ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1665/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 18 martie 2009, pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, reclamanții A.O., A.L. și A.R. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primarul General, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului să le lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenurile situate în București, fiecare având 330 mp și însumând o valoare de 264.000 euro, calculată la un preț de 400 euro/mp, conform prețului de vânzare de piață și grilelor notariale. Prin sentința civilă nr. 6546 din 11 octombrie 2010, Judecătoria sectorului 5 București a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, calificat ca fiind apel de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Prin Decizia civilă nr. 1115/A din 20 decembrie 2011, această instanță a admis apelul declarat de reclamanți, a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 5 București, a anulat sentința apelată și a trimis dosarul pentru repartizare către una dintre secțiile civile ale acestei instanțe, în vederea judecării cauzei în primă instanță. Pe rolul, secției a V-a civile, a acestei instanțe, cauza a fost înregistrată la data de 01 martie 2012, sub nr. 6358/3/2012. Prin sentința civilă nr. 2178 din 28 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, s-a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, raportat la temeiul juridic invocat de reclamanți, și anume dispozițiile art. 480 C. civ., că solicitarea acestora nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie și având în vedere și Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. În acest sens, conform principiului general de drept specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, însă cu amendamentul că instanța sesizată cu soluționarea unei cereri în revendicare fundamentate pe dreptul comun este ținută să verifice dacă legea specială este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului; în caz contrar, este prioritară Convenția, urmând a se examina dacă securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate.

Prin urmare, în cauza dedusă judecății, Tribunalul a analizat dacă reclamanții dețin „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Din analiza probatoriului administrat, a rezultat absența oricăror demersuri din partea reclamanților, în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar singura modalitate în care aceștia au înțeles să acționeze a fost prezenta cerere în revendicare, înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5, în anul 2009. De asemenea, s-a constatat că nu au formulat notificare întemeiată pe dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, așa cum rezultă din relațiile depuse la fila 82 din dosarul Judecătoriei sector 5, acest aspect fiind confirmat în ședința publică din data de 28 noiembrie 2012. În lipsa acestor demersuri, Tribunalul a considerat că reclamanții nu se pot prevala de existența „unui bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O.

și nici a „unei speranțe legitime”, sub aspectul redobândirii proprietății asupra imobilului situat în București, Calea Rahovei nr. 244-246, sector 5. Pe de altă parte, potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.). Cum imobilul în litigiu face parte dintre cele ce intră în domeniul de aplicație al Legii nr. 10/2001, iar reclamanții nu au înțeles să urmeze calea acesteia, în vederea redobândirii dreptului de proprietate, și reținând, așa cum s-a arătat în cele ce preced, că, în absența oricărui demers, nu se pot prevala de existența „unui bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și nici a „unei speranțe legitime”, Tribunalul a apreciat acțiunea reclamanților, de restituire a imobilului deținut în prezent de stat, ca inadmisibilă, respingând-o ca atare. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, calificat de Curte ca fiind apel. Prin Decizia civilă nr. 295/A din 18 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți.

În pronunțarea acestei decizii, instanța de apel a reținut că prima instanță a interpretat și a aplicat corect dispozițiile art. 480 C. civ., ținând seama și de decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Raportat la motivarea instanței supreme din cuprinsul deciziei în interesul legii sus-menționate, cât și la modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze situația reparației în cazul imobilelor preluate abuziv, instanța de apel a constatat că singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate al reclamanților o reprezenta formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.

În plus, statul are o largă marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea măsurilor reparatorii care se acordă în cazul imobilelor preluate de stat, condiția fiind aceea ca procedura prevăzută să fie una clară, care să acorde o reparație efectivă și să nu reprezinte, în sine, o îngrădire a accesului la justiție. Ceea ce interesează instanța este faptul că reclamanții nu au înțeles să formuleze o astfel de notificare.

Instanța de apel a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea învestită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat; pe de altă parte, dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.

Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești, care îndeplinește condiția de tribunal independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă (cauzele Glod contra României și Crișan contra României). În cauza de față, reclamanții aveau la dispoziție o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 le dădea posibilitatea de a contesta, în fața tribunalului - secția civilă, dispoziția emisă. Mai mult, aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea învestită cu soluționarea notificării refuză să o soluționeze în termenul legal.

În acest sens sunt Deciziile nr. 9/2006 și 20/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prevăd competența tribunalului - secția civilă de a soluționa cererile de obligare a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării, cât și de a soluționa, pe fond, notificarea, în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal. Practica constantă a instanțelor este în sensul de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, legea prevede condiții minimale, respectiv formularea unei notificări prin executorul judecătoresc (în practică, s-a statuat că formularea unei cereri de restituire, chiar dacă nu este formulată prin executor, nu atrage nulitatea acesteia), într-un termen rezonabil, respectiv de 18 luni.

Aceste limitări sunt, în accepțiunea instanței, proporționale cu scopul urmărit, prin raportare la necesitatea asigurării stabilității circuitului civil și a tranșării, într-un termen rezonabil, a situației juridice a imobilelor naționalizate. Mai mult, limitarea dreptului de acces la un tribunal poate fi dispusă doar în cazul în care neîndeplinirea condiției parcurgerii procedurii prealabile este imputabilă reclamantei. Or, în speța de față, motivele invocate de reclamanți pentru neformularea notificării nu pot fi privite ca motive mai presus de voința acestora și care să fi făcut imposibilă depunerea unei notificări. Astfel, apelanții reclamanți trebuia să formuleze notificarea și, ulterior, să obțină toate documente necesare prin care să-și legitimeze dreptul de proprietate, în condițiile în care depunerea notificării nu era condiționată de depunerea tuturor înscrisurilor necesare, iar aceștia cunoșteau că fostul proprietar decedase.

Nimic nu i-a împiedicat pe reclamanți să demareze din timp aceste demersuri, pe care le considerau necesare. În ceea ce privește eficiența mecanismului de despăgubiri instituit de către Legea nr. 10/2001, nu se poate susține că acesta este un mecanism iluzoriu, atât timp cât însăși instanța europeană a recunoscut imposibilitatea restituirii în natură a tuturor imobilelor preluate în perioada comunistă și a acordat statelor membre o marjă de apreciere, referitor la adoptarea unui mecanism de despăgubire. Mai mult, în jurisprudența recentă, instanța europeană a constatat că mecanismul instituit de legislația specială corespunde exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului. Pentru aceste motive, s-a constatat că nu este fondată critica referitoare la ineficacitatea mecanismului de despăgubire instituit prin Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește susținerea apelanților, în sensul că aceștia beneficiază de un „bun actual” conform art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, se constată că apelanții nu mai au, în patrimoniul lor, un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit, în mod definitiv și irevocabil, din patrimoniul lor, ca urmare a preluării abuzive realizate și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.

În concordanță cu soluția pronunțată de către prima instanță, Curtea a apreciat, în conformitate cu jurisprudența C.E.D.O., că apelanții nu mai au în patrimoniul lor niciun „bun” și nicio „speranță legitimă”, în legătură cu dreptul de a obține restituirea, în natură, a bunului preluat abuziv, care să se circumscrie ocrotirii art. 1 din Protocolul 1. În acest sens, s-a invocat și jurisprudența din anul 2010 a C.E.D.O., care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, paragraful nr. 37 din cauza Mătieș împotriva României).

Astfel, C.E.D.O. a învederat în numeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noțiunii de „bun”, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa. S-a apreciat că nu poate fi considerat „un bun”, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nicio creanță condițională (paragraful nr. 36 din cauza Mătieș împotriva României). De asemenea, în parag. nr. 135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea Curții, în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

Esențial este că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari dreptul de a obține restituirea efectivă a bunului și se aduce în discuție existența unui nou drept, care se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, dacă sunt îndeplinite condițiile legale. Atât timp cât apelanții reclamanți nu au dispus de o hotărâre judecătorească/dispoziție administrativă, prin care să li se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, și, ținând seama de faptul că nu au uzat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001, instanța de apel a înlăturat toate criticile referitoare la existența în patrimoniul acestora a „unui bun”, în sensul art. 1 din Protocolul 1. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A.L., A.O.

și A.R., criticând-o pentru următoarele motive: Textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de C.E.D.O., formând împreună un tot, obligatoriu pentru autoritățile statale, deci, inclusiv pentru instanțele judecătorești, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și 20, dar și al art. 46 din Convenție. Neaplicarea acestei jurisprudențe, în cauza dedusă judecații, ar determina premisa încălcării articolelor convenționale incidente. Or, în privința Legii nr. 10/2001, verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de acest act normativ, Curtea Europeană a stabilit că procedura specială instituită este doar una teoretică și iluzorie, nefiind în măsură să conducă, într-un interval rezonabil, la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Se constată că, între timp, Guvernul a adoptat O.U.G. nr. 4 din 13 martie 2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din titlul VII - „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, prin al cărei articol unic s-a stipulat că „ la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri”. Acest fapt legislativ echivalează, practic, cu inexistența actuală a unui sistem de despăgubire a proprietarilor expoliați de statul comunist, sistem care, oricum, fusese constatat ineficace.

Statuarea repetată a instanței de contencios european privind ineficacitatea sistemului Legii 10/2001 a fost realizată, general și invariabil, față de aspectul, pe de o parte, al urmării sau nu de către persoanele îndreptățite, a procedurii speciale sau, pe de altă parte, al stadiului procedurii speciale urmate - notificare nesoluționată până în prezent sau finalizată prin statuarea, chiar judiciară, a dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent. În consecință, în raport de caracterul ineficace al procedurii speciale, dispozițiile de drept substanțial ale legii speciale, neconforme Convenției, nu pot fi aplicabile, astfel încât argumentul referitor la neurmarea procedurii actului normativ menționat, folosit în justificarea respingerii acțiunii recurentelor reclamante, este nefondat.

Chiar și în cadrul Deciziei nr. 33/2008 pronunțate în interesul legii de către instanța supremă, problema înlăturării dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii 10/2001 este dezlegată astfel: „Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice, pe fond, dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale unite cu o jurisprudență constantă pe acest aspect”. Din analiza considerentelor expuse, rezultă că unica cerință impusă de instanța supremă, pentru acceptarea reactivării acțiunii în revendicare de drept comun față de procedura specială a Legii 10/2001 este aceea a constatării unei neconcordanțe a legii interne speciale cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cazul algoritmului de verificare a acestei cerințe, instanța supremă impune, în mod firesc, exigența evaluării mecanismului legii speciale: „Așa cum s-a mai arătat, instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale”. În prezenta cauză, însă, instanța nu a făcut abstracție de efectele juridice ale Legii nr. 10/2001, ci, dimpotrivă, le-a analizat și le-a considerat, în mod global, ineficace.

Mai trebuie menționat că principiile „specialia generalibus derogant”, aplicabil din perspectiva dreptului substanțial, expus în cadrul deciziei în interesul legii, sau „electa una via non datur recursus ad alteram”, nu înfrâng concluzia enunțată, deoarece, inclusiv din perspectiva raționamentului juridic al instanței supreme, ca, de altfel, și al instanței europene, ele sunt subordonate aspectului de convenționalitate, fiind aplicabile, în mod fundamental, doar cu referire la căi procesuale viabile și eficiente. În consecință, înlăturarea efectelor legii speciale determină reevaluarea cauzei din perspectiva regulilor specifice acțiunii în revendicare circumstanțiate de normele Convenției Europene, obligație impusă chiar de instanța supremă, prin decizia în interesul legii menționată.

Sub un alt aspect, acțiunea în revendicare a fost definită ca fiind acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat solicită instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar. Pentru atenuarea dificultăților legate de proba dreptului de proprietate, s-au stabilit, în baza art. 480 C. civ., ales în virtutea principiului disponibilității, câteva reguli de care se ține seama în rezolvarea diferitelor litigii de revendicare. Astfel, prima regulă statuată, aferentă ipotezei în care doar una dintre părți opune un titlu de proprietate, este aceea că se va acorda câștig de cauză părții care exhibă titlul.

Raportat la împrejurarea că, în prezenta cauză, doar reclamanții exhibă titlul de proprietate, este aplicabilă regula expusă, fiind necesară, din perspectiva art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, protejarea dreptului acestora. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimatul pârât nu a depus întâmpinare. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În primul rând, recurenții au susținut că, potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, acțiunea în revendicare, formulată potrivit dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă în cazul în care legea specială în materia restituirii proprietăților preluate abuziv în perioada regimului politic trecut contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului. Or, în opinia recurenților, neconcordanța dintre legea internă și documentul european rezidă în aceea că legea națională nu asigură un mecanism eficient de reparație, nici din perspectiva formei de reparație în natură, nici din cea a măsurilor reparatorii prin echivalent, astfel cum s-a stabilit în jurisprudența C.E.D.O.

Au mai arătat că o asemenea neconcordanță a fost sesizată în jurisprudența Curții, independent de împrejurarea dacă persoanele interesate au urmat sau nu procedura Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii imobilelor preluate abuziv de către stat. De asemenea, au afirmat că principiile „specialia generalibus derogant” și „electa una via” nu pot conduce la o altă concluzie, în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., în cazul în care legea specială nu asigură o reparație efectivă foștilor proprietari. În plus, au arătat că acțiunea în revendicare de drept comun este deschisă acestora în cazul în care reclamanții au „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub condiția verificării de către instanță a existenței „unui bun” în persoana pârâtului.

În concluzie, față de caracterul ineficient al mecanismului de reparație reglementat de actele normative în vigoare, legea specială trebuie înlăturată, cu consecința soluționării acțiunii în revendicare potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ., urmând a se da câștig de cauză reclamanților, singurii care exhibă, în speță, un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu. Susținerile sunt neîntemeiate.

Este adevărat că, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, se conferă posibilitatea foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv sau moștenitorilor lor de a formula acțiune în revendicare de drept comun, în cazul în care legea specială de reparație contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, în baza principiului constituțional reglementat de art. 20 din Constituția României, care prevede prioritatea reglementărilor internaționale în concurs cu legislația națională în materie, în cazul existenței neconcordanțelor între pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne.

Raționamentul vizat în cuprinsul deciziei în interesul legii enunțate se referă la posibilitatea ca reclamantul să justifice existența „unui bun” în legătură cu imobilul pretins, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și condiționează soluționarea favorabilă a acțiunii în revendicare de neafectarea dreptului de proprietate al unei alte persoane, care, la rândul său, poate invoca „un bun” în sensul documentului european, și de neatingerea principiului securității raporturilor juridice, reglementat, de asemenea, în cuprinsul Convenției Europene, cu referire la principiul preeminenței dreptului și aplicat în întreaga jurisprudență a instanței de contencios european.

Ineficiența mecanismului de funcționare a sistemului de măsuri reparatorii prin echivalent, prevăzut de legislația actuală în materie, inclusiv din perspectiva O.U.G. nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocată de recurenți, nu poate fi reținută în cauză. Prealabil analizării acestei critici, Înalta Curte constată că reclamanții, care, după cum s-a reținut de instanțele anterioare, nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, nu au adus niciun fel de argument pentru care s-ar putea stabili că procedura reglementată de legea specială de reparație ar fi ineficace în cazul acordării formei de reparație în natură și nici jurisprudența europeană, invocată de părți, nu a examinat această problemă și nici nu a ajuns la o concluzie în acest sens.

Or, față de obiectul acțiunii de față, prin care reclamanții urmăresc retrocedarea imobilelor în litigiu, iar nu obținerea despăgubirilor materiale, esențial era ca părțile menționate să aducă argumente concrete și pertinente pentru care nu au urmat procedura legii speciale, deoarece aceasta nu ar fi oferit o reparație în natură efectivă. În subsidiar, în ceea ce privește mecanismul reparator în echivalent, contrar susținerilor recurenților, jurisprudența actuală a C.E.D.O. presupune o altă viziune decât cea arătată de părți, sub aspectul eficienței mecanismului respectiv, care a fost examinată și în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, sus-menționata decizie în interesul legii prezintă relevanță în speță, deoarece, chiar dacă vizează problema despăgubirilor bănești solicitate în temeiul dreptului comun și al Convenției Europene, iar nu acțiunile în revendicare, face referire la caracterul mecanismului reparator în echivalent în cazul imobilelor preluate abuziv, inclusiv din perspectiva jurisprudenței Curții Europene, și, în final, dezleagă probleme de drept similare cu cele examinate în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, singurul aspect distinct fiind cel referitor la forma de reparație analizată în cadrul celor două decizii în interesul legii.

Înalta Curte a menționat, în considerentele deciziei în interesul legii, că primirea unor acțiuni în despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 13 din Convenție, în contextul existenței unei legi speciale care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu poate fi acceptată, deoarece încalcă principiul „specialia generalibus derogant” - „legea specială derogă de la cea generală”. Or, dreptul comun nu se poate aplica prioritar legii speciale sau în concurs cu aceasta. În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a reținut că jurisprudența C.E.D.O.

lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri (Cauza Păduraru împotriva României). În materia imobilelor preluate abuziv, în regimul politic trecut, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent se realizează în condițiile determinate de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005. Prin ultimul dintre actele normative sus-enunțate s-au adus modificări de substanță asupra Legii nr. 10/2001, printre altele, fiind prevăzută, ca formă de reparație în echivalent, acordarea despăgubirilor potrivit prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv (Titlul VII din Legea nr. 247/2005).

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D., care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ, doar după ce despăgubirile au fost stabilite, prin decizie, de C.C.S.D. Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legile speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

S-a mai menționat, în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 27/2011, că, anterior pronunțării hotărârii pilot, în cauza Atanasiu și alții împotriva României, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor încălcări ale dreptului garantat de art. 1 din Primul Protocol rezidă din împrejurarea că Statul Român nu a asigurat un mecanism eficient în acordarea despăgubirilor persoanelor îndreptățite, într-un termen rezonabil, determinat de caracterul nefuncțional al Fondului „Proprietatea”, fără ca C.E.D.O. să constate, în sine, că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate A mai reținut Înalta Curte că, cu atât mai mult, nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O.

după pronunțarea hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat ca, în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție. De asemenea, a arătat că, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui „bun”, în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol urmând a fi funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol, la care se referă Curtea Europeană, în hotărârea pilot, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare, într-un termen rezonabil, a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

În concluzie, Înalta Curte a decis, în fundamentarea deciziei în interesul Legii nr. 27/2011, că acțiunea directă în despăgubiri, întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe art. 1 din Protocolul nr. 1, nu este admisibilă, raportat la legislația specială în materie și la împrejurarea că aceasta nu încalcă textul menționat, referitor la protecția dreptului de proprietate, și nici dreptul de acces la o instanță, reglementat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, în condițiile în care, în prezent, prin hotărârea pilot, pronunțată de Curtea Europeană, în cauza Atanasiu vs. România, s-a stabilit, în sarcina Statului Român, ca, în termen de 18 luni, să asigure un mecanism eficient și previzibil, care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag.

1 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol. Decizia pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, a devenit definitivă la data de 12 ianuarie 2011, iar, la solicitarea Guvernului, Curtea Europeană a decis prelungirea în mai multe rânduri a termenului de 18 luni acordat inițial, determinat de dificultățile întâmpinate de autoritățile române în elaborarea și punerea la punct a măsurilor generale pentru rezolvarea problemei restituirii imobilelor naționalizate. Data limită în acest sens a fost stabilită la 12 mai 2013, iar la 17 mai 2013, s-a publicat, în M. Of.

nr. 278, Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu privire la care recurenții nu au adus niciun fel de argumente prin care să combată caracterul măsurilor adoptate prin acest act normativ, deși acesta era în vigoare la data soluționării cauzei în fond. În concluzie, nu se poate reține ineficiența sistemului măsurilor reparatorii prin echivalent reglementat de legislația specială în materia imobilelor preluate abuziv, ca argument în promovarea acțiunii în revendicare de drept comun, determinat de împrejurarea că legea specială ar contraveni Convenției Europene a Drepturilor Omului, și nici Curtea de Apel nu a reținut, în cauză, caracterul ineficace al mecanismului reparator reglementat de legea specială, contrar susținerilor recurenților.

Instanța de apel a procedat la o corectă aplicare, în speță, a principiului „specialia generalibus derogant”, enunțat și în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care nu mai permite obținerea imobilului în natură, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, decât în condițiile acestui act normativ, iar nu potrivit art. 480 C. civ. Cât privește principiul „electa una via”, susținerile recurenților nu pot fi primite, deoarece principiul în discuție nu este incident în cauză și instanțele anterioare nici nu l-au reținut, de vreme ce părțile nu au urmat, în afara dreptului comun, nicio altă procedură, ipoteză care ar fi pus problema restituirii imobilului prin declanșarea a două proceduri diferite.

Au mai arătat recurenții că acțiunea în revendicare este admisibilă în cazul în care aceștia invocă și dovedesc existența în patrimoniul lor a „unui bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În principiu, susținerea este corectă, dar nu poate fi primită în speță, întrucât părțile menționate nu au combătut, prin niciun argument concret, hotărârea instanței de apel, potrivit căreia Curtea a stabilit că acestea nu au „un bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru a putea solicita protecția și garanțiile conferite de această dispoziție din documentul european. Raportat la aceste considerente, nu se poate proceda la analiza acțiunii în revendicare formulată de reclamanți după regulile clasice instituite în doctrină și jurisprudență, în baza art. 480 C. civ., text de lege pe care, în mod corect, instanțele anterioare l-au considerat inaplicabil în litigiul de față.

Având în vedere argumentele expuse în precedent, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat, decizia atacată fiind pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței de contencios european relevante, nefiind, astfel, întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A.L., A.O. și A.R. împotriva Deciziei civile nr. 295/A din 18 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 mai 2014.