ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5017/2011

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 4057 din 1 octombrie 2010 Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a r

espins excepția necompetenței

materiale a Curții de Apel București, invocată de Penitenciarul R.; a respins recursul

declarat de T.C., împotriva sentinței civile nr. 1700 din 17 aprilie 2009 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat;

a admis recursurile declarate de Penitenciarul București-R. și de Ministerul Justiției,

Administrația Națională a Penitenciarelor, împotriva aceleiași sentințe și a modificat

sentința atacată în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de recurs a reținut că:

Excepția necompetenței

materiale a Curții de Apel București invocată de Penitenciarul R., s-a constatat

a fi nefondată deoarece obiectul acțiunii judiciare a vizat anularea unor acte administrative

emise de o autoritate publică centrală, respectiv anularea deciziei din 11 septembrie

2006 (emisă de directorul Penitenciarului cu regim de maximă siguranță Rahova, Administrația

Națională a Penitenciarelor) și anularea deciziei din 11 septembrie 2006 emisă de

directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor, ceea ce atrage

incidența art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Decizia din 11 septembrie

2006 prin care reclamantul a fost eliberat din funcția deținută la Penitenciarul

R., inspector șef principal, medic militar primar, a fost emisă în conformitate

cu art. 20 din Legea nr. 293/2004 respectiv de directorul general al Administrației

Naționale a Penitenciarelor, care prin decizia din 16 mai 2005 îl numise în această

funcție la Penitenciarul cu regim de maximă siguranță R..

Motivele de recurs referitoare

la fondul litigiului au fost însă primite.

Astfel, instanța a reținut

că măsura eliberării din funcție a reclamantului, ca măsură disciplinară, s-a întemeiat

pe neglijența în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu de către acesta, constând

în eliberarea unei adeverințe medicale către deținutul O.H., fără a avea aprobarea

conducerii penitenciarului, fără cererea scrisă a deținutului, neînregistrarea în

registrul de consultații a diagnosticului stabilit, a scopului și destinației documentului

eliberat.

Din analiza probelor a

rezultat că reclamantul a nesocotit practicile care decurg din specificul activității

într-un penitenciar, acesta având calitatea de inspector șef principal de penitenciar

(medic militar primar), iar calitatea de funcționar public cu statut special îl

obliga pe reclamant să respecte prevederile Legii nr. 293/2004 și actele administrative

normative interne, care impun o rigoare specifică regimului de penitenciar.

Astfel, s-a arătat că

Ordinul Ministrului de Interne din 1 aprilie 1980, în vigoare și la data producerii

evenimentului, reglementa faptul că orice act medical se aprobă de comandant, iar

potrivit dispoziției interne din 7 martie 2006, în vederea eliberării unui act către

un deținut, trebuia urmată o anumită procedură, respectiv: înregistrarea unei cereri,

care să poarte data și ora primirii în compartimentul de specialitate, urmând a

se completa în registre toate rubricile.

Or, în ceea ce privește

situația eliberării adeverinței din 25 aprilie 2006 instanța a constatat că niciuna

dintre procedurile interne specifice nu a fost respectată, că reclamantul a eliberat

o adeverință, fără a exista o cerere în acest sens și, ca urmare, fără aprobarea

conducerii penitenciarului, rezultând astfel că la eliberarea adeverinței reclamantul

a manifestat cel puțin o evidentă neglijență în îndeplinirea atribuțiunilor de serviciu,

mai precis a ignorat în totalitate rigorile normative aplicabile activității într-un

penitenciar.

Înalta Curte a arătat

că în cazul reclamantului, având în vedere calitatea sa de funcționar public cu

statut special, este prioritară respectarea procedurilor interne, acesta neputând

invoca necunoașterea actelor administrative aplicabile domeniului, iar ceea ce constituie

abatere disciplinară este tocmai nerespectarea obligațiilor de serviciu decurgând

din calitatea de funcționar public cu statut special.

S-a mai reținut că în

ceea ce privește motivarea primei instanțe, întemeiată pe soluția pronunțată în

materia penală, în raport de probatoriul administrat și analizat în această cauză,

nu prezintă relevanță soluția pronunțată în materia penală, deoarece legea stabilește

independența acțiunii disciplinare de cea penală, iar principiile și condițiile

în care se face aplicarea sancțiunilor nu sunt aceleași în dreptul penal și în materie

disciplinară. Ca urmare exonerarea de răspundere penală nu presupune și exonerarea

de răspundere disciplinară, cele două categorii de răspunderi se întemeiază pe condiții

diferite de antrenare a răspunderii.

În ceea ce privește recursul

reclamantului, Înalta Curte a constatat că acest recurs, formulat cu privire la

neacordarea daunelor morale, este neîntemeiat, prin prisma faptului că motivele

de recurs formulate de recurentul–pârât Penitenciarul R., fiind fondate, s-a admis

recursul acestui pârât, s-a modificat sentința și s-a respins acțiunea.

Împotriva deciziei

nr. 4057 din 1 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, T.C. a formulat contestație în anulare, indicând

ca temei de drept dispozițiile art. 322 pct. 4 teza a II-a din C. proc. civ. și

dispozițiile art. 317 și urm. din C. proc. civ.

În esență, contestatorul

a arătat că soluția instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale deoarece

în motivarea deciziei pronunțate Înalta Curte a făcut trimitere la două adeverințe

medicale eliberate de recurentul-contestator pe numele deținutului O.H., datate

25 aprilie 2006 și aprilie 2006, în realitate existând o singură adeverință, anume

cea din 25 aprilie 2006, care nu a produs consecințe juridice, ajungând la dosar

după punerea în libertate a deținutului, respectiv la data de 27 aprilie 2006. S-a

apreciat de către contestator că pentru soluționarea recursurilor exercitate împotriva

sentinței civile nr. 1700/2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal nu s-a analizat întregul material probator care evidenția

că nu se poate stabili în sarcina contestatorului vreo responsabilitate în punerea

în libertate a deținutului O.H.

Intimatul Penitenciarul

București R. a solicitat prin întâmpinare respingerea ca nefondată a contestației

în anulare, subliniind că dispozițiile art. 318 din C. proc. civ., în concret teza

referitoare la „eroarea materială”, au un câmp limitat de aplicație, referindu-se

la aspecte strict formale și involuntare ale judecății recursului și nicidecum la

greșeli de judecată, cum ar fi cele de apreciere a probelor.

Examinând cauza prin prisma

motivului invocat de contestator în raport cu decizia atacată, Înalta Curte reține

că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă și o va respinge în consecință

pentru cele ce se vor puncta în continuare:

În conformitate cu dispozițiile

art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituția României, competența și procedura

de judecată sunt stabilite de lege, iar împotriva hotărârilor judecătorești părțile

interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii:

C. proc. civ. reglementează

în Titlul V, Căile extraordinare de atac, Capitolul I

1

, Contestația în

anulare, motivele pentru care se poate exercita această cale extraordinară de atac,

de retractare.

Așa cum se poate observa

din cuprinsul art. 317 din C. proc. civ. (contestația în anulare de drept comun/obișnuită)

și art. 318 din C. proc. civ. (contestația în anulare specială) motivele pentru

care o instanță poate să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă

judecată sunt expres și limitativ prevăzute.

Ținând seama că în contestația

pendinte se face trimitere la o presupusă „greșeală materială”, explicată sintetic

în considerentele deciziei de față, Înalta Curte se va raporta în analiza sa la

dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I din C. proc. civ. („hotărârile instanțelor

de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul

unei greșeli materiale”), apreciind totodată că este neadecvată invocarea de către

contestator a dispozițiilor art. 322 pct. 4 din C. proc. civ. care reglementează

o altă cale extraordinară de atac–revizuirea.

Revenind la primul motiv

al contestației în anulare speciale (art. 318 teza I din C. proc. civ.), în mod

constant atât doctrina cât și jurisprudența au stabilit că sintagma „greșeală materială”

vizează greșeli cu caracter procedural care au condus la pronunțarea unei soluții

eronate, deci greșeli formale săvârșite în legătură cu examinarea recursului, involuntare

și evidente, realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date

materiale aflate la fondul cauzei.

În nici un caz această

cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată pentru remedierea unor „greșeli

de judecată” cum ar fi cele privind stabilirea eronată a situației de fapt, în urma

aprecierii probelor sau cele privind modul de interpretare a unor dispoziții legale/de

drept substanțial sau procedural), or privind modul de rezolvare a unui incident

procedural.

În speță, însă, contestatorul

impută instanței de recurs o apreciere eronată a probatoriului administrat care,

în opinia sa, a condus la o dezlegare greșită dată recursurilor promovate de toate

părțile litigante, deci o eventuală greșeală de judecată, ipoteză care, așa cum

s-a demonstrat mai înainte, nu se circumscrie noțiunii de greșeală materială în

sensul textului legal în discuție.

Cum din dispozițiile

art. 318 din C. proc. civ. rezultă fără dubiu că nu este permisă rejudecarea recursului

decât dacă este incident vreunul din cazurile expres și limitativ prevăzute de lege,

iar motivul invocat de contestatorul

T.C. nu se încadrează în cazul prevăzut de teza

I a art. 318 din C. proc. civ., soluția care se impune și care este în acord cu

jurisprudența constantă în această materie este aceea a respingerii ca inadmisibilă

a prezentei contestații în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de T.C.

împotriva deciziei nr. 4057 din 1 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 octombrie

2011.