ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3298/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3298/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 24/A din 24 februarie

2010

Curtea

de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale și pentru cauze cu minori și de familie,

a

admis apelul formulat de intervenienții V.M. și V.C. împotriva sentinței civile

nr. 699 din 28 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în Dosarul nr. 3768/90/2005

în contradictoriu cu intimata-reclamanta P.E. și intimații-pârâții Primăria

Comunei M. și Primarul Comunei M.

A schimbat în parte sentința

în sensul că a înlăturat restituirea în natură a casei și a terenului de 867 m.p.

și a constatat dreptul la despăgubiri al reclamantei în condițiile legii speciale

pentru aceste imobile.

A menținut în rest dispozițiile

sentinței și a obligat pe intimata-reclamantă P.E. să plătească apelanților-intervenienți

V.M. și V.C. suma de 500 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:

Cu notificarea

din 23 iulie 2001, notificatoarea P.E.,

în calitate de legatar cu titlu universal

a defunctei B.M., a solicitat Primarului Comunei M. să îi restituie în natură o

suprafață totală de 85.533 m.p. teren (dispusă în 14 trupuri de teren situate pe

raza localității), precum și o construcție existentă și terenul în suprafață de

1.780 m.p. pe care este edificată, situate în pct. „A”, susținând că au fost preluate

în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără plata

unei despăgubiri, invocând drept temei dispozițiile art. 2 lit. b) și art. 4, 9

și 11 din Legea nr. 10/2001.

Prin dispoziția

din 7 iulie 2005, Primarul Comunei M.

a respins cererea de restituire în

natură a construcției - casă de locuit, cu motivarea că aceasta a fost casată conform

deciziei nr. 11 din 4 mai 1987 (art. 1), a terenului în suprafață de 5.820 m.p.,

întrucât aparține domeniului public al localității, fiind afectat desfășurării activității

unui târg săptămânal (art. 2), a terenului în suprafață de 1.780 m.p., întrucât

a făcut obiectul de reglementare al legilor funciare, fiind emis titlu de proprietate

numitului V.M. (art. 3) și a stabilit că notificatoarea este îndreptățită la măsuri

reparatorii pentru imobilele imposibil de restituit în natură, până la concurența

sumei de 30.000 RON, pentru construcții și de 20.000 RON pentru terenul de 5.820

m.p. (art. 4).

Prin contestația

înregistrată la data de 20 iulie 2005,

reclamanta P.E. a cerut anularea dispozițiilor

art. 1, 2 și 3 din dispoziția menționată și obligarea pârâtului să îi restituie

în natură construcția - casă de locuit și terenul aferent acesteia, precum și suprafața

de 5.820 m.p. teren.

Prin sentința

civilă nr. 699 din 28 septembrie 2006, Tribunalul Vâlcea

a admis în

parte contestația și a anulat în parte dispoziția, în sensul că a dispus restituirea

în natură a imobilelor casă de locuit și teren aferent acesteia în suprafață de

1.226,70 m.p. și a menținut dispoziția de respingere a cererii de restituire a terenului

în suprafață de 5.800 m.p.

Prin aceeași

sentință a fost respinsă cererea de intervenție formulată de intervenienții V.M.

și V.C.

În motivarea

sentinței s-au reținut următoarele:

Reclamanta

a probat că este succesoarea cu titlu universal a autoarei B.M., precum și faptul

că autoarea sa a avut în proprietate imobilele pentru care a formulat notificare,

imobile ce au fost preluate în anul 1949 prin expropriere, în temeiul Deciziei

nr. 83/1949.

Instanța a

reținut că se impune, în conformitate cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001,

restituirea construcției - casă de locuit întrucât aceasta există și în prezent,

nefiind demolată.

S-a mai reținut

că nu constituie un impediment la restituire împrejurarea că această construcție

apare în evidențele Primăriei Comunei M. numai până în anul 1987, când a fost casată,

întrucât potrivit probatoriului administrat rezultă că autorul intervenienților,

S.P., care a fost chiriaș în această clădire, a cumpărat și plătit în anul 1987

doar materialele de construcție care urmau să rezulte din demolarea clădirii și

nu însăși clădirea, caz în care nu pot pretinde un drept de proprietate asupra acesteia.

Această concluzie se impune chiar dacă în anul 1989 intervenienții au obținut o

autorizație de construcție și reparație a locuinței, adăugirea unei camere de locuit,

tencuieli, văruieli, vopsitorie.

Cu privire

la terenul aferent casei care, conform expertizei măsoară 1.226,70 m.p., tribunalul

a constatat că sunt îndeplinite condițiile art. 2 raportat la art. 11 din Legea

nr. 10/2001, cu mențiunea că este irelevantă reconstituirea dreptului de proprietate

pentru parte de teren (867 m.p.) în baza art. 23 din Legea nr. 18/1991 în favoarea

intervenienților, întrucât aceștia nu erau, pentru considerentele arătate, proprietarii

construcției și ca atare nu erau îndreptățiți la restituire.

În privința

terenului de 5.820 m.p. însă, tribunalul a reținut situația de excepție prevăzută

de art. 8 din Legea nr. 10/2001, întrucât pentru acest teren reclamanta a formulat

cerere de reconstituire în temeiul Legii nr. 18/1991, cerere admisă prin hotărârea

din 15 august 2002 a Comisiei Județene de fond funciar.

Prin decizia

nr. 21/A din 22 ianuarie 2007, Curtea de Apel Pitești

a respins

excepția inadmisibilității invocată de către intervenienții V.M. și V.C., precum

și apelul declarat de către aceștia împotriva sentinței primei instanțe.

În motivarea

deciziei, instanța a reținut că intervenienții nu au dobândit un drept de proprietate

valabil cu privire la construcțiile în litigiu, pe care recunosc că le-au preluat

fără a le demola și nici asupra terenului aferent acestora, întrucât l-au dobândit

de la un neproprietar.

S-a mai reținut

că atâta timp cât autorul intervenienților a deținut imobilul cu chirie, în mod

nelegal s-a reconstituit în favoarea intervenientului V.M. dreptul de proprietate

pentru terenul aferent construcțiilor, deoarece nu puteau beneficia de prevederile

art. 23 din Legea nr. 18/1991.

Prin decizia

civilă nr. 4688 din 8 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursul

declarat de intervenienți, a casat decizia menționată și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

În motivarea

deciziei, instanța a reținut că aspectele de fapt ale pricinii nu au fost pe deplin

stabilite și ca atare, nu au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii.

Astfel, instanța

de recurs a statuat că, prin dispoziția contestată s-a respins cererea de restituire

a terenului de 1.780 m.p., cu motivarea că pentru acesta s-a emis titlu de proprietate

familiei V.M., iar casa figurează ca fiind casată prin decizia nr. 11 din 4 mai

1987 în baza Decretului nr. 425/1986.

Referitor

la acest imobil, instanța a reținut că, în recurs, intervenienții au depus un înscris

nou, intitulat „act de dare cu plată a locului de casă”, pentru o suprafață de 1.250

m.p. pe care autorul lor a dobândit-o ca „loc de casă” în luna iulie 1989.

Instanța de

recurs a mai statuat și faptul că recurenții s-au prevalat și de titlul de proprietate

nr. FF emis de Comisia Județeană Vâlcea pentru stabilirea dreptului de proprietate

asupra terenurilor, prin care s-a constituit intervenientului dreptul de proprietate

asupra unei suprafețe de teren de 867 m.p. din terenul în litigiu.

În condițiile

în care titlul de proprietate menționat nu a fost desființat iar instanțele nu au

fost învestite cu o asemenea cerere, care trebuie judecată în contradictoriu inclusiv

cu organul emitent, instanța de recurs a statuat că nu se pot face aprecieri asupra

valabilității acestui titlu în cadrul procesual al litigiului de față.

În aceste

condiții, s-a reținut că intervenienții justifică interes în cauză, cel puțin pentru

terenul de 867 m.p., pentru care s-a emis titlu de proprietate în temeiul Legii

nr. 18/1991, teren care nu mai este deținut în mod cert de Primăria Comunei M.

Instanța de

recurs a stabilit că situația de fapt nu este pe deplin stabilită în ceea ce privește

restul de teren până la suprafața de 1.250 m.p., care rezultă din actul depus în

dosarul de recurs, nici situația juridică a acestui teren după data emiterii actului

de dare în plată până în prezent și nici identitatea dintre acesta și terenul în

litigiu.

Așa fiind,

cum actul de dare în plată de care se prevalează recurenții nu a fost cunoscut instanței

de apel, instanța de recurs a statuat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare,

ocazie cu care urmează a fi lămurită și calitatea de persoană juridică deținătoare

a imobilului, în accepțiunea Legii nr. 10/2001.

Prin decizia

civilă nr. 246/A din 24 noiembrie 2008, Curtea de Apel Pitești,

reînvestită

cu judecata cauzei, a admis apelul declarat de intervenienți și a schimbat în parte

sentința, în sensul că a restituit în natură reclamantei casa de locuit și terenul

aferent în suprafață de 362 m.p., astfel cum s-a identificat prin raportul de expertiză.

Instanța a

reținut că prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a identificat suprafața

totală de 1.229 m.p. teren stăpânită de apelanți și suprafața de 867 m.p. teren

pentru care li s-a reconstituit dreptul de proprietate în conformitate cu dispozițiile

art. 23 din Legea nr. 18/1991.

Pornind de

la aceste constatări de fapt, instanța a reținut că face obiectul situației de excepție

instituită prin dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 suprafața de 867 m.p.

teren care este distinct de o suprafață de 362 m.p. teren cu construcții care se

impune a fi retrocedată reclamantei

.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia

nr. 6470 din 10 iunie 2009, a admis recursul declarat de intervenienții V.M. și

V.C., a casat decizia civilă nr. 246/A din 24 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea

de Apel Pitești și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În adoptarea

acestei soluții, instanța de recurs a reținut următoarele:

Potrivit

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării

unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, iar potrivit alin. (3)

al aceluiași articol, după casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama

de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

Prin hotărârea

pronunțată, instanța de apel nu a analizat în niciun fel apărarea formulată de intervenienți

cu privire la dobândirea de către autorul lor a unui drept de proprietate pentru

suprafața de 1.250 m.p. teren, identificat în actul de dare în plată, drept consolidat

parțial prin emiterea și a unui titlu de proprietate, nr. FF, în procedura Legii

nr. 18/1991 de către Comisia Județeană Vâlcea pentru stabilirea dreptului de proprietate

asupra terenurilor.

Totodată,

instanța nu a răspuns în niciun mod criticilor formulate de intervenienți prin apel

și care au fost reiterate în recurs, privind greșita restituire a construcțiilor

- casă de locuit și anexe gospodărești și a terenului aferent acestora, care sunt

în posesia lor și pretind că sunt proprietatea acestora.

Cum instanța

de apel nu s-a conformat primei decizii de casare, în sensul că nu a procedat la

stabilirea regimului juridic al terenului și al construcției, care face obiectul

prezentului litigiu, motivat în fapt, prin trimitere la dovezile invocate de părțile

din proces și în drept, prin trimitere la dispozițiile Legii nr. 10/2001, pe care

le apreciază a fi incidente raportului juridic dedus judecății, Înalta Curte, în

baza art. 304 pct. 7 și 9 coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., a admis

recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia

recurată nr. 24 A din 24 februarie 2010, s-au reținut în rejudecare următoarele:

Intervenienții

au arătat în motivele de apel că autorul lor a deținut construcțiile aparținând

autoarei reclamantei, inițial în baza unui contract de închiriere, iar ulterior,

întrucât acestea datorită vechimii au fost casate, au fost cumpărate ca materiale

de construcții.

Imobilele

nu au fost demolate, ci, conform autorizației din 3 octombrie 1989 emisă intervenienților,

acestea au fost refăcute.

Construcțiile

în litigiu se află pe un teren de 1.250 m.p., cumpărat de autorul intervenienților

de la fostul C.A.P. prin act de dare cu plată și pentru o parte din acesta a fost

emis titlul de proprietate nr. FF, conform Legii nr. 18/1991.

Situația imobilelor

teren și construcții este lămurită de expertiza efectuată în apel cu completările

ulterioare.

Instanța de

apel nu poate face aprecieri cu privire la legalitatea sau nelegalitatea titlului

de proprietate ce s-a emis intervenientului, acesta fiind emis în condițiile Legii

nr. 18/1991, așa cum s-a arătat mai sus, în baza actului de dare cu plată invocat

de intervenienți.

Conform expertizei,

pe terenul de 867 m.p. cuprinși în titlul de proprietate se află mai multe imobile

printre care și imobilul casă, iar pe terenul de 362 m.p. cuprinși în actul de dare

cu plată și care figurează ca fiind rezervă primărie, se află tot imobile edificate

de intervenienți, terenul fiind intravilan.

În speță,

terenul este intravilan, iar reclamanta este persoană îndreptățită conform dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, lege ce are un caracter de complinire în raport cu celelalte

acte normative reparatorii în materie imobiliară, inclusiv din fondul funciar.

Imobilele

preluate abuziv nu pot fi restituite în natură și după cum se statuează și în decizia

de casare nr. 6470 din 10 iunie 2009, de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

reclamanta va beneficia de măsuri reparatorii în condițiile legii speciale.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.E. criticând-o pentru următoarele

motive:

1.A contestat actul de

dare în plată invocat de intervenienți.

În condițiile în care

intervenienții au depus două variante ale actului de dare în plată, iar reclamanta

a depus o altă variantă, era imperios necesar să se verifice înscrisurile pe care

intervenienții le prezintă ca bază a dreptului lor de proprietate.

A formulat plângere penală

pentru fals și uz de fals cu privire la acest înscris și după prezentarea originalului

intenționează să folosească procedura înscrierii în fals cu privire la actul de

dare în plată.

Față de această situație

consideră că este necesară casarea deciziei, prezentarea originalului actului de

dare în plată și începerea procedurii verificării de scripte, conform art. 177 și

urm. C. proc. civ.

Având în vedere faptul

această procedură poate presupune și efectuarea unei expertize, probă ce nu poate

fi administrată în recurs, solicită trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea

de Apel Pitești.

retrocedarea în natură a imobilelor revendicate, așa cum corect a reținut instanța,

casa nu a fost demolată, ci refăcută, lucru demonstrat de expertiza efectuată în

apel.

În aceste condiții, având

în vedere faptul că în speță este vorba despre imobilul preluat abuziv de către

stat (cu îmbunătățiri de 10% conform expertizei), că intervenienții nu au un titlu

de proprietate cu privire la casă, aceștia susținând că au cumpărat materiale de

construcții, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 art. 10 alin. (1) și

art. 11 alin. (1).

Cum nu există acte de

înstrăinare a casei, urmează ca aceasta să retrocedată în natură.

Instanța nu a prezentat

motivele pentru care a dispus acordarea de despăgubiri pentru casa revendicată.

terenul revendicat, intervenienții își întemeiază pretențiile de proprietate pe

două înscrisuri, respectiv un titlu de proprietate eliberat conform Legii nr. 18/1991

și actul de dare în plată.

În ceea ce privește titlul

de proprietate, în mod corect instanța a reținut că nu poate verifica în acest cadru

procesual legalitatea sa. De aceea, a formulat o acțiune întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 18/1991 împotriva acestui titlu de proprietate.

În ceea ce privește actul

de dare în plată, așa cum a mai arătat, acesta nu îndeplinește la acest moment condițiile

pentru a fi o probă pertinentă, utilă și concludentă. Mai mult, suprafețele de teren

ce puteau fi atribuite de C.A.P. prin act de dare în plată au fost de 800 m.p.,

500 m.p., respectiv 250 m.p. (în funcție de actele normative aplicabile), nu 1.250

m.p. așa cum prevede actul de la dosar. Aceste terenuri erau atribuite pentru construirea

de locuințe, or în cazul nostru, locuința deja există.

Față de cele arătate mai

sus, rezultă că intervenienții nu dețin un titlu de proprietate valabil nici pentru

casă, nici pentru teren, situație în care se poate dispune retrocedarea în natură

a imobilelor.

Analizând decizia de apel

în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat

în considerarea celor ce succed.

1.3. Suprafața de teren

exclusă de la restituirea în natură este cea din titlul emis intervenienților în

temeiul Legii nr. 18/1991, iar legalitatea acestuia sau a actului de dare în plată

invocat de intervenienți, așa cum recunoaște și reclamanta, nu poate fi analizată

în cadrul procesual al litigiului de față.

figurează în evidențele Primăriei ca fiind casat prin decizia nr. 11 din 4 mai 1987,

în baza Decretului nr. 425/1986.

Cum a reținut și instanța

de apel, imobilul nu a fost demolat efectiv, însă s-a procedat la vânzarea către

intervenienții-intimați ca materiale care ar fi rezultat din demolare, ulterior

fiind refăcut.

Dată fiind această particularitate

a speței, trebuie să se țină cont de faptul că deși în fapt construcția nu a fost

demolată, materialele care puteau fi refolosite au fost vândute, ceea ce echivalează,

în alți termeni, tot cu o desființare a construcției. Situația imobilului este similară

cu cea în care s-ar fi procedat efectiv la demolare și s-ar fi vândut materialele

rezultate din această operațiune.

Date fiind aceste elemente

particulare ale cauzei, imobilul construcție ce a aparținut autorului reclamantei

are un regim similar celui al unui imobil demolat și nu se mai pune problema astfel

a restituirii către reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001.

În egală măsură nu i se

poate contesta acesteia dreptul la măsuri reparatorii pentru construcția ce a aparținut

autorului său; însă, nefiind posibilă restituirea în natură, reclamanta are dreptul

la măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, respectiv titlul

VII din Legea nr. 247/2005 dreptul la măsuri reparatorii cu privire la construcție

nu a fost contestat de altfel prin dispoziția contestată, discutată fiind numai

modalitatea de reparație.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 republicată, în cazul în care restituirea în natură nu

este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent.

Constatând, prin urmare,

că nu sunt fondate criticile formulate, instanța de apel făcând o corectă aplicare

a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând

respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul P.E. împotriva deciziei nr. 24 A din 24 februarie

2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 08 aprilie 2011.