ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 564/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 564/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin Decizia civilă

nr. 168A din 20 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta I. (B.) G. împotriva

Sentinței civile nr. 1655/2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a arătat că în mod corect tribunalul a constatat

aplicabilitatea la speță a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, deoarece este

întemeiată premisa conform căreia imobilul ce formează obiectul litigiului face

parte din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, fiind preluat de stat prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950,

iar acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost înregistrată pe

rolul instanței ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pentru a beneficia de

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparație a abuzurilor

săvârșite în materie imobiliară, era necesar ca reclamanta să urmeze procedura

prevăzute de Legea nr. 10/2001. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia, imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparație. Or, pentru situația reclamantei-apelante, al cărei

imobil a fost preluat în temeiul Decretului-lege nr. 92/1950, a fost adoptată o

lege specială de reparație, care a reglementat modalitățile juridice de

redobândire a bunului imobil preluat în mod abuziv de stat, însă reclamanta nu

a înțeles să uzeze de prevederile acestei legi, în sensul de a formula în

termenul și cu procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.

Reclamanta-apelantă a

arătat că nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără să

învedereze vreun motiv independent de voința sa care să o fi împiedicat să

formuleze notificarea în termenul prevăzut de legea specială.

Prin urmare, Curtea a

constatat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008,

critica formulată de apelantă - potrivit căreia singurul remediu juridic la

îndemâna reclamantei era formularea acțiunii în revendicare, iar nu formularea

notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001 - fiind respinsă de instanță, în

considerarea jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului.

Astfel, Curtea a avut

în vedere cauza Faimblat c. României în care Curtea europeană a constatat că

respingerea acțiunii pe motiv că reclamanții trebuiau să urmeze procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 reprezintă o ingerință în dreptul de acces al

reclamanților la o instanță judecătorească, care era prevăzută de Legea nr.

10/2001, care a implementat o procedură administrativă prealabilă, urmărea un

scop legitim, însă nu era proporțională, întrucât procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001 nu apărea drept o cale de atac efectivă. Or, verificând eficiența

acestei proceduri, Curtea a constatat că remediul oferit de Legea nr. 10/2001 a

devenit eficient abia după data de 12 noiembrie 2007, când a fost publicată în

M. Of. Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile

Unite, prin care s-a decis că instanțele sunt competente să statueze asupra

fondului cererilor de restituire a imobilelor naționalizate, chiar și în

ipoteza absenței unui răspuns din partea autorităților administrative.

Prin urmare,

folosirea căilor prevăzute de legea specială de reparație pentru obținerea

măsurilor reparatorii pentru imobilul preluat în perioada de referință a Legii

nr. 10/2001 constituia singurul remediu eficient pentru reclamantă, întrucât

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins de

reclamanți era una efectivă, având în vedere Decizia în interesul legii nr.

XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite.

Tot în jurisprudența

instanței de contencios a drepturilor omului s-a subliniat ideea că

statele-contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în privința

modalității de reglementare a situației juridice a imobilelor preluate în mod

abuziv în perioada comunistă.

Un principiu de bază

reieșit din studiul jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului aplicat

în mod constant de instanța europeană, este acela conform căruia „speranța de a

vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate, care este de

mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată un bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1". Acest principiu își are rațiunea

în ampla marjă de apreciere pe care o au statele-părți la Convenție cu privire

la adoptarea sau nu a unei legislații de restituire a bunurilor ce au fost

preluate de stat înainte de ratificarea Convenției, sau cu privire la domeniul

de aplicație al acestei legislații, ele fiind singurele în măsură să aprecieze

cu privire la oportunitatea reconstituirii unui fost drept de proprietate, a

condițiilor în care operează restituirea (în natură sau prin echivalent) sau a

categoriei persoanelor îndreptățite la măsurile reparatorii. Această regulă a

fost aplicată de Curte în cauza Drăculeț c. României, în care a reamintit că

articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu aplică asupra Statelor contractante o

obligație generală de a restitui bunurile care le-au fost transferate înainte

ca ele să ratifice Convenția.

Respectând marja de

apreciere, Statul Român a reglementat condițiile în care vor fi restituite

bunurile pe care le-a preluat înainte de ratificarea Convenției, prin adoptarea

Legii nr. 10/2001 optând, în principal, să restituie foștilor proprietari, în

natură, imobilele deținute de la data intrării în vigoare a legii de una din

persoanele juridice prevăzute de lege, și în subsidiar, adică în măsura în care

nu au fost înstrăinate unor terți în baza Legii nr. 112/1995 și cu respectarea

acesteia, prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, la valoarea de

piață a imobilului.

Curtea a avut în

vedere și jurisprudența reieșită din cauza Maties c. României, în care

plângerea reclamantului cu privire la imposibilitatea de a-și exercita dreptul

de a primi despăgubirea pentru terenul naționalizat, întemeiată pe dispozițiile

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, a fost respinsă de Curtea

europeană pe considerentul că, deși prevederile legale în materie (respectiv

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și

justiției, precum și unele măsuri adiacente) îi permiteau reclamantului să

obțină plata în numerar a unei părți din despăgubirea stabilită prin decizia

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, acesta nu și-a exercitat

dreptul de opțiune în acest sens.

În mod corect

tribunalul a concluzionat că, atât timp cât reclamanta nu a întreprins niciun

demers judiciar pentru recuperarea bunului revendicat, conform procedurii

reglementate prin Legea nr.

10/2001, nu poate invoca protecția oferită de

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, având în vedere că textul

convențional nu garantează dreptul de a obține un bun.

În jurisprudența

actuală a Curții se constată o schimbare a raționamentului construit pe tiparul

Păduraru c. României, Străin și Porțeanu în ceea ce privește conținutul

noțiunii de bun. În hotărârea pilot Măria Atanasiu și alții c. României,

instanța europeană a decis că reclamantele nu aveau un „bun actual" asupra

apartamentului în litigiu, deoarece nu dețineau nicio hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de

proprietate și care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin

dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă

executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare,

care pretinde în egală măsură respectarea exigențelor articolului 1 din Protocolul

nr. 1.

Pentru a avea câștig

de cauză în acțiunea în revendicare, era necesar ca reclamanta să fie titulara

unui „bun" ori ai unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora să poată pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține

folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții

Europene. Or, această premisă nu este îndeplinită în cauză, din culpa

reclamantei, care a stat în pasivitate și nu a întreprins niciun alt demers

pentru restituirea proprietății apartamentului în litigiu, nici pe cale

administrativă și nici judiciară, fie pe calea dreptului comun, fie uzând de

legislația specială adoptată în materia restituirii imobilelor preluate abuziv

de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Procedurile

reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau apelantei-reclamante să

se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare

unității deținătoare în termenul și condițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr.

10/2001.

Sancțiunea pentru

omisiunea de a formula notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, este

„pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau

prin echivalent".

De vreme ce apelanta

nu mai poate obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, este

lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului potrivit criteriilor

reglementate de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume

verificarea conformității lui cu Constituția în vigoare la momentul preluării,

cu tratatele internaționale la care România era parte ori a legilor în vigoare

la data preluării imobilului de către stat.

În cauză nu se poate

reține încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană

a drepturilor omului deoarece apelanta-reclamantă nu are un „bun" în

patrimoniul său, în sensul dat de Curtea europeană acestei noțiuni în

jurisprudența sa, sau în sensul jurisprudenței constante a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală

În ceea ce privește

critica referitoare la compararea titlurilor de proprietate, prin care apelanta

solicită a se face aplicarea criteriilor clasice de comparare rezultate din

doctrina și practica anterioară anilor 1990, Curtea a constatat că în mod corect

tribunalul a aplicat criteriile de comparare actuale, oferite de Decizia în

interesul legii nr. 33/2008 și de jurisprudența Curții europene a drepturilor

omului în privința noțiunii de „bun", respectiv criteriul păstrării

siguranței circuitului civil, sau criteriul referitor la lipsa calității de bun

actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție pentru reclamantă,

întrucât „simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă

nici un bun actual și nici o speranță legitimă" (cauza Poenaru contra

României).

Reclamanta a declarat

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a

formulat următoarele critici:

Instanța de apel a

aplicat greșit dispozițiile art. 480 C. civ. pentru că, imobilul fiind preluat conform

Decretului nr. 92/1950 statul nu a avut niciodată calitatea de proprietar

asupra imobilului. Dobândind bunul de la un neproprietar, titlul pârâților nu a

produs niciodată efectul translativ de proprietate.

Acțiunea în

revendicare prin comparare de titluri, promovată de către reclamantă, nu este

condiționată de anularea actului de vânzare-cumpărare deținut de către pârâți.

Hotărârea instanței

de apel este contrară dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

europeană a drepturilor omului.

Considerentul

instanței de apel potrivit căruia numai pârâții dețin un „bun" este

contrar nu numai normelor cuprinse în legislația internă, dar și jurisprudenței

Curții europene a drepturilor omului.

Instanța de apel

trebuia să rețină că titlul reclamantei este mai bine caracterizat decât titlul

pârâților deoarece provine de la adevărații proprietari ai imobilului.

Hotărârea instanței

de apel este nelegală și pentru modul defectuos de interpretare și aplicare în

favoarea pârâților a principiului securității raporturilor civile.

Recursul nu este

întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Motivele de recurs

formulate de către reclamantă vizează modul de soluționare de către instanța de

apel a cererii în revendicare a unui imobil preluat fără titlu de către stat,

în baza Decretului nr. 92/1950, în sensul stabilirii preferabilității titlului

de proprietate al reclamantei față de cel al pârâților.

Instanța de recurs

apreciază că instanțele de fond au făcut aplicarea corectă a Deciziei nr.

33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite,

într-un recurs în interesul legii, pentru stabilirea cadrului de analiză a

cererii în revendicare a unui imobil preluat de către stat în perioada

anterioară anului 1989.

Tranșând raportul dintre

Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate

abuziv de către Statul Român după anul 1945 și dreptul comun, în ceea ce

privește posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în favoarea

legii speciale, această decizie nu exclude, însă, admisibilitatea acțiunii, în

măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în

sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În speță, însă, nu se

ridică problema preferabilității reglementării internaționale în fața legii

interne speciale decât în măsura în care reclamanta s-ar putea prevala de un

„bun" care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale,

și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală și cea

specială. Cu alte cuvinte, doar dacă și reclamanta are un „bun", asemenea

pârâților, este utilă verificarea conflictului dintre Legea nr. 10/2001 și

Convenție, respectiv a eventualei atingeri aduse dreptului de proprietate al

pârâților ori securității raporturilor juridice, în caz contrar, cererea în

revendicare urmând a fi respinsă, fără verificarea celorlalte aspecte

menționate.

Pentru aprecierea

existenței unui „bun" în patrimoniul reclamantei, instanța de apel a

făcut, în mod corect, referire la jurisprudența Curții europene a drepturilor

omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, în care s-a

explicitat conținutul noțiunii, ca vizând atât un „bun actual", cât și o

„speranță legitimă" de valorificare a dreptului de proprietate.

În jurisprudența

Curții s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei

Păduraru contra României, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care

Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea

ce privește conținutul noțiunii de „bun".

Astfel, în hotărârea

pilot pronunțată în 12 octombrie 2010 în cauza Maria Athanasiu și alții

împotriva României, se arată că un „bun actual" există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar al persoanei în discuție, ci s-a și

dispus expres restituirea bunului (paragrafe 140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a

unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații

(paragrafele 141, 142 și 143).

Reclamanta nu are o

hotărâre judecătorească prin care să îi fi fost recunoscută calitatea de

proprietară ai imobilului în litigiu și se fi dispus restituirea bunului.

Pe de altă parte, din

analiza dovezilor administrate în cauză s-a reținut, în mod corect, faptul că

titlul pârâților nu a fost anulat, dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 fiind incidente în cauză. Faptul că legea specială a instituit un

termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri corespunde

nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se

degajă din jurisprudența Curții europene a drepturilor omului.

În aceste condiții,

titlul pârâților s-a consolidat prin faptul neatacării lui în termenul prescris

de lege, astfel încât dreptul lor poate fi opus oricărei persoane, inclusiv

fostului proprietar.

Față de cele ce preced, Înalta Curte stabilește că

reclamanta nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la

redobândirea posesiei imobilului în litigiu, motiv pentru care este inutilă

evaluarea celorlalte motive de recurs, ce ar fi interesat compararea titlurilor

pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți, în

principal în ce privește relevanța bunei-credințe a subdobânditorului în cadrul

cererii în revendicare.

Având în vedere

considerentele expuse, criticile formulate de reclamantă nu întrunesc cerințele

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., recursul acesteia va fi respins ca nefondat, cu consecința

rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta I. (B.) G. împotriva Deciziei civile nr. 168A

din 20 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG