ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4394/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4394/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra contestației în anulare, din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

decizia nr. 1149 din 16 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția comercială, au fost respinse ca nefondate, recursurile declarat de reclamanta

A.V.A.S. și pârâtul A.A. împotriva deciziei comerciale nr. 361 din 01 octombrie

2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, prin care a fost anulat

ca netimbrat apelul declarat de pârâtul A.A. și a fost respins ca nefondat apelul

reclamantei A.V.A.S.

Prin cererea înregistrată la data de 19

septembrie 2011, A.A. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 1149

din 16 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială,

în Dosarul nr. 5801/2/2010, invocând în drept dispozițiile art. 317 alin. (1) și

art. 318 C. proc. civ.

La termenul din 25 aprilie 2012, contestatorul

a transmis note scrise.

În argumentarea motivului întemeiat pe

dispozițiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ. contestatorul consideră că procedura

de citare nu a fost legal îndeplinită, întrucât în ziua în care s-a judecat pricina

nu i-au fost comunicate motivele de recurs formulate de A.V.A.S., fiindu-i astfel

încălcat dreptul la apărare.

În ceea ce privește motivul întemeiat pe

dispozițiile art. 318 C. proc. civ., contestatorul susține, în esență, că instanța

de recurs a omis să se pronunțe asupra excepției prescripției extinctive, excepție

de ordine publică.

Totodată, în opinia sa, instanța de recurs

a respins recursul fără a se pronunța asupra faptului că instanța de apel a procedat

la anularea ca netimbrată a cererii de apel, fără a determina suma contestată de

apelant în concret, fiind încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Încheierea de ședință prin care s-a dispus

asupra taxei de timbru în apel, susține contestatorul, are caracter preparatoriu,

instanța de recurs fiind obligată în raport de prevederile art. 282 alin. (1) și

art. 299 alin. (1) C. proc. civ. să se pronunțe asupra încheierii premergătoare

prin care s-a stabilit taxa de timbru.

În cadrul notelor scrise transmise la data

de 25 aprilie 2012 contestatorul a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție

a Uniunii Europene cu întrebări preliminare.

În opinia sa, soluționarea cauzei depinde

în mod esențial de interpretarea Tratatului de instituire a Comunității Europene,

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și Directiva Consiliului 2000/43/CE

din 29 iunie 2000, context în care solicită să se dispună suspendarea cauzei și

sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

Dacă se poate aplica retroactiv prevederile

O.G. nr. 25/2002, ordonanță promovată de Guvernul României într-o cauză civilă aflată

pe rolul instanței de judecată în care Guvernul României este parte?

Dacă sunt încălcate dispozițiile Directiva

Consiliului 2000/43/CE din 29 iunie 2000 cu privire la implementarea principiului

tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică JOL

180-19/7/2000 și principiul nediscriminării prevăzut la art. 12 CE (devenit art.

18 TFUE) în situația în care: a) unei persoane societăți comerciale îi este interzis

accesul acestora la bunuri și servicii pe criteriu rasial; b) unei persoane societăți

comerciale îi este interzis accesul la dreptul de a exercita anumite profesii și

activități pe criteriul rasial?

Dacă legislația națională, respectiv C.

civ., C. proc. civ. sunt conforme cu dispozițiile Directivei Consiliului 2000/43/CE

din 29 iunie 2000 cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între

persoane indiferent de originea rasială sau etnică JOL 180-19/7/2000 și principiul

nediscriminării prevăzut la art. 12 CE (devenit art. 18 TFUE)?

Dacă legislația națională, respectiv

art. 299 C. proc. civ., este conform cu dispozițiile art. 47 din Carta Drepturilor

Fundamentale a Uniunii Europene așa cum sunt formulate?

Dacă pronunțarea unei hotărâri judecătorești,

pe fondul dreptului substanțial dedus judecății, fără a fi soluționată, în prealabil,

cererea de valorificare a dreptului părții de a recunoaște pretențiile care i se

opun reprezintă o încălcare a principiului așteptării legitime și a justului echilibru

procesual privind dreptul la apărare?

Dacă fraudarea unei societăți comerciale

pe baza discriminării rasiale pate constitui temei pentru obținerea unor drepturi

pentru statul Român și dacă acest fapt este conform cu Directiva Consiliului 2000/43/CE

din 29 iunie 2000?

La data de 12 septembrie 2012, contestatorul

a transmis, prin fax, note scrise prin care a invocat excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă,

în raport de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Susține, în esență, că dispozițiile O.U.G.

nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă încalcă prevederile

art. 20, art. 21 din Constituție, respectiv dispozițiile art. 6 parag. 1 și

art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Consideră că prevederile invocate sunt

neconstituționale în măsura în care permit instanței de judecată să soluționeze

cererea de reexaminare în mod arbitrar, subiectiv și prin faptul că limitează cuantumul

ajutorului public judiciar de care poate beneficia justițiabilul în cursul unui

an.

Solicită sesizarea Curții Constituționale

în vederea soluționării excepției invocate.

La termenul din 12 septembrie 2012 au fost

prorogate atât discutarea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii

Europene, cât și cererea de sesizare a Curții Constituționale vizând excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public

judiciar în materie civilă, înscrisurile depuse fiind comunicate și intimaților

pentru a da posibilitatea acestora de a-și preciza punctul de vedere cu privire

la aceasta.

Intimații A.V.A.S. București și Ministerul

Finanțelor Publice București nu au formulat întâmpinare.

Examinând cererea de sesizare a Curții

de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte reține următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art. 267

din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul art. 234 din Tratatul

Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să

se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea și interpretarea actelor

adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea

unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene,

dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii,

iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe

naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern,

această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Însă, chiar și în cazul instanțelor ale

căror decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac - cum este și situația de față

- acestora le revine competența de a decide dacă întrebările sunt relevante pentru

soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora. Așadar, simpla

solicitare a părții interesate de a se dispune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii

Europene cu o întrebare preliminară nu implică automat sesizarea instanței europene,

instanța națională având libertatea de a evalua relevanța unei astfel de cereri

în contextul cauzei pe care o are de soluționat (hotărârea din 29 februarie 1984,

în cauza Cilfit; hotărârea din 27 martie 1963, în cauza Da Costa).

Pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii

Europene cu o cerere preliminară în interpretare este necesar ca instanța națională

să justifice de ce are nevoie de interpretarea unei dispoziții din dreptul comunitar.

Ca atare, instanța trebuie să identifice în norma comunitară o problemă de interpretare,

care să necesite intervenția Curții de Justiție a Uniunii Europene. Recurgerea la

procedura preliminară este posibilă numai atunci când instanța națională are îndoieli

cu privire la interpretarea corectă a normelor Uniunii, aplicabile în cauză.

Pe calea procedurală a întrebării preliminare

Curtea de Justiție a Uniunii Europene stabilește semnificația normei comunitare,

în scopul interpretării unitare a dreptului comunitar la nivelul Uniunii, competența

aplicării concrete a normei revenind exclusiv instanței naționale. întrebarea ce

se poate adresa de către instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare,

validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul

național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Atunci când se pronunță asupra interpretării

sau validității dreptului Uniunii, Curtea încearcă să ofere un răspuns util pentru

soluționarea litigiului principal, instanței de trimitere revenindu-i sarcina de

a deduce consecințele concrete din răspunsul Curții, înlăturând, dacă este cazul,

aplicarea normei naționale în discuție.

Or, în cuprinsul cererii de sesizare a

Curții de Justiție a Uniunii Europene contestatorul A.A. pune în discuție aspecte

legate de dreptul național, iar aspectele vizând interpretarea, validitatea sau

aplicarea dreptului comunitar, nu sunt relevante pentru soluționarea litigiului,

respectiv pentru calea extraordinară de atac a contestației în anulare dedusă judecății.

Astfel, câtă vreme nu există nicio problemă

de interpretare a normelor Uniunii, aplicabile în cauză, care să necesite intervenția

Curții de Justiție a Uniunii Europene, simpla solicitare a contestatorului de a

se dispune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare

nu poate conduce automat la suspendarea judecării pricinii și sesizarea instanței

europene, motiv pentru care, cererea privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii

Europene, formulată în cauză, urmează a fi respinsă.

În ceea ce privește cererea de sesizare

a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G.

nr. 51/2008 privind ajutorul public, este de reținut că, potrivit art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate

în fața instanțelor de judecată privind neconstituțional itatea unei legi sau ordonanțe,

care are legătură cu soluționarea cauzei.

Se constată că sesizarea Curții Constituționale

cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 51/2008 privind

ajutorul public în materie civilă nu-și găsește justificare în cauză, având în vedere

că prin încheierea pronunțată la data de 12 septembrie 2012 a fost soluționată cererea

de ajutor public judiciar în sensul respingerii acesteia, motivat de natura cauzei

și de împrejurarea conform căreia costurile procesului nu sunt de natură a-i limita

petentului accesul liber la justiție, iar prin încheierea pronunțată la data de

11 octombrie 2012 a fost respinsă cererea privind reexaminarea încheierii din 12

septembrie 2012.

În altă ordine de idei, invocarea excepției

de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 51/2008 nu îndeplinește una

dintre cerințele imperative de sesizare prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992,

deoarece o condiție esențială a sesizării o constituie și concludenta acesteia asupra

soluționării cauzei.

Pentru aceste considerente va fi respinsă

cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de contestatorul A.A.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte urmează a respinge contestația

în anulare pentru considerentele ce urmează:

Fiind o cale de retractare și nu de cenzură

judiciară, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât

cele expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 317 și art. 318 C.

proc. civ.

În speță, motivul prevăzut de dispozițiile

art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., conform căruia hotărârile irevocabile pot

fi atacate cu contestație în anulare când procedura de chemare a părții pentru ziua

când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, nu poate

fi reținut.

Din examinarea dovezii de citare aflată

la dosarul de recurs se constată că pentru termenul din 16 martie 2011, când a fost

pronunțată decizia atacată, A.A. a fost citat la adresa indicată de acesta prin

cererea de recurs, procedura fiind legal îndeplinită, prin afișare, cu respectarea

cerințelor impuse de art. 100 raportat la art. 88 C. proc. civ.

Distinct de această împrejurare este de

reținut că susținerile contestatorului în argumentarea motivului instituit de

art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. sunt lipsite de fundament juridic, având

în vedere că la termenul la care s-a judecat pricina, A.A. s-a prezentat personal,

i-au fost comunicate motivele de recurs formulate de A.V.A.S., acesta a precizat

că nu înțelege să solicite acordarea unui nou termen pentru a lua cunoștință de

conținutul motivelor de recurs comunicate și a formulat concluzii în ședința publică

de la acea dată, consemnate în practicaua deciziei a cărei anulare se solicită.

Potrivit dispozițiilor art. 318 C.

proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare,

când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul

din motivele de modificare sau de casare.

Analizând însă decizia atacată, se constată

că recursul a fost cercetat din perspectiva tuturor criticilor formulate de recurenți,

iar dezlegarea dată recursului prin decizia atacată nu este nici rezultatul unei

greșeli materiale ori al unei omisiuni, prezenta contestație în anulare fiind nefondată

și din perspectiva dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

Nu se poate reține că instanța de recurs

nu s-a pronunțat asupra criticii vizând prescripția dreptului material la acțiune

fiind reținut în mod expres în motivare hotărârii faptul că în considerarea caracterului

subsecvent al recursului, dacă apelul a fost anulat ca netimbrat - cum este cazul

în speță - controlul judiciar declanșat prin recurs este circumscris acestor aspecte

și el nu poate privi însuși fondul litigiului.

Totodată, prevederile art. 318 C.

proc. civ. au un câmp limitat de aplicație, astfel că ele trebuie să fie interpretate,

în toate cazurile, în mod restrictiv pentru a nu deschide calea unui veritabil recurs

la recurs.

În speță, contestatorul este nemulțumit

de cuantumul taxei de timbru stabilit de către instanța de apel, de faptul că instanța

de apel a procedat la anularea ca netimbrată a cererii fără a determina suma contestată

de acesta, precum și de faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra acestor

aspecte.

Invocând temeiul de drept al art. 318

alin. (1) C. proc. civ., contestatorul a adus în discuție aspecte de fond ale pricinii,

aspecte vizând nemulțumirea acestuia privind dispoziția instanței de apel prin care

a fost obligat la plata sumei de 15.018,50 RON reprezentând taxă de timbru aferentă

cererii de apel, tinzând în realitate la o nouă judecată a recursului, situație

inadmisibilă față de dispozițiile procedurale anterior evocate, dar și în raport

de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității raporturilor

juridice.

În mod constant, în jurisprudența sa, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu

poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai

în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea

semnificația unui „recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe

esențiale și imperative.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, a subliniat frecvent că principiul securității raporturilor juridice implică

respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri

definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat

de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105/03, hotărârea din 29 iulie

2008).

Pentru considerentele anterior expuse și

nefiind îndeplinite cerințele art. 317 alin. (1) și art. 318 C. proc. civ., în temeiul

dispozițiilor art. 320 C. proc. civ. se va respinge contestația în anulare formulată

de contestatorul A.A. împotriva deciziei nr. 1149 din 16 martie 2011 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 5801/2/2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții de

Justiție a Uniunii Europene.

Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Respinge contestația în anulare formulată

de contestatorul A.A. împotriva deciziei nr. 1149 din 16 martie 2011 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 5801/2/2010.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7

noiembrie 2012.