ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2425/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2425/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Cu notificarea din 23 iulie 2001, reclamanta

P.E.,

în

calitate de legatar cu titlu universal a defunctei B.M., a solicitat Primarului

comunei M. să îi restituie în natură o suprafață totală de 85.533 mp teren

(dispusă în 14 trupuri de teren situate pe raza localității), precum și o

construcție existentă și terenul în suprafață de 1780 mp, situate în pct. „A.”,

susținând că au fost preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989, fără plata unei despăgubiri și invocând drept temei

dispozițiile art. 2 lit. b) și art. 4, 9 și 11 din Legea nr. 10/2001.

Prin dispoziția nr.

73 din 7 iulie 2005, Primarul comunei M.

a respins cererea de restituire în natură a construcției

- casă de locuit, cu motivarea că imobilul clădire a funcționat ca local grădinița

de copii și că figurează în înscrisurile primăriei ca fiind casat prin decizia

nr. 11 din 4 mai 1987 (art. 1) în baza Decretului nr. 425/1986; a terenului în suprafață

de 5820 mp, întrucât aparține domeniului public al localității, fiind afectat desfășurării

activității unui târg săptămânal (art. 2), a terenului în suprafață de 1780 mp,

întrucât a făcut obiectul de reglementare al legilor funciare, fiind emis titlu

de proprietate numitului V.M. (art. 3) și a stabilit că notificatoarea este îndreptățită

la măsuri reparatorii pentru imobilele imposibil de restituit în natură, până la

concurența sumei de 30.000 RON, pentru construcții și de 20.000 RON pentru terenul

de 5820 mp (art. 4).

Prin contestația înregistrată

la data de 20 iulie 2005,

reclamanta P.E. a cerut anularea dispozițiilor art. 1, 2 și

3 din dispoziția menționată și obligarea pârâtului să îi restituie în natură construcția

- casă de locuit și terenul aferent acesteia, precum și suprafața de 5820 mp teren.

Prin sentința civilă

nr. 699 din 28 septembrie 2006, Tribunalul Vâlcea

a admis în parte contestația

și a anulat în parte dispoziția, în sensul că a dispus restituirea în natură a imobilelor

casă de locuit și teren aferent acesteia în suprafață de 1226,70 mp (identificate

de expertiză) și a menținut dispoziția de respingere a cererii de restituire a terenului

în suprafață de 5800 mp. Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de intervenție

formulată de intervenienții V.M. și V.C.

În motivarea sentinței

s-a reținut că reclamanta a probat că este succesoarea cu titlu universal a autoarei

B.M., precum și faptul că autoarea sa a avut în proprietate imobilele pentru care

a formulat notificare, imobile ce au fost preluate în anul 1949 prin expropriere,

în temeiul deciziei nr. 83/1949.

Instanța a reținut că

se impune, în conformitate cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, restituirea

construcției - casă de locuit întrucât aceasta există și în prezent, nefiind demolată.

S-a mai reținut că nu

constituie un impediment la restituire împrejurarea că această construcție apare

în evidențele Primăriei comunei M. numai până în anul 1987, când a fost casată,

întrucât potrivit probatoriului administrat rezultă că autorul intervenienților,

S.P., care a fost chiriaș în această clădire, a cumpărat și plătit în anul 1987

doar materialele de construcție care urmau să rezulte din demolarea clădirii și

nu însăși clădirea, caz în care nu pot pretinde un drept de proprietate asupra acesteia.

Această concluzie se impune chiar dacă în anul 1989 intervenienții au obținut o

autorizație de construcție și reparație a locuinței, adăugirea unei camere de locuit,

tencuieli, văruieli, vopsitorie.

Cu privire la terenul

aferent casei care, conform expertizei măsoară 1226,70 mp, tribunalul a constatat

că sunt îndeplinite condițiile art. 2 raportat la art. 11 din Legea nr. 10/2001,

cu mențiunea că este irelevantă reconstituirea dreptului de proprietate pentru parte

de teren (867 mp) în baza art. 23 din Legea nr. 18/1991 în favoarea intervenienților,

întrucât aceștia nu erau, pentru considerentele arătate, proprietarii construcției

și ca atare nu erau îndreptățiți la restituire.

În privința terenului

de 5820 mp, tribunalul a reținut situația de excepție prevăzută de art. 8 din Legea

nr. 10/2001, întrucât pentru acest teren reclamanta a formulat cerere de reconstituire

în temeiul Legii nr. 18/1991, cerere admisă prin hotărârea 6215 din 15 august 2002

a Comisiei județene de fond funciar (anexa 39, poziția XX, pentru despăgubiri).

Prin decizia nr. 21/A

din 22 ianuarie 2007, Curtea de Apel Pitești

a respins excepția inadmisibilității invocată

de către intervenienții V.M. și V.C., precum și apelul declarat de către aceștia

împotriva sentinței primei instanțe.

Prin decizia civilă

nr. 4688 din 8 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursul declarat

de intervenienți, a casat decizia menționată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

În motivarea deciziei,

instanța a reținut că aspectele de fapt ale pricinii nu au fost pe deplin stabilite

și, ca atare, nu au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii.

Astfel, instanța de recurs

a statuat că, prin dispoziția contestată s-a respins cererea de restituire a terenului

de 1780 mp, cu motivarea că pentru acesta s-a emis titlu de proprietate familiei

V.M., iar casa figurează ca fiind casată prin decizia nr. 11 din 4 mai 1987 în baza

Decretului nr. 425/1986.

Referitor la acest imobil,

instanța a reținut că, în recurs, intervenienții au depus un înscris nou, intitulat

„act de dare cu plată a locului de casă”, pentru o suprafață de 1250 mp pe care

autorul lor a dobândit-o ca „loc de casă” în luna iulie 1989.

Instanța de recurs a mai

statuat și faptul că recurenții s-au prevalat și de titlul de proprietate emis de

Comisia Județeană Vâlcea pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor,

prin care s-a constituit intervenientului dreptul de proprietate asupra unei suprafețe

de 867 mp din terenul în litigiu.

În condițiile în care

titlul de proprietate menționat nu a fost desființat, iar instanțele nu au fost

învestite cu o asemenea cerere, care trebuie judecată în contradictoriu inclusiv

cu organul emitent, instanța de recurs a statuat că nu se pot face aprecieri asupra

valabilității acestui titlu în cadrul procesual al litigiului de față.

În aceste condiții, s-a

reținut că intervenienții justifică interes în cauză, cel puțin pentru terenul de

867 mp, pentru care s-a emis titlu de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991,

teren care nu mai este deținut în mod cert de Primăria comunei M.

Instanța de recurs a stabilit

că situația de fapt nu este pe deplin stabilită în ceea ce privește restul de teren

până la suprafața de 1250 mp, care rezultă din actul depus în dosarul de recurs,

nici situația juridică a acestui teren după data emiterii actului de dare în plată

până în prezent, și nici identitatea dintre acesta și terenul în litigiu.

Așa fiind, cum actul de

dare cu plată de care se prevalează recurenții nu a fost cunoscut instanței de apel,

instanța de recurs a statuat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie

cu care urmează a fi lămurită și calitatea de persoană juridică deținătoare a imobilului,

în accepțiunea Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă

nr. 246/A din 24 noiembrie 2008, Curtea de Apel Pitești,

reînvestită cu judecata

cauzei, a admis apelul declarat de intervenienți și a schimbat în parte sentința,

în sensul că a restituit în natură reclamantei casa de locuit și terenul aferent

în suprafață de 362 mp, astfel cum s-a identificat prin raportul de expertiză.

Instanța a reținut că

prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a identificat suprafața totală de

1229 mp teren stăpânită de apelanți și suprafața de 867 mp teren pentru care li

s-a reconstituit dreptul de proprietate în conformitate cu dispozițiile art. 23

din Legea nr. 18/1991.

Pornind de la aceste constatări

de fapt, instanța de apel a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din

Legea nr. 10/2001 pentru suprafața de 867 mp teren, distinct de o suprafață de 362

mp teren cu construcții care se impune a fi retrocedată reclamantei.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 6470

din 10 iunie 2009, a admis recursul declarat de intervenienții V.M. și V.C., a casat

decizia civilă nr. 246/A din 24 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești

și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În adoptarea acestei soluții,

instanța de recurs a reținut că instanța de apel nu a analizat apărarea formulată

de intervenienți cu privire la dobândirea de către autorul lor a unui drept de proprietate

pentru suprafața de 1250 mp teren, identificat în actul de dare cu plată, drept

consolidat parțial prin emiterea și a unui titlu de proprietate, în procedura Legii

nr. 18/1991 de către Comisia Județeană Vâlcea pentru stabilirea dreptului de proprietate

asupra terenurilor.

Totodată, instanța nu

a răspuns criticilor formulate de intervenienți în apel și care au fost reiterate

în recurs, privind greșita restituire a construcțiilor - casă de locuit și anexe

gospodărești - și a terenului aferent acestora, care sunt în posesia și proprietatea

lor.

Curtea de Apel Pitești,

secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru

cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 24A din 24 februarie 2010, a admis

apelul intervenienților V.M. și V.C., a schimbat în parte sentința civilă nr. 699

din 28 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în sensul că a înlăturat

restituirea în natură a casei și a terenului de 867 mp și a constatat dreptul la

despăgubiri al reclamantei pentru aceste imobile în condițiile legii. A menținut

restul dispozițiilor sentinței și a obligat-o pe intimata-reclamantă la plata cheltuielilor

de judecată.

Curtea a reținut, ca situație

de fapt, că imobilele-clădire nu au fost demolate, ci au fost refăcute de către

intervenienți, conform autorizației din 03 octombrie 1989. Construcțiile în litigiu

se află pe un teren de 1250 mp, cumpărat de autorul intervenienților de la fostul

CAP, prin act de dare cu plată, iar pentru o parte din acest teren a fost emis titlul

de proprietate, conform Legii nr. 18/1991.

În speță, terenul este

intravilan, reclamanta este persoană îndreptățită conform dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, lege care are un caracter de complinire în raport cu celelalte acte

normative reparatorii în materie imobiliară, inclusiv din fondul funciar.

Curtea a constat că imobilele

preluate abuziv nu pot fi restituite în natură, astfel încât reclamanta poate beneficia

de măsurile reparatorii stabilite de legea specială.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta P.E.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 3298 din 8 aprilie 2011 a respins

recursul, ca nefondat, reținând că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

legale.

Împotriva acestei decizii

a formulat cerere de revizuire reclamanta – recurentă P.E. întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

În motivarea acestei cereri,

revizuenta a arătat că pentru dezlegarea de fapt și de drept a situației litigioase,

a depus la dosarul cauzei plângerea penală nr. 2456/P/2009, formulată împotriva

intervenienților V.M. și V.C. pentru săvârșirea infracțiunii de fals și uz de fals

cu privire la actul de dare cu plată a locului de casă, depus în copie la dosarul

cauzei și de care intervenienții au înțeles să se folosească în susținerea interesului

lor.

În urma plângerii penale,

prin încheierea penală nr. 52 din 03 iunie 2015 a Judecătorului de cameră preliminară

- Judecătoria Horezu, s-a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria

Horezu, iar, în baza art. 549

1

alin. (3) lit. b) C. proc. pen. s-a dispus

desființarea copiei actului de dare cu plată a locului de casă din 18 iulie 1989,

cu privire la suprafața de teren de 1250 mp, având ca părți CAP M. și S.P., ce poartă

ștampila Primăriei comunei M., înscris ce a fost folosit de intimații V.M. și V.C.

în Dosarul nr. 1338/46/2009 al Curții de Apel Pitești la data de 17 februarie 2010.

Susține și faptul că în

mod eronat instanțele au reținut, ca situație de fapt, că au fost demolate clădirile

ce au aparținut autoarei B.M. și au ignorat faptul că expertul tehnic a specificat

că numai un procent de 10% îl reprezintă îmbunătățirile funcționale operate la bunul

nemișcător aflat pe terenul în litigiu. Imobilul, casă și teren, formează un tot

unitar, există fizic, nefiind demolat și, întrucât hotărârea s-a bazat pe un înscris

fals, se impune anularea ei și restituirea în natură a imobilului la care este îndreptățită.

La termenul de judecată

din data de 22 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a supus dezbaterii

admisibilitatea căii de atac în raport de dispozițiile art. 322 alin. (1) C. proc.

civ. și de faptul că decizia a cărei revizuire se solicită nu evocă fondul, aspect

prioritar cercetării cererii de revizuire pe fond.

Examinând cererea de revizuire

cu care a fost învestită, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ.,

instanța constată că este inadmisibilă pentru considerentele ce succed:

Revizuirea oferă posibilitatea

retractării unei hotărâri judecătorești definitive numai în cazurile strict determinate

de lege.

Conform dispozițiilor

art. 322 alin. (1) C. proc. civ., obiect al cererii de revizuire, inclusiv al celei

întemeiată pe pct. 4 al art. 322 C. proc. civ., cum e cazul în speță, pot fi hotărârile

date de instanța de recurs atunci când acestea evocă fondul.

Evocarea fondului de către

instanța de recurs, ca expresie a uneia din condițiile prealabile de admisibilitate

a cererii de revizuire, presupune fie stabilirea unei alte situații de fapt decât

cea care fusese reținută în etapele procesuale anterioare, fie aplicarea altor dispoziții

legale la împrejurările de fapt ce fuseseră pe deplin stabilite, în oricare din

ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății decât

cea care fusese aleasă până în acel moment.

O instanță de recurs evocă

fondul cauzei atunci când, statuând în drept în mod diferit față de modalitatea

în care au făcut-o instanțele anterioare, pronunță o soluție proprie și diferită

de cele anterior date în aceeași cauză.

Condiția ca hotărârea

a cărei revizuire se cere să evoce fondul pricinii este impusă de caracterul acestei

căi extraordinare de atac care este o cale de retractare, prin care se cere instanței

de judecată care a soluționat fondul unui proces să revină asupra hotărârii atacate,

invocându-se împrejurări noi care, de regulă, s-au ivit ulterior pronunțării hotărârii.

În speța dedusă judecății,

în mod evident, hotărârea instanței de recurs supusă revizuirii, prin care a fost

respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă (revizuenta din prezenta cauză)

nu a evocat fondul pricinii.

Întrucât prin hotărârea

a cărei revizuire se solicită, instanța supremă nu a stabilit o altă stare

de fapt decât cea care fusese reținută în faza de judecată anterioară de către

Curtea de Apel pe fondul cauzei, nu a aplicat alte dispoziții legale la împrejurările

de fapt ce fuseseră stabilite și nici nu a dat o altă dezlegare raportului

juridic dedus judecății, decizia atacată nu întrunește cerințele

legale în raport de care să poată fi supusă revizuirii, întrucât, deși este

dată în recurs, în cuprinsul ei nu a fost evocat fondul, împrejurare care conduce

la soluția de respingere a cererii ca inadmisibilă, în conformitate cu dispozițiile

art. 322 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor

art. 326 alin. (3) C. proc. civ. „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii

(...)”.

Pe temeiul de drept sus-menționat,

coroborat cu dispozițiile art. 326 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă,

cererea de revizuire formulată în cauză.

Față de soluția adoptată

și de solicitarea formulată de intimații V.C. și V.M. de acordare a cheltuielilor

de judecată, devin incidente în cauză dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

privind obligarea părții care a căzut în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată,

solicitate de partea adversă.

De asemenea, s-a făcut

dovada cu actele depuse în cauză, a suportării de către intimați a cheltuielilor

de judecată constând în onorariu de avocat în cuantum de 1000 RON.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte va obliga pe recurenta P.E., ca parte căzută în pretenții, la plata

sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată în recurs către intimații V.C. și V.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

cererea de revizuire a deciziei nr. 3298 din 8 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, formulată de revizuenta P.E.

Obligă revizuenta la plata

sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către intimații V.C. și V.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2015.