ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 564/2013

Prin Decizia civilă nr. 168A din 20 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta I. (B.) G. împotriva Sentinței civile nr. 1655/2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a arătat că în mod corect tribunalul a constatat aplicabilitatea la speță a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, deoarece este întemeiată premisa conform căreia imobilul ce formează obiectul litigiului face parte din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind preluat de stat prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, iar acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost înregistrată pe rolul instanței ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparație a abuzurilor săvârșite în materie imobiliară, era necesar ca reclamanta să urmeze procedura prevăzute de Legea nr. 10/2001. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Or, pentru situația reclamantei-apelante, al cărei imobil a fost preluat în temeiul Decretului-lege nr. 92/1950, a fost adoptată o lege specială de reparație, care a reglementat modalitățile juridice de redobândire a bunului imobil preluat în mod abuziv de stat, însă reclamanta nu a înțeles să uzeze de prevederile acestei legi, în sensul de a formula în termenul și cu procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.

Reclamanta-apelantă a arătat că nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără să învedereze vreun motiv independent de voința sa care să o fi împiedicat să formuleze notificarea în termenul prevăzut de legea specială. Prin urmare, Curtea a constatat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, critica formulată de apelantă - potrivit căreia singurul remediu juridic la îndemâna reclamantei era formularea acțiunii în revendicare, iar nu formularea notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001 - fiind respinsă de instanță, în considerarea jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului.

Astfel, Curtea a avut în vedere cauza Faimblat c. României în care Curtea europeană a constatat că respingerea acțiunii pe motiv că reclamanții trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 reprezintă o ingerință în dreptul de acces al reclamanților la o instanță judecătorească, care era prevăzută de Legea nr. 10/2001, care a implementat o procedură administrativă prealabilă, urmărea un scop legitim, însă nu era proporțională, întrucât procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu apărea drept o cale de atac efectivă. Or, verificând eficiența acestei proceduri, Curtea a constatat că remediul oferit de Legea nr. 10/2001 a devenit eficient abia după data de 12 noiembrie 2007, când a fost publicată în M. Of.

Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care s-a decis că instanțele sunt competente să statueze asupra fondului cererilor de restituire a imobilelor naționalizate, chiar și în ipoteza absenței unui răspuns din partea autorităților administrative. Prin urmare, folosirea căilor prevăzute de legea specială de reparație pentru obținerea măsurilor reparatorii pentru imobilul preluat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 constituia singurul remediu eficient pentru reclamantă, întrucât calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins de reclamanți era una efectivă, având în vedere Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite.

Tot în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor omului s-a subliniat ideea că statele-contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în privința modalității de reglementare a situației juridice a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă.

Un principiu de bază reieșit din studiul jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului aplicat în mod constant de instanța europeană, este acela conform căruia „speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1". Acest principiu își are rațiunea în ampla marjă de apreciere pe care o au statele-părți la Convenție cu privire la adoptarea sau nu a unei legislații de restituire a bunurilor ce au fost preluate de stat înainte de ratificarea Convenției, sau cu privire la domeniul de aplicație al acestei legislații, ele fiind singurele în măsură să aprecieze cu privire la oportunitatea reconstituirii unui fost drept de proprietate, a condițiilor în care operează restituirea (în natură sau prin echivalent) sau a categoriei persoanelor îndreptățite la măsurile reparatorii.

Această regulă a fost aplicată de Curte în cauza Drăculeț c. României, în care a reamintit că articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu aplică asupra Statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile care le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. Respectând marja de apreciere, Statul Român a reglementat condițiile în care vor fi restituite bunurile pe care le-a preluat înainte de ratificarea Convenției, prin adoptarea Legii nr. 10/2001 optând, în principal, să restituie foștilor proprietari, în natură, imobilele deținute de la data intrării în vigoare a legii de una din persoanele juridice prevăzute de lege, și în subsidiar, adică în măsura în care nu au fost înstrăinate unor terți în baza Legii nr. 112/1995 și cu respectarea acesteia, prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, la valoarea de piață a imobilului.

Curtea a avut în vedere și jurisprudența reieșită din cauza Maties c. României, în care plângerea reclamantului cu privire la imposibilitatea de a-și exercita dreptul de a primi despăgubirea pentru terenul naționalizat, întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, a fost respinsă de Curtea europeană pe considerentul că, deși prevederile legale în materie (respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente) îi permiteau reclamantului să obțină plata în numerar a unei părți din despăgubirea stabilită prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, acesta nu și-a exercitat dreptul de opțiune în acest sens.

În mod corect tribunalul a concluzionat că, atât timp cât reclamanta nu a întreprins niciun demers judiciar pentru recuperarea bunului revendicat, conform procedurii reglementate prin Legea nr. 10/2001, nu poate invoca protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, având în vedere că textul convențional nu garantează dreptul de a obține un bun. În jurisprudența actuală a Curții se constată o schimbare a raționamentului construit pe tiparul Păduraru c. României, Străin și Porțeanu în ceea ce privește conținutul noțiunii de bun.

În hotărârea pilot Măria Atanasiu și alții c. României, instanța europeană a decis că reclamantele nu aveau un „bun actual" asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu dețineau nicio hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de proprietate și care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigențelor articolului 1 din Protocolul nr. 1. Pentru a avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare, era necesar ca reclamanta să fie titulara unui „bun" ori ai unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene.

Or, această premisă nu este îndeplinită în cauză, din culpa reclamantei, care a stat în pasivitate și nu a întreprins niciun alt demers pentru restituirea proprietății apartamentului în litigiu, nici pe cale administrativă și nici judiciară, fie pe calea dreptului comun, fie uzând de legislația specială adoptată în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau apelantei-reclamante să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unității deținătoare în termenul și condițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Sancțiunea pentru omisiunea de a formula notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, este „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent". De vreme ce apelanta nu mai poate obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformității lui cu Constituția în vigoare la momentul preluării, cu tratatele internaționale la care România era parte ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.

În cauză nu se poate reține încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului deoarece apelanta-reclamantă nu are un „bun" în patrimoniul său, în sensul dat de Curtea europeană acestei noțiuni în jurisprudența sa, sau în sensul jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală În ceea ce privește critica referitoare la compararea titlurilor de proprietate, prin care apelanta solicită a se face aplicarea criteriilor clasice de comparare rezultate din doctrina și practica anterioară anilor 1990, Curtea a constatat că în mod corect tribunalul a aplicat criteriile de comparare actuale, oferite de Decizia în interesul legii nr. 33/2008 și de jurisprudența Curții europene a drepturilor omului în privința noțiunii de „bun", respectiv criteriul păstrării siguranței circuitului civil, sau criteriul referitor la lipsa calității de bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție pentru reclamantă, întrucât „simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă" (cauza Poenaru contra României).

Reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici: Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 480 C. civ. pentru că, imobilul fiind preluat conform Decretului nr. 92/1950 statul nu a avut niciodată calitatea de proprietar asupra imobilului. Dobândind bunul de la un neproprietar, titlul pârâților nu a produs niciodată efectul translativ de proprietate. Acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, promovată de către reclamantă, nu este condiționată de anularea actului de vânzare-cumpărare deținut de către pârâți. Hotărârea instanței de apel este contrară dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Considerentul instanței de apel potrivit căruia numai pârâții dețin un „bun" este contrar nu numai normelor cuprinse în legislația internă, dar și jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului. Instanța de apel trebuia să rețină că titlul reclamantei este mai bine caracterizat decât titlul pârâților deoarece provine de la adevărații proprietari ai imobilului. Hotărârea instanței de apel este nelegală și pentru modul defectuos de interpretare și aplicare în favoarea pârâților a principiului securității raporturilor civile. Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: Motivele de recurs formulate de către reclamantă vizează modul de soluționare de către instanța de apel a cererii în revendicare a unui imobil preluat fără titlu de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950, în sensul stabilirii preferabilității titlului de proprietate al reclamantei față de cel al pârâților.

Instanța de recurs apreciază că instanțele de fond au făcut aplicarea corectă a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, într-un recurs în interesul legii, pentru stabilirea cadrului de analiză a cererii în revendicare a unui imobil preluat de către stat în perioada anterioară anului 1989. Tranșând raportul dintre Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945 și dreptul comun, în ceea ce privește posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în favoarea legii speciale, această decizie nu exclude, însă, admisibilitatea acțiunii, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În speță, însă, nu se ridică problema preferabilității reglementării internaționale în fața legii interne speciale decât în măsura în care reclamanta s-ar putea prevala de un „bun" care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale, și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală și cea specială. Cu alte cuvinte, doar dacă și reclamanta are un „bun", asemenea pârâților, este utilă verificarea conflictului dintre Legea nr. 10/2001 și Convenție, respectiv a eventualei atingeri aduse dreptului de proprietate al pârâților ori securității raporturilor juridice, în caz contrar, cererea în revendicare urmând a fi respinsă, fără verificarea celorlalte aspecte menționate.

Pentru aprecierea existenței unui „bun" în patrimoniul reclamantei, instanța de apel a făcut, în mod corect, referire la jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, în care s-a explicitat conținutul noțiunii, ca vizând atât un „bun actual", cât și o „speranță legitimă" de valorificare a dreptului de proprietate.

În jurisprudența Curții s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun". Astfel, în hotărârea pilot pronunțată în 12 octombrie 2010 în cauza Maria Athanasiu și alții împotriva României, se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar al persoanei în discuție, ci s-a și dispus expres restituirea bunului (paragrafe 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafele 141, 142 și 143). Reclamanta nu are o hotărâre judecătorească prin care să îi fi fost recunoscută calitatea de proprietară ai imobilului în litigiu și se fi dispus restituirea bunului.

Pe de altă parte, din analiza dovezilor administrate în cauză s-a reținut, în mod corect, faptul că titlul pârâților nu a fost anulat, dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 fiind incidente în cauză. Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă din jurisprudența Curții europene a drepturilor omului. În aceste condiții, titlul pârâților s-a consolidat prin faptul neatacării lui în termenul prescris de lege, astfel încât dreptul lor poate fi opus oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar.

Față de cele ce preced, Înalta Curte stabilește că reclamanta nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei imobilului în litigiu, motiv pentru care este inutilă evaluarea celorlalte motive de recurs, ce ar fi interesat compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți, în principal în ce privește relevanța bunei-credințe a subdobânditorului în cadrul cererii în revendicare. Având în vedere considerentele expuse, criticile formulate de reclamantă nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul acesteia va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I. (B.) G. împotriva Deciziei civile nr. 168A din 20 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2013. Procesat de GGC - DG