ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4394/2012

Asupra contestației în anulare, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin decizia nr. 1149 din 16 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, au fost respinse ca nefondate, recursurile declarat de reclamanta A.V.A.S. și pârâtul A.A. împotriva deciziei comerciale nr. 361 din 01 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, prin care a fost anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâtul A.A. și a fost respins ca nefondat apelul reclamantei A.V.A.S. Prin cererea înregistrată la data de 19 septembrie 2011, A.A. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 1149 din 16 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 5801/2/2010, invocând în drept dispozițiile art. 317 alin. (1) și art. 318 C. proc.

civ. La termenul din 25 aprilie 2012, contestatorul a transmis note scrise. În argumentarea motivului întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ. contestatorul consideră că procedura de citare nu a fost legal îndeplinită, întrucât în ziua în care s-a judecat pricina nu i-au fost comunicate motivele de recurs formulate de A.V.A.S., fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare. În ceea ce privește motivul întemeiat pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., contestatorul susține, în esență, că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra excepției prescripției extinctive, excepție de ordine publică. Totodată, în opinia sa, instanța de recurs a respins recursul fără a se pronunța asupra faptului că instanța de apel a procedat la anularea ca netimbrată a cererii de apel, fără a determina suma contestată de apelant în concret, fiind încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Încheierea de ședință prin care s-a dispus asupra taxei de timbru în apel, susține contestatorul, are caracter preparatoriu, instanța de recurs fiind obligată în raport de prevederile art. 282 alin. (1) și art. 299 alin. (1) C. proc. civ. să se pronunțe asupra încheierii premergătoare prin care s-a stabilit taxa de timbru. În cadrul notelor scrise transmise la data de 25 aprilie 2012 contestatorul a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare. În opinia sa, soluționarea cauzei depinde în mod esențial de interpretarea Tratatului de instituire a Comunității Europene, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și Directiva Consiliului 2000/43/CE din 29 iunie 2000, context în care solicită să se dispună suspendarea cauzei și sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare: Dacă se poate aplica retroactiv prevederile O.G.

nr. 25/2002, ordonanță promovată de Guvernul României într-o cauză civilă aflată pe rolul instanței de judecată în care Guvernul României este parte? Dacă sunt încălcate dispozițiile Directiva Consiliului 2000/43/CE din 29 iunie 2000 cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică JOL 180-19/7/2000 și principiul nediscriminării prevăzut la art. 12 CE (devenit art. 18 TFUE) în situația în care: a) unei persoane societăți comerciale îi este interzis accesul acestora la bunuri și servicii pe criteriu rasial; b) unei persoane societăți comerciale îi este interzis accesul la dreptul de a exercita anumite profesii și activități pe criteriul rasial?

Dacă legislația națională, respectiv C. civ., C. proc. civ. sunt conforme cu dispozițiile Directivei Consiliului 2000/43/CE din 29 iunie 2000 cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică JOL 180-19/7/2000 și principiul nediscriminării prevăzut la art. 12 CE (devenit art. 18 TFUE)? Dacă legislația națională, respectiv art. 299 C. proc. civ., este conform cu dispozițiile art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene așa cum sunt formulate? Dacă pronunțarea unei hotărâri judecătorești, pe fondul dreptului substanțial dedus judecății, fără a fi soluționată, în prealabil, cererea de valorificare a dreptului părții de a recunoaște pretențiile care i se opun reprezintă o încălcare a principiului așteptării legitime și a justului echilibru procesual privind dreptul la apărare?

Dacă fraudarea unei societăți comerciale pe baza discriminării rasiale pate constitui temei pentru obținerea unor drepturi pentru statul Român și dacă acest fapt este conform cu Directiva Consiliului 2000/43/CE din 29 iunie 2000? La data de 12 septembrie 2012, contestatorul a transmis, prin fax, note scrise prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, în raport de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată. Susține, în esență, că dispozițiile O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă încalcă prevederile art. 20, art. 21 din Constituție, respectiv dispozițiile art. 6 parag.

1 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Consideră că prevederile invocate sunt neconstituționale în măsura în care permit instanței de judecată să soluționeze cererea de reexaminare în mod arbitrar, subiectiv și prin faptul că limitează cuantumul ajutorului public judiciar de care poate beneficia justițiabilul în cursul unui an. Solicită sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției invocate. La termenul din 12 septembrie 2012 au fost prorogate atât discutarea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cât și cererea de sesizare a Curții Constituționale vizând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, înscrisurile depuse fiind comunicate și intimaților pentru a da posibilitatea acestora de a-și preciza punctul de vedere cu privire la aceasta.

Intimații A.V.A.S. București și Ministerul Finanțelor Publice București nu au formulat întâmpinare. Examinând cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte reține următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul art. 234 din Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Însă, chiar și în cazul instanțelor ale căror decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac - cum este și situația de față - acestora le revine competența de a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora.

Așadar, simpla solicitare a părții interesate de a se dispune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară nu implică automat sesizarea instanței europene, instanța națională având libertatea de a evalua relevanța unei astfel de cereri în contextul cauzei pe care o are de soluționat (hotărârea din 29 februarie 1984, în cauza Cilfit; hotărârea din 27 martie 1963, în cauza Da Costa). Pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere preliminară în interpretare este necesar ca instanța națională să justifice de ce are nevoie de interpretarea unei dispoziții din dreptul comunitar. Ca atare, instanța trebuie să identifice în norma comunitară o problemă de interpretare, care să necesite intervenția Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Recurgerea la procedura preliminară este posibilă numai atunci când instanța națională are îndoieli cu privire la interpretarea corectă a normelor Uniunii, aplicabile în cauză. Pe calea procedurală a întrebării preliminare Curtea de Justiție a Uniunii Europene stabilește semnificația normei comunitare, în scopul interpretării unitare a dreptului comunitar la nivelul Uniunii, competența aplicării concrete a normei revenind exclusiv instanței naționale. întrebarea ce se poate adresa de către instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Atunci când se pronunță asupra interpretării sau validității dreptului Uniunii, Curtea încearcă să ofere un răspuns util pentru soluționarea litigiului principal, instanței de trimitere revenindu-i sarcina de a deduce consecințele concrete din răspunsul Curții, înlăturând, dacă este cazul, aplicarea normei naționale în discuție. Or, în cuprinsul cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene contestatorul A.A. pune în discuție aspecte legate de dreptul național, iar aspectele vizând interpretarea, validitatea sau aplicarea dreptului comunitar, nu sunt relevante pentru soluționarea litigiului, respectiv pentru calea extraordinară de atac a contestației în anulare dedusă judecății.

Astfel, câtă vreme nu există nicio problemă de interpretare a normelor Uniunii, aplicabile în cauză, care să necesite intervenția Curții de Justiție a Uniunii Europene, simpla solicitare a contestatorului de a se dispune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare nu poate conduce automat la suspendarea judecării pricinii și sesizarea instanței europene, motiv pentru care, cererea privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată în cauză, urmează a fi respinsă. În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public, este de reținut că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor de judecată privind neconstituțional itatea unei legi sau ordonanțe, care are legătură cu soluționarea cauzei.

Se constată că sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public în materie civilă nu-și găsește justificare în cauză, având în vedere că prin încheierea pronunțată la data de 12 septembrie 2012 a fost soluționată cererea de ajutor public judiciar în sensul respingerii acesteia, motivat de natura cauzei și de împrejurarea conform căreia costurile procesului nu sunt de natură a-i limita petentului accesul liber la justiție, iar prin încheierea pronunțată la data de 11 octombrie 2012 a fost respinsă cererea privind reexaminarea încheierii din 12 septembrie 2012. În altă ordine de idei, invocarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G.

nr. 51/2008 nu îndeplinește una dintre cerințele imperative de sesizare prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, deoarece o condiție esențială a sesizării o constituie și concludenta acesteia asupra soluționării cauzei. Pentru aceste considerente va fi respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de contestatorul A.A. Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare pentru considerentele ce urmează: Fiind o cale de retractare și nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc.

civ. În speță, motivul prevăzut de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., conform căruia hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, nu poate fi reținut. Din examinarea dovezii de citare aflată la dosarul de recurs se constată că pentru termenul din 16 martie 2011, când a fost pronunțată decizia atacată, A.A. a fost citat la adresa indicată de acesta prin cererea de recurs, procedura fiind legal îndeplinită, prin afișare, cu respectarea cerințelor impuse de art. 100 raportat la art. 88 C. proc. civ. Distinct de această împrejurare este de reținut că susținerile contestatorului în argumentarea motivului instituit de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. sunt lipsite de fundament juridic, având în vedere că la termenul la care s-a judecat pricina, A.A. s-a prezentat personal, i-au fost comunicate motivele de recurs formulate de A.V.A.S., acesta a precizat că nu înțelege să solicite acordarea unui nou termen pentru a lua cunoștință de conținutul motivelor de recurs comunicate și a formulat concluzii în ședința publică de la acea dată, consemnate în practicaua deciziei a cărei anulare se solicită. Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Analizând însă decizia atacată, se constată că recursul a fost cercetat din perspectiva tuturor criticilor formulate de recurenți, iar dezlegarea dată recursului prin decizia atacată nu este nici rezultatul unei greșeli materiale ori al unei omisiuni, prezenta contestație în anulare fiind nefondată și din perspectiva dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. Nu se poate reține că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra criticii vizând prescripția dreptului material la acțiune fiind reținut în mod expres în motivare hotărârii faptul că în considerarea caracterului subsecvent al recursului, dacă apelul a fost anulat ca netimbrat - cum este cazul în speță - controlul judiciar declanșat prin recurs este circumscris acestor aspecte și el nu poate privi însuși fondul litigiului.

Totodată, prevederile art. 318 C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicație, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv pentru a nu deschide calea unui veritabil recurs la recurs. În speță, contestatorul este nemulțumit de cuantumul taxei de timbru stabilit de către instanța de apel, de faptul că instanța de apel a procedat la anularea ca netimbrată a cererii fără a determina suma contestată de acesta, precum și de faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra acestor aspecte. Invocând temeiul de drept al art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., contestatorul a adus în discuție aspecte de fond ale pricinii, aspecte vizând nemulțumirea acestuia privind dispoziția instanței de apel prin care a fost obligat la plata sumei de 15.018,50 RON reprezentând taxă de timbru aferentă cererii de apel, tinzând în realitate la o nouă judecată a recursului, situație inadmisibilă față de dispozițiile procedurale anterior evocate, dar și în raport de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității raporturilor juridice.

În mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a subliniat frecvent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105/03, hotărârea din 29 iulie 2008). Pentru considerentele anterior expuse și nefiind îndeplinite cerințele art. 317 alin. (1) și art. 318 C. proc.

civ., în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ. se va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A.A. împotriva deciziei nr. 1149 din 16 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 5801/2/2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A.A. împotriva deciziei nr. 1149 din 16 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 5801/2/2010. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2012.