ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1665/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1665/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 18 martie 2009,

pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, reclamanții A.O., A.L. și A.R. au

chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primarul General,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună

obligarea pârâtului să le lase, în deplină proprietate și liniștită posesie,

terenurile situate în București, fiecare având 330 mp și însumând o valoare de

264.000 euro, calculată la un preț de 400 euro/mp, conform prețului de vânzare

de piață și grilelor notariale.

Prin sentința civilă nr.

6546 din 11 octombrie 2010, Judecătoria sectorului 5 București a respins

acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanții, calificat ca fiind apel de către Tribunalul

București, secția a IV-a civilă.

Prin Decizia civilă nr.

1115/A din 20 decembrie 2011, această instanță a admis apelul declarat de

reclamanți, a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 5

București, a anulat sentința apelată și a trimis dosarul pentru repartizare

către una dintre secțiile civile ale acestei instanțe, în vederea judecării

cauzei în primă instanță.

Pe rolul, secției a

V-a civile, a acestei instanțe, cauza a fost înregistrată la data de 01 martie 2012,

sub nr. 6358/3/2012.

Prin sentința civilă nr.

2178 din 28 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă,

s-a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, raportat la temeiul juridic invocat de

reclamanți, și anume dispozițiile art. 480 C. civ., că solicitarea acestora nu

poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie și având

în vedere și Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ.

În acest sens, conform

principiului general de drept specialia generalibus derogant, concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, însă cu

amendamentul că instanța sesizată cu soluționarea unei cereri în revendicare

fundamentate pe dreptul comun este ținută să verifice dacă legea specială este

în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului; în caz contrar,

este prioritară Convenția, urmând a se examina dacă securitatea raporturilor

juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate.

Prin urmare, în cauza

dedusă judecății, Tribunalul a analizat dacă reclamanții dețin „un bun” în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Din analiza

probatoriului administrat, a rezultat absența oricăror demersuri din partea

reclamanților, în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu, iar singura modalitate în care aceștia au înțeles să

acționeze a fost prezenta cerere în revendicare, înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 5, în anul 2009. De asemenea, s-a constatat că nu au

formulat notificare întemeiată pe dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, așa

cum rezultă din relațiile depuse la fila 82 din dosarul Judecătoriei sector 5,

acest aspect fiind confirmat în ședința publică din data de 28 noiembrie 2012.

În lipsa acestor

demersuri, Tribunalul a considerat că reclamanții nu se pot prevala de

existența „unui bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. și nici

a „unei speranțe legitime”, sub aspectul redobândirii proprietății asupra

imobilului situat în București, Calea Rahovei nr. 244-246, sector 5.

Pe de altă parte,

potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că de principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480

C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001

nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula

electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în

jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.).

Cum imobilul în

litigiu face parte dintre cele ce intră în domeniul de aplicație al Legii nr. 10/2001,

iar reclamanții nu au înțeles să urmeze calea acesteia, în vederea redobândirii

dreptului de proprietate, și reținând, așa cum s-a arătat în cele ce preced, că,

în absența oricărui demers, nu se pot prevala de existența „unui bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 și nici a „unei speranțe legitime”, Tribunalul a

apreciat acțiunea reclamanților, de restituire a imobilului deținut în prezent

de stat, ca inadmisibilă, respingând-o ca atare.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanții, calificat de Curte ca fiind apel.

Prin Decizia civilă nr.

295/A

din 18 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-a respins, ca

nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți.

În pronunțarea

acestei decizii, instanța de apel a reținut că prima instanță a interpretat și

a aplicat corect dispozițiile art. 480 C. civ., ținând seama și de decizia în

interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Raportat la motivarea

instanței supreme din cuprinsul deciziei în interesul legii sus-menționate, cât

și la modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze situația

reparației în cazul imobilelor preluate abuziv, instanța de apel a constatat că

singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate al

reclamanților o reprezenta formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.

În plus, statul are o

largă marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea măsurilor

reparatorii care se acordă în cazul imobilelor preluate de stat, condiția fiind

aceea ca procedura prevăzută să fie una clară, care să acorde o reparație

efectivă și să nu reprezinte, în sine, o îngrădire a accesului la justiție.

Ceea ce interesează

instanța este faptul că reclamanții nu au înțeles să formuleze o astfel de

notificare.

Instanța de apel a

apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din

Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr. 10/2001

nu este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea învestită cu

soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și

imparțială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, fiind chiar persoana

juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat; pe de altă parte,

dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil

cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă

obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci când se urmărește

apărarea unui drept civil. Condiția esențială care se cere este aceea ca

soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei

instanțe judecătorești, care îndeplinește condiția de tribunal independent și

imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă (cauzele

Glod contra României și Crișan contra României).

În cauza de față,

reclamanții aveau la dispoziție o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr.

10/2001 le dădea posibilitatea de a contesta, în fața tribunalului - secția

civilă, dispoziția emisă. Mai mult, aceste dispoziții își găsesc

aplicabilitatea și în cazul în care entitatea învestită cu soluționarea

notificării refuză să o soluționeze în termenul legal. În acest sens sunt Deciziile

nr. 9/2006 și 20/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prevăd

competența tribunalului - secția civilă de a soluționa cererile de obligare a

unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării, cât și

de a soluționa, pe fond, notificarea, în caz de nesoluționare a acesteia în

termenul legal. Practica constantă a instanțelor este în sensul de a soluționa

orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea

nr. 10/2001.

Pe de altă parte,

legea prevede condiții minimale, respectiv formularea unei notificări prin

executorul judecătoresc (în practică, s-a statuat că formularea unei cereri de

restituire, chiar dacă nu este formulată prin executor, nu atrage nulitatea

acesteia), într-un termen rezonabil, respectiv de 18 luni. Aceste limitări

sunt, în accepțiunea instanței, proporționale cu scopul urmărit, prin raportare

la necesitatea asigurării stabilității circuitului civil și a tranșării,

într-un termen rezonabil, a situației juridice a imobilelor naționalizate.

Mai mult, limitarea

dreptului de acces la un tribunal poate fi dispusă doar în cazul în care

neîndeplinirea condiției parcurgerii procedurii prealabile este imputabilă

reclamantei.

Or, în speța de față,

motivele invocate de reclamanți pentru neformularea notificării nu pot fi

privite ca motive mai presus de voința acestora și care să fi făcut imposibilă

depunerea unei notificări. Astfel, apelanții reclamanți trebuia să formuleze

notificarea și, ulterior, să obțină toate documente necesare prin care să-și

legitimeze dreptul de proprietate, în condițiile în care depunerea notificării

nu era condiționată de depunerea tuturor înscrisurilor necesare, iar aceștia

cunoșteau că fostul proprietar decedase.

Nimic nu i-a împiedicat

pe reclamanți să demareze din timp aceste demersuri, pe care le considerau

necesare.

În ceea

ce privește eficiența mecanismului de despăgubiri instituit de către Legea nr. 10/2001,

nu se poate susține că acesta este un mecanism iluzoriu, atât timp cât însăși

instanța europeană a recunoscut imposibilitatea restituirii în natură a tuturor

imobilelor preluate în perioada comunistă și a acordat statelor membre o marjă

de apreciere, referitor la adoptarea unui mecanism de despăgubire.

Mai mult,

în jurisprudența recentă, instanța europeană a constatat că mecanismul

instituit de legislația specială corespunde exigențelor Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Pentru

aceste motive, s-a constatat că nu este fondată critica referitoare la

ineficacitatea mecanismului de despăgubire instituit prin Legea nr. 10/2001.

În ceea

ce privește susținerea apelanților, în sensul că aceștia beneficiază de un „bun

actual” conform art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, se constată că apelanții nu

mai au, în patrimoniul lor, un vechi drept de proprietate asupra bunului

litigios, deoarece acesta a ieșit, în mod definitiv și irevocabil, din

patrimoniul lor, ca urmare a preluării abuzive realizate și nu mai există

posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea acestuia

în patrimoniul fostului proprietar.

În concordanță cu

soluția pronunțată de către prima instanță, Curtea a apreciat, în conformitate

cu jurisprudența C.E.D.O., că apelanții

nu mai au în patrimoniul lor niciun „bun” și

nicio „speranță legitimă”, în legătură cu dreptul de a obține restituirea, în

natură, a bunului preluat abuziv, care să se circumscrie ocrotirii art. 1 din

Protocolul 1.

În acest sens, s-a

invocat și jurisprudența din anul 2010 a C.E.D.O., care a statuat că nu se mai

recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari un vechi drept de proprietate

asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența

unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației

adoptate de către un stat membru (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu și

alții împotriva României, paragraful nr. 37 din cauza Mătieș împotriva

României).

Astfel, C.E.D.O. a

învederat în numeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art.

1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care

se referă la un „bun”, în sensul noțiunii de „bun”, așa cum a fost definită

prin jurisprudența sa.

S-a apreciat că nu

poate fi considerat „un bun”, speranța de a i se recunoaște un drept de

proprietate care s-a stins de mult timp și nicio creanță condițională

(paragraful nr. 36 din cauza Mătieș împotriva României).

De asemenea, în

parag. nr. 135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României,

s-a reiterat viziunea Curții, în sensul că fostele state comuniste nu au

obligația generală de a restitui bunurile care au fost confiscate înainte de

ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra

modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

Esențial este că nu

se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari dreptul de a obține

restituirea efectivă a bunului și se aduce în discuție existența unui nou

drept, care se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre,

dacă sunt îndeplinite condițiile legale.

Atât timp cât

apelanții reclamanți nu au dispus de o hotărâre judecătorească/dispoziție

administrativă, prin care să li se recunoască dreptul de proprietate asupra

imobilului litigios, și, ținând seama de faptul că nu au uzat de procedura

instituită de Legea nr. 10/2001, instanța de apel a înlăturat toate criticile

referitoare la existența în patrimoniul acestora a „unui bun”, în sensul art. 1

din Protocolul 1.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs

reclamanții A.L., A.O. și A.R., criticând-o pentru

următoarele motive:

Textul Convenției

Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea 30/1994, nu

poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de C.E.D.O., formând împreună un

tot, obligatoriu pentru autoritățile statale, deci, inclusiv pentru instanțele

judecătorești, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și 20, dar

și al art. 46 din Convenție. Neaplicarea acestei jurisprudențe, în cauza dedusă

judecații, ar determina premisa încălcării articolelor convenționale incidente.

Or, în privința Legii

nr. 10/2001, verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de acest act

normativ, Curtea Europeană a stabilit că procedura specială instituită este

doar una teoretică și iluzorie, nefiind în măsură să conducă, într-un interval

rezonabil, la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor

pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Se constată că, între

timp, Guvernul a adoptat O.U.G. nr. 4 din 13 martie 2012 privind unele măsuri

temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor

dispoziții din titlul VII - „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, prin al cărei articol unic s-a stipulat că „ la data intrării în vigoare

a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea

titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile

privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri”. Acest fapt

legislativ echivalează, practic, cu inexistența actuală a unui sistem de despăgubire

a proprietarilor expoliați de statul comunist, sistem care, oricum, fusese

constatat ineficace.

Statuarea repetată a

instanței de contencios european privind ineficacitatea sistemului Legii

10/2001 a fost realizată, general și invariabil, față de aspectul, pe de o

parte, al urmării sau nu de către persoanele îndreptățite, a procedurii

speciale sau, pe de altă parte, al stadiului procedurii speciale urmate -

notificare nesoluționată până în prezent sau finalizată prin statuarea, chiar

judiciară, a dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent.

În consecință, în raport

de caracterul ineficace al procedurii speciale, dispozițiile de drept

substanțial ale legii speciale, neconforme Convenției, nu pot fi aplicabile,

astfel încât argumentul referitor la neurmarea procedurii actului normativ

menționat, folosit în justificarea respingerii acțiunii recurentelor

reclamante, este nefondat.

Chiar și în cadrul Deciziei

nr. 33/2008 pronunțate în interesul legii de către instanța supremă, problema

înlăturării dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii 10/2001 este

dezlegată astfel:

„Dar nici nu se poate

aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun

în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure

accesul la justiție.

Cu alte cuvinte,

atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să

se verifice, pe fond, dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la

rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară

prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în

același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale unite cu o jurisprudență

constantă pe acest aspect”.

Din analiza

considerentelor expuse, rezultă că unica cerință impusă de instanța supremă,

pentru acceptarea reactivării acțiunii în revendicare de drept comun față de

procedura specială a Legii 10/2001 este aceea a constatării unei neconcordanțe

a legii interne speciale cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cazul algoritmului

de verificare a acestei cerințe, instanța supremă impune, în mod firesc, exigența

evaluării mecanismului legii speciale: „Așa cum s-a mai arătat, instanțele care

au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor,

dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create

prin aplicarea legii speciale”.

În prezenta cauză,

însă, instanța nu a făcut abstracție de efectele juridice ale Legii nr. 10/2001,

ci, dimpotrivă, le-a analizat și le-a considerat, în mod global, ineficace.

Mai trebuie menționat

că principiile „specialia generalibus derogant”, aplicabil din perspectiva

dreptului substanțial, expus în cadrul deciziei în interesul legii, sau „electa

una via non datur recursus ad alteram”, nu înfrâng concluzia enunțată, deoarece,

inclusiv din perspectiva raționamentului juridic al instanței supreme, ca, de

altfel, și al instanței europene, ele sunt subordonate aspectului de convenționalitate,

fiind aplicabile, în mod fundamental, doar cu referire la căi procesuale

viabile și eficiente.

În consecință,

înlăturarea efectelor legii speciale determină reevaluarea cauzei din

perspectiva regulilor specifice acțiunii în revendicare circumstanțiate de

normele Convenției Europene, obligație impusă chiar de instanța supremă, prin

decizia în interesul legii menționată.

Sub un alt aspect,

acțiunea în revendicare a fost definită ca fiind acțiunea prin care

proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat solicită

instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să

redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar.

Pentru atenuarea

dificultăților legate de proba dreptului de proprietate, s-au stabilit, în baza

art. 480 C. civ., ales în virtutea principiului disponibilității, câteva reguli

de care se ține seama în rezolvarea diferitelor litigii de revendicare.

Astfel, prima regulă

statuată, aferentă ipotezei în care doar una dintre părți opune un titlu de

proprietate, este aceea că se va acorda câștig de cauză părții care exhibă

titlul.

Raportat la

împrejurarea că, în prezenta cauză, doar reclamanții exhibă titlul de

proprietate, este aplicabilă regula expusă, fiind necesară, din perspectiva art.

1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, protejarea

dreptului acestora.

În drept, cererea de

recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul pârât nu a

depus întâmpinare.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

În primul rând,

recurenții au susținut că, potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008,

acțiunea în revendicare, formulată potrivit dreptului comun, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă în cazul în care legea specială în

materia restituirii proprietăților preluate abuziv în perioada regimului

politic trecut contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului. Or, în

opinia recurenților, neconcordanța dintre legea internă și documentul european

rezidă în aceea că legea națională nu asigură un mecanism eficient de reparație,

nici din perspectiva formei de reparație în natură, nici din cea a măsurilor

reparatorii prin echivalent, astfel cum s-a stabilit în jurisprudența C.E.D.O.

Au mai arătat că o asemenea neconcordanță a fost sesizată în jurisprudența

Curții, independent de împrejurarea dacă persoanele interesate au urmat sau nu

procedura Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii imobilelor preluate abuziv

de către stat.

De asemenea, au

afirmat că principiile „specialia generalibus derogant” și „electa una via” nu

pot conduce la o altă concluzie, în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii

în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., în cazul în care

legea specială nu asigură o reparație efectivă foștilor proprietari.

În plus, au arătat că

acțiunea în revendicare de drept comun este deschisă acestora în cazul în care

reclamanții au „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub condiția verificării de către

instanță a existenței „unui bun” în persoana pârâtului.

În concluzie, față de

caracterul ineficient al mecanismului de reparație reglementat de actele

normative în vigoare, legea specială trebuie înlăturată, cu consecința

soluționării acțiunii în revendicare potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ.,

urmând a se da câștig de cauză reclamanților, singurii care exhibă, în speță,

un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Susținerile sunt

neîntemeiate.

Este adevărat că,

prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, se conferă posibilitatea foștilor

proprietari ai imobilelor preluate abuziv sau moștenitorilor lor de a formula

acțiune în revendicare de drept comun, în cazul în care legea specială de

reparație contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, în baza

principiului constituțional reglementat de art. 20 din Constituția României,

care prevede prioritatea reglementărilor internaționale în concurs cu

legislația națională în materie, în cazul existenței neconcordanțelor între

pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, și legile interne.

Raționamentul vizat

în cuprinsul deciziei în interesul legii enunțate se referă la posibilitatea ca

reclamantul să justifice existența „unui bun” în legătură cu imobilul pretins,

în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, și condiționează soluționarea favorabilă a acțiunii în

revendicare de neafectarea dreptului de proprietate al unei alte persoane,

care, la rândul său, poate invoca „un bun” în sensul documentului european, și

de neatingerea principiului securității raporturilor juridice, reglementat, de

asemenea, în cuprinsul Convenției Europene, cu referire la principiul

preeminenței dreptului și aplicat în întreaga jurisprudență a instanței de

contencios european.

Ineficiența

mecanismului de funcționare a sistemului de măsuri reparatorii prin echivalent,

prevăzut de legislația actuală în materie, inclusiv din perspectiva O.U.G. nr. 4/2012

privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ

necesar aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005,

invocată de recurenți, nu poate fi reținută în cauză.

Prealabil analizării

acestei critici, Înalta Curte constată că reclamanții, care, după cum s-a

reținut de instanțele anterioare, nu au formulat notificare în temeiul Legii nr.

10/2001, nu au adus niciun fel de argument pentru care s-ar putea stabili că

procedura reglementată de legea specială de reparație ar fi ineficace în cazul

acordării formei de reparație în natură și nici jurisprudența europeană,

invocată de părți, nu a examinat această problemă și nici nu a ajuns la o

concluzie în acest sens. Or, față de obiectul acțiunii de față, prin care

reclamanții urmăresc retrocedarea imobilelor în litigiu, iar nu obținerea

despăgubirilor materiale, esențial era ca părțile menționate să aducă argumente

concrete și pertinente pentru care nu au urmat procedura legii speciale,

deoarece aceasta nu ar fi oferit o reparație în natură efectivă.

În subsidiar, în ceea

ce privește mecanismul reparator în echivalent, contrar susținerilor

recurenților, jurisprudența actuală a C.E.D.O. presupune o altă viziune decât

cea arătată de părți, sub aspectul eficienței mecanismului respectiv, care a

fost examinată și în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel,

sus-menționata decizie în interesul legii prezintă relevanță în speță, deoarece,

chiar dacă vizează problema despăgubirilor bănești solicitate în temeiul

dreptului comun și al Convenției Europene, iar nu acțiunile în revendicare,

face referire la caracterul mecanismului reparator în echivalent în cazul

imobilelor preluate abuziv, inclusiv din perspectiva jurisprudenței Curții

Europene, și, în final, dezleagă probleme de drept similare cu cele examinate

în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, singurul aspect distinct

fiind cel referitor la forma de reparație analizată în cadrul celor două

decizii în interesul legii.

Înalta

Curte a menționat, în considerentele deciziei în interesul legii, că primirea

unor acțiuni în despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.

13 din Convenție, în contextul existenței unei legi speciale care prevede în ce

condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent

constând în despăgubiri, nu poate fi acceptată, deoarece încalcă principiul „specialia

generalibus derogant” - „legea specială derogă de la cea generală”. Or, dreptul

comun nu se poate aplica prioritar legii speciale sau în concurs cu aceasta.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a reținut că jurisprudența

C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea

măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea

proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri (Cauza Păduraru

împotriva României).

În

materia imobilelor preluate abuziv, în regimul politic trecut, statul a decis

că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent se

realizează în condițiile determinate de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Prin

ultimul dintre actele normative sus-enunțate s-au adus modificări de substanță

asupra Legii nr. 10/2001, printre altele, fiind prevăzută, ca formă de

reparație în echivalent, acordarea despăgubirilor potrivit prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate abuziv (Titlul VII din Legea nr. 247/2005).

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit

art. 16 alin.

(6) și (7) din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, se face de către

evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D., care, pe baza

raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul

de despăgubire.

În ceea

ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de

analiză al instanței de contencios administrativ, doar după ce despăgubirile au

fost stabilite, prin decizie, de C.C.S.D.

Prin

urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în

jurisprudența sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru

bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor

judiciare, să respecte regulile adoptate prin legile speciale pentru restituirea

în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

S-a mai

menționat, în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 27/2011, că, anterior

pronunțării hotărârii pilot, în cauza Atanasiu și alții împotriva României,

cauza care a antrenat constatarea numeroaselor încălcări ale dreptului garantat

de art. 1 din Primul Protocol rezidă din împrejurarea că Statul Român nu a

asigurat un mecanism eficient în acordarea despăgubirilor persoanelor

îndreptățite, într-un termen rezonabil, determinat de caracterul nefuncțional

al Fondului „Proprietatea”, fără ca C.E.D.O. să constate, în sine, că soluțiile

legislative adoptate sunt inadecvate

A mai

reținut Înalta Curte că, cu atât mai mult, nu se poate vorbi de o încălcare a

jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot

în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din

moment ce statul român a fost obligat ca, în termen de 18 luni de la data

rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să

garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din

Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul

tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de

Convenție.

De

asemenea, a arătat că, în situația în care există o decizie sau dispoziție

administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin

care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența

unui „bun”, în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol

urmând a fi funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii

patrimoniale” astfel stabilite.

Or,

mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din

Convenție și de art. 1 din Primul Protocol, la care se referă Curtea Europeană,

în hotărârea pilot, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și

previzibil de executare, într-un termen rezonabil, a deciziilor și

dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

În

concluzie, Înalta Curte a decis, în fundamentarea deciziei în interesul Legii

nr. 27/2011, că acțiunea directă în despăgubiri, întemeiată pe dreptul comun,

respectiv pe art. 1 din Protocolul nr. 1, nu este admisibilă, raportat la

legislația specială în materie și la împrejurarea că aceasta nu încalcă textul

menționat, referitor la protecția dreptului de proprietate, și nici dreptul de

acces la o instanță, reglementat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, în

condițiile în care, în prezent, prin hotărârea pilot, pronunțată de Curtea

Europeană, în cauza Atanasiu vs. România, s-a stabilit, în sarcina Statului

Român, ca, în termen de 18 luni, să asigure un mecanism eficient și previzibil,

care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1

din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol.

Decizia

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, a

devenit definitivă la data de 12 ianuarie 2011, iar, la solicitarea Guvernului,

Curtea Europeană a decis prelungirea în mai multe rânduri a termenului de 18

luni acordat inițial, determinat de dificultățile întâmpinate de autoritățile

române în elaborarea și punerea la punct a măsurilor generale pentru rezolvarea

problemei restituirii imobilelor naționalizate. Data limită în acest sens a

fost stabilită la 12 mai 2013, iar la 17 mai 2013, s-a publicat, în M. Of. nr. 278,

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de

restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada regimului comunist în România, cu privire la care recurenții nu au

adus niciun fel de argumente prin care să combată caracterul măsurilor adoptate

prin acest act normativ, deși acesta era în vigoare la data soluționării cauzei

în fond.

În

concluzie, nu se poate reține ineficiența sistemului măsurilor reparatorii prin

echivalent reglementat de legislația specială în materia imobilelor preluate

abuziv, ca argument în promovarea acțiunii în revendicare de drept comun,

determinat de împrejurarea că legea specială ar contraveni Convenției Europene

a Drepturilor Omului, și nici Curtea de Apel nu a reținut, în cauză, caracterul

ineficace al mecanismului reparator reglementat de legea specială, contrar

susținerilor recurenților.

Instanța

de apel a procedat la o corectă aplicare, în speță, a principiului „specialia

generalibus derogant”, enunțat și în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008,

care nu mai permite obținerea imobilului în natură, după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, decât în condițiile acestui act normativ, iar nu potrivit art.

480 C. civ.

Cât

privește principiul „electa una via”, susținerile recurenților nu pot fi

primite, deoarece principiul în discuție nu este incident în cauză și

instanțele anterioare nici nu l-au reținut, de vreme ce părțile nu au urmat, în

afara dreptului comun, nicio altă procedură, ipoteză care ar fi pus problema

restituirii imobilului prin declanșarea a două proceduri diferite.

Au mai

arătat recurenții că acțiunea în revendicare este admisibilă în cazul în care

aceștia invocă și dovedesc existența în patrimoniul lor a „unui bun” în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În principiu, susținerea este

corectă, dar nu poate fi primită în speță, întrucât părțile menționate nu au combătut,

prin niciun argument concret, hotărârea instanței de apel, potrivit căreia

Curtea a stabilit că acestea nu au „un bun” în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru a putea

solicita protecția și garanțiile conferite de această dispoziție din documentul

european.

Raportat

la aceste considerente, nu se poate proceda la analiza acțiunii în revendicare

formulată de reclamanți după regulile clasice instituite în doctrină și

jurisprudență, în baza art. 480 C. civ., text de lege pe care, în mod corect, instanțele

anterioare l-au considerat inaplicabil în litigiul de față.

Având în

vedere argumentele expuse în precedent, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat,

decizia atacată fiind pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a

dispozițiilor legale în materie, a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, a art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

a jurisprudenței instanței de contencios european relevante, nefiind, astfel,

întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții A.L., A.O. și A.R. împotriva Deciziei

civile nr. 295/A din 18 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 mai 2014.