării raportului de control. Chiar dacă s-ar primi punctul de vedere al recurentului, în sensul că nu poate fi exclusă orice culpă a managerului spitalului public, în raport de contextul probatoriu al cauzei, Înalta Curte consideră, la fel ca judecătorul fondului, că sancțiunea extremă aplicată este disproporționată, fiind adoptată cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, ordinul examinat apare cu atât mai inoportun cu cât, conform înscrisurilor noi administrate în recurs, prin dispoziția din 28 iulie 2010 a Președintelui Consiliului Județean G. intimatul P.M. a fost numit manager interimar al aceluiași spital, pentru ca apoi, prin dispoziția din 20 ianuarie 2011 a Președintelui Consiliului Județean G. să fie definitivat în aceeași funcție, încheindu-se totodată și un nou contract de management pe o perioadă de 3 ani. 1.2. Referitor la dispoziția de reintegrare și la plata drepturilor salariale aferente. Ca efect al admiterii petitului principal, Curtea de Apel, a admis și capetele de cerere accesorii privind reintegrarea în funcție și plata diferențelor de drepturi salariale cuvenite.

Este real că la data pronunțării sentinței, 11 mai 2010, contractul de management își încetase efectele prin ajungere la termen și, deci, nu se mai putea realiza o repunere efectivă în funcția de manager al spitalului public însă această dispoziție a instanței trebuie interpretată prin prisma celor arătate în considerente, în sensul că drepturile salariale se cuvin numai „pe perioada cuprinsă între data emiterii ordinului și data expirării duratei de trei ani a contractului de management din 14 decembrie 2006”.

Cu alte cuvinte, reintegrarea scriptică nu putea viza decât perioada în care contractul era în vigoare, adică până la data de 14 decembrie 2009. Cât privește drepturile salariale, în mod evident acestea se referă numai la diferențele cuvenite, în raport de împrejurarea că, în perioada în discuție, intimatul a îndeplinit o funcție de execuție în cadrul aceluiași spital, aceasta reprezentând o problemă de executare a sentinței examinate, iar nu de legalitate a acesteia. 1.3. Referitor la termenul de recurs Într-adevăr, prima instanță a indicat eronat termenul de recurs: „5 zile de la pronunțare”, în cauza de față termenul fiind cel de drept comun prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 respectiv de 15 zile de la comunicare.

Această eroare nu poate avea însă nicio consecință în privința soluției Curții de Apel întrucât, pe de o parte, procesul civil (lato sensu) este guvernat de principiul legalității căilor de atac (calea de atac e stabilită de legiuitor iar nu de judecător) iar pe de altă parte, recurentul nu poate invoca art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și, corelativ, art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu a suferit nicio vătămare. Ministerul Sănătății a exercitat recursul de față la data de 16 septembrie 2010, în cadrul termenului legal de 15 zile care a început să curgă de la data de 7 septembrie 2010, data comunicării sentinței. Concluzionând, Înalta Curte constată că în cauza de față nu au fost decelate motive de modificare sau casare a sentinței pronunțate de Curtea de Apel.

2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Sănătății împotriva sentinței nr. 2242 din 11 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 mai 2011.