ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 661/2012

SECȚlA A II-A CIVILĂ Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 19 februarie 2008, sub nr. 6547/3/2008, reclamantul I.A.G. a chemat în judecată pârâții I.S.D.M. și SC C.U.C. SRL București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 29 august 2003 de BNP B.C., prin care autoarea pârâtului I.S.D.M. a înstrăinat către pârâta SC C.U.C. SRL terenul în suprafață de 5 ha, situat în comuna C., județul Constanța, înscris în Cartea Funciară nr. 326- Constanța cu nr. cadastral 279; să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată și a onorariului de avocat ocazionate de prezentul litigiu.

La termenul de judecată din data de 12 iunie 2008, pârâta SC C.U.C. SRL București a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea cererii. Prin încheierea de ședință din data de 04 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a prorogat soluționarea excepțiilor invocate de pârâta SC C.U.C. SRL București după punerea în discuție a suspendării judecării prezentei cauze până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 36/212/2003 al Judecătoriei Constanța. La termenul de judecată din data de 28 octombrie 2010, instanța, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., a dispus unirea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului și a excepției lipsei de interes a reclamantului în formularea acțiunii, cu fondul cauzei, având în vedere că, pentru soluționarea excepțiilor, este nevoie să se administreze probe comune cu fondul cauzei.

Prin sentința comercială nr. 280, pronunțată la data de 11 ianuarie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei de interes; a respins acțiunea privind pe reclamantul I.A.G., în contradictoriu cu pârâții I.S.D.M. și SC C.U.C. SRL București, ca neîntemeiată, și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele aspecte: Chiar dacă prin sentința civilă nr. 3893 din 03 martie 2008, pronunțată de Judecătoria Constanța, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 129 din 27 ianuarie 2009 a Tribunalului Constanța, s-a anulat clauza contractului de vânzare- cumpărare referitoare la persoanele pentru care s-a încheiat contractul, printre care a figurat și reclamantul din prezenta cauză, Tribunalul a apreciat că reclamantul justifică atât calitatea procesuală activă, cât și interesul, pentru a formula prezenta acțiune, întrucât, între el și promitentul cumpărător P.I., s-a încheiat un contract de mandat, prin care acesta din urmă a fost împuternicit să încheie antecontractul de vânzare-cumpărare și în numele reclamantului, astfel cum rezultă din convenția încheiată la data de 21 iulie 2003. Tribunalul a apreciat că reclamantul justifică un interes pentru a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare din 29 august 2003, prin care terenul a fost vândut pârâtei SC C.U.C.

SRL, folosul practic urmărit fiind readucerea terenului în patrimoniul succesorilor vânzătoarei și valorificarea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între P.I. și I.S.L.S. la data de 18 iulie 2003. În speța de față, Tribunalul a reținut că nu s-a făcut dovada unei intenții evidente a pârâtelor de a încălca vreo dispoziție legală imperativă, cu scopul de a eluda sensul și finalitatea legii, pentru a opera nulitatea contractului de vânzare-cumpărare atacat. Astfel, prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între P.I. și I.S.L.S., nu s-a prevăzut un termen pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică și pentru plata prețului, și nici plata unor daune-interese în cazul nerespectării obligației de a vinde terenul promitentului-cumpărător, aspecte de natură a crea incertitudine cu privire la încheierea într-un viitor apropiat a contractului de vânzare- cumpărare și plata prețului.

În atare situație, terenul a fost vândut societății pârâte cu care s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare în formă autentică și care și-a asumat obligații ferme, atât în privința plății prețului, cât și a datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare, promitenta-vânzătoare declarând că denunță unilateral antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la dat de 18 iulie 2003. Mai mult decât atât, promitentul cumpărător P.I. s-a dovedit că a folosit metode nelegale pentru a o determina pe promitenta-vânzătoare să-i vândă terenul, falsificând antecontractul de vânzare-cumpărare prin introducerea unor clauze ce nu au fost prevăzute la încheierea convenției.

Tribunalul a mai reținut că, prin sentința civilă nr. 3893 din 03 martie 2008, pronunțată de Judecătoria Constanța, irevocabilă prin decizia civilă nr. 129 din 27 ianuarie 2009 a Tribunalului Constanța, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 29 august 2003, fiind respinsă cererea celorlalte persoane care l-au mandatat pe P.I. să încheie antecontractul de vânzare-cumpărare din data de 18 iulie 2003, cerere prin care au solicitat constatarea nulității aceluiași contract de vânzare-cumpărare pentru același motiv, frauda la lege. Împotriva acestei sentințe a formulat apel, în termen, reclamantul I.A.G., la data de 06 aprilie 2011, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeași dată.

Prin decizia comercială nr. 356, pronunțată la data de 30 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul I.A.G. împotriva sentinței comerciale nr. 280 din 11 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 6547/3/2008, în contradictoriu cu intimații I.S.D.M. și SC C.U.C. SRL București. În motivarea acestei hotărâri, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte: De principiu, în condițiile în care antecontractul nu a transmis dreptul de proprietate, ci a dat naștere doar unei obligații de a face, el nu conferă părții lezate dreptul de a intenta acțiune în anularea vânzării făcute cu nesocotirea acestei promisiuni, ci doar dreptul de a pretinde vânzătorului daune-interese, imposibilitatea de a obține anularea contractului derivând din dispozițiile art. 1075 C. civ.

Apelantul are, însă, posibilitatea ca, afirmând că vânzarea s-a făcut în frauda sa, cu complicitatea la fraudă a terțului achizitor (fraus omnia cornmpii), să solicite anularea contractului, pentru cauză ilicită, ca motiv de nulitate absolută. Prealabil verificării cauzei ilicite, Curtea a subliniat că apelantul nu mai poate invoca beneficiul dreptului derivat din încheierea, la data de 18 iulie 2003, a contractului „de vânzare-cumpărare/proforma”, de vreme ce, prin sentința civilă nr. 3893 din 03 martie 2008 a Judecătoriei Constanța, rămasă irevocabilă, s-a constatat nulitatea parțială a acestuia, cu referire la clauzele privind acordarea daunelor-interese în sumă de 100.000 euro, persoanele pentru oare promitentul-cumpărător P.I.

s-a obligat să cumpere și mențiunea încheierii actului în dublu exemplar. Instanța de apel a apreciat că nu este susținut de argumente juridice valabile considerentul pe care l-a reținut prima instanță, referitoare la inopozabilitatea sentinței menționate mai sus față de apelant, deoarece, în litigiul derulat în fața Judecătoriei Constanța, acesta a renunțat doar la judecata cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 29 august 2003 de către BNP B.C., însă, a avut calitate procesuală pasivă în cererea conexă, prin care intimatul din prezenta cauză a solicitat chiar constatarea nulității parțiale a înscrisului intitulat „contract de vânzare-cumpărare/proforma”.

Iar existența contractului de mandat între apelant și P.I. nu este de natură să confere un alt drept mandantului, în afară de cel care îl va legitima să ceară socoteală mandatarului, potrivit art. 1541 C. civ. În această ordine de idei, Curtea a subliniat că aceste considerente - care le vor înlocui pe cele aduse de prima instanță - nu pot agrava situația apelantului în propria cale de atac, de vreme ce soluția care se va pronunța va fi în același sens cu cea la care a ajuns și Tribunalul. S-a reținut, așadar, că apelantul nu se mai poate prevala de un drept care să poată fi valorificat în urma unei eventuale soluționări favorabile a cererii sale, de vreme ce acesta s-a născut dintr-un contract anulat irevocabil, astfel încât, toate susținerile care vizează cauza ilicită, frauda la lege și încălcarea de către notar a Legii nr. 36/1995, nu pot justifica schimbarea hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamantul I.A.G., solicitând admiterea recursului, în sensul casării în tot a hotărârii atacate, iar, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurentul-reclamant I.A.G. a invocat, în esență, următoarele motive: Instanța de apel a dat hotărârea atât cu încălcarea, cât și cu greșita aplicare a legii, soluționând, astfel, procesul fără a intra în cercetarea fondului. Instanța de apel a dat hotărârea cu încălcarea art. 295 C. proc. civ. - ce instituie obligativitatea verificării situației de fapt și a aplicării legii doar în limitele cererii de apel.

Instanța de apel a reanalizat, însă, aplicarea legii de către instanța de fond pentru aspecte deja soluționate, față de care nu s-a declarat apel. Procedând astfel, instanța de apel a modificat aspecte ale hotărârii din fond ce intraseră în puterea lucrului judecat; ca o consecință, instanța nu a mai analizat criticile aduse hotărârii din fond. Mai susține recurentul-reclamant că, din analiza hotărârii recurate, se desprind următoarele motive de casare cu trimitere spre rejudecare: Prealabil verificării cauzei ilicite, Curtea a verificat în mod nelegal soluția dată de Tribunal unor excepții procesuale ce nu au fost atacate cu apel. Întrucât Tribunalul a reținut întrunirea condițiilor de exercițiu ale cererii introductive, susține recurentul-reclamant că a atacat prin apel partea hotărârii care se referă la neîntrunirea condițiilor de acordare a protecției juridice solicitate.

Față de soluția de respingere a cererii, ca nefondată, a formulat apel reclamantul, criticând exclusiv considerentele ce au stat la baza pronunțării sale; în acest mod, a învestit Curtea de Apel București strict cu verificarea cauzelor de nulitate absolută ale contractului de vânzare-cumpărare atacat. Curtea a reluat, însă, analiza efectelor contractului de mandat și a inopozabilității sentinței nr. 3893 din 03 martie 2008, pronunțate de Judecătoria Constanța, apreciind că reclamantul nu mai pot invoca beneficiul dreptului derivat din încheierea, la data de 18 iulie 2003, a contractului de vânzare-cumpărare proforma. În același sens, reclamantul nu s-ar putea prevala de un drept care să poată fi valorificat în urma unei eventuale soluționări favorabile a cererii, de vreme ce acesta s-a născut dintr-un contract anulat irevocabil.

În acest fel, Curtea a reținut - fără să o menționeze expres - că reclamantul nu are interesul cerut pentru exercitarea acțiunii deduse judecații, iar, pe cale de consecință, nici calitate procesuală activă. Ca efect al reținerii unor lipsuri privind exercițiul dreptului la acțiune, Curtea nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel, considerând de prisos cercetarea în fond a pricinii. O asemenea soluție încalcă prevederile art. 295 C. proc. civ., întrucât instanța a soluționat aspecte ale cauzei rezolvate de instanța de fond, ce intraseră în puterea lucrului judecat, prin neapelare. Mai mult, tocmai aspectele cauzei ce au fost deduse judecații prin cererea de apel au rămas nerezolvate. A mai susținut recurentul-reclamant că nelegalitatea hotărârii rezultă din nejudecarea în apel a fondului dedus judecații, dar cu menținerea soluțiilor de respingere a celor două excepții procesuale.

Procedând astfel, Curtea a judecat apelul fără să analizeze motivele de apel și a respins apelul, ca nefundat, fără să fi cercetat vreodată fondul. Considerentele Curții, potrivit cărora reclamantul nu s-ar putea prevala de un drept care să poată fi valorificat în urma unei eventuale soluționări favorabile a cererii, ar paraliza orice altă acțiune a sa în anularea contractului de vânzare autentic, chiar întemeiată pe o altă cauză. S-a mai arătat că, aspectele de drept ce au fundamentat soluția din apel nu au fost invocate de părți pe parcursul apelului. Acestea au fost invocate doar de instanță, în cuprinsul considerentelor hotărârii, fără să fi fost vreodată puse în discuția părților, cu încălcarea principiului contradictorialității.

Întrucât aceste aspecte au fost esențiale pentru rezolvarea cauzei și întrucât au fost dezlegate fără a i se permite să prezinte apărări, susține recurentul-reclamant că i-au fost încălcate, totodată, dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. La data de 08 februarie 2012, intimata-pârâtă SC C.U.C. SRL București a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea ca temeinică și legală a deciziei Curții de apel. Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Cel mai important efect al apelului, efectul devolutiv, constă într-o veritabilă reînnoire sau reeditare a judecății, efectul devolutiv fiind limitat prin două reguli restrictive: tantum devolutum quantum apelatum și tantum devolutum quantum judicatum.

Tantum devolutum quantum apelantum constituie o exigență a principiului disponibilității judiciare și exprimă ideea că instanța superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate în cererea de apel. Această regulă semnifică faptul că, instanța de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului numai în limitele criticii formulate de apelant, deci poate judeca doar atât cât i s-a cerut. Regula menționată rezultă din art. 295 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia, „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de odine publică pot fi invocate și din oficiu”. Potrivit regulii „tantum devolutum quantum apelantum, efectul devolutiv nu vizează cu necesitate toate probele de fapt și de drept care s-au pus înaintea primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de apelant.

Prin urmare, efectul devolutiv poate fi limitat prin voința apelantului, care poate relua pretențiile sale în primă instanță, în totalitate sau numai parțial. Instanța de apel nu poate discuta decât punctele deduse judecății prin petiția de apel, întrucât orice alte puncte neaduse judecății în apel rămân definitiv judecate între părți și nu mai pot fi puse din nou în discuție, fără a știrbi definitiv un drept câștigat definitiv de celălalt litigant. Deopotrivă, conform dispozițiilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ., „Apelantului nu i se poate, însă, crea în propria cale de atac o situație mii grea decât aceea din hotărârea atacată”. Textul consacră principiul non reforrmtio in pejus, expresie latină exprimând principiul de procedură potrivit căruia folosirea unei căi de atac nu poate agrava situația celui care a exercitat-o.

Această regulă se justifică prin faptul că efectuarea controlului judiciar al hotărârilor, instituit ca o garanție a respectării legii, ar fi îngrădit, dacă părțile ar înfrunta riscul de a-și crea o situație mai grea prin exercitarea unei căi de atac. Acest principiu presupune ca părții care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluția dată de instanța de control judiciar, situația stabilită prin hotărârea atacată; în alte cuvinte, hotărârea atacată poate fi schimbată numai în favoarea părții care a exercitat apelul. Dacă nu s-ar aplica acest principiu, părțile, cunoscând că există riscul de a li se înrăutăți situația, ar putea să renunțe la atacarea hotărârii, deși hotărârea este nelegală sau netemeinică, ceea ce ar împieta grav asupra aflării adevărului și asigurării respectării legii.

În speță, prin sentința de fond nr. 280 din 11 ianuarie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei de interes și a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamantul I.A.G., solicitând schimbarea în parte a sentinței comerciale nr. 280 din 11 ianuarie 2011 și admiterea acțiunii sale, așa cum a fost formulată. Verificând dosarul instanței de apel, se observă că, prin cererea de apel, reclamantul I.A.G. a invocat, în esență, următoarele motive de apel: contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 29 august 2003 este nul absolut pentru încălcarea art. 966 și 968 C. civ.

ce sancționează cauza ilicită-frauda la lege; cauza contractului de vânzare-cumpărare este ilicită și imorală, întrucât a fost încheiat în contradicție cu normele de ordine publică și de conviețuire socială (bunele moravuri). Necesitatea anulării contractului de vânzare sus-menționat rezultă și din principiul ocrotirii bunei-credințe, ce exprimă cerința ca interesele celor care participă cu bună-credință la raporturile juridice civile, să fie temeinic proteguite față de cele ale participanților de rea-credință, aceștia urmând a fi sancționați pentru conduita lor necorespunzătoare. Ca o consecință a cauzei ilicite, contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 29 august 2003 a fost încheiat în frauda legii.

Frauda la lege afectează însăși forma ad vdiditatem cerută pentru valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 29 august 2003. Mai mult, pentru a obține un onorariu apreciabil, notarul a încălcat art. 6 din Legea notarilor publici, creând, totuși, o aparență de legalitate contractului, astfel încât acesta să-și producă efectele. Aceste motive nu au fost analizate de instanța de apel.

Or, fără a face aceste verificări și a stabili, în concret, în ce măsură, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 29 august 2003, au fost încălcate prevederile art. 966 și art. 968 C. civ., ce sancționează cauza ilicită-frauda la lege, fără a analiza, deci, motivele de apel formulate, cu care a fost învestită, instanța de apel a reluat, însă, analiza unor aspecte pe deplin lămurite și analizate de către instanța de fond și, care, nicidecum, nu au format obiectul unor critici în apel (efectele contractului de mandat și inopozabilitatea sentinței nr. 3893 din 03 martie 2008, pronunțată de Judecătoria Constanța).

Procedând în acest mod, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, necercetând întru totul fondul cauzei, respectiv, strict sub aspectul verificării cauzelor de nulitate absolută ale contractului de vânzare-cumpărare atacat, în limitele cererii de apel formulate, ba, dimpotrivă, reluând în discuție și analiză anumite aspecte ale cauzei rezolvate de către instanța de fond și necriticate prin apel, intrate, astfel, în puterea lucrului judecat, prin neapelare. Față de principiul enunțat, tantum devolutum quantum apellatum, instanța de apel nu poate discuta decât punctele deduse judecății prin petiția de apel, întrucât orice alte puncte neaduse în apel rămân definitiv judecate între părți și nu mai pot fi puse din nou în discuție fără a știrbi un drept definitiv câștigat.

Așa fiind, Curtea de apel a judecat apelul fără să analizeze motivele de apel cu care a fost învestită, încălcând, astfel, principiul statuat prin art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și pronunțând o hotărâre nelegală. În cauză este reținută și agravarea situației în propria cale de atac, care reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ. și atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece excepțiile lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes au fost respinse în primă instanță iar sentința a intrat în puterea lucrului judecat în acest aspect, iar instanța de apel, chiar dacă a păstrat această soluție, nu a făcut decât să completeze motivarea cu noi argumente, asupra cărora nu fusese chemată a le analiza și a se pronunța, așa încât situația reclamantului a fost schimbată.

Mai mult, hotărârea pronunțată de instanța de apel încalcă în mod flagrant și dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., care stabilesc în sarcina instanței obligația de a menționa, în considerentele hotărârii pronunțate, motivele de fapt și de drept care au stat la baza adoptării soluției, cât și aceea de a se pronunța asupra tuturor cererilor de apel cu care a fost învestită, soluție care trebuie să se regăsească în dispozitiv, o obligație esențială, a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În fapt, această neanalizare și nemotivare de către instanța de apel asupra motivelor apelului formulat de reclamantul I.A.G.

este și improprie pentru exercitarea unui control judiciar, echivalând, în realitate, cu lipsa oricăror considerente de natură să explice în fapt și în drept cele reținute de către instanța de apel și a oricărei soluții asupra apelului părții. Nemotivarea hotărârii și nepronunțarea instanței de apel strict asupra motivelor de apel cu care a fost legal învestită în privința apelului reclamantului pune instanța de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justețea hotărârii adoptate, astfel încât, prin aceasta, reclamantul-recurent a suferit o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea actului. De altfel, și Curtea Europeană, în jurisprudența sa, a arătat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag.

1 din Convenție, include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (hotărârea Artico contra Italia din 13 mai 1980), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al cererii părții, al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin, pentru a le aprecia pertinența (hotărârea Albina contra România).

În acest context, neputându-se cunoaște dacă soluția pronunțată de Curtea de Apel București reprezintă sau nu rezultatul cercetării apelului formulat de reclamantul I.A.G., reținând, totodată, că, prin hotărârea dată, s-au încălcat principii esențiale ale judecății în apel, tantum devolutum quantum apellatum [art. 295 alin. (1) C. proc. civ.] și non reformatio in pejus (art. 296 teza a II-a C. proc. civ.), Înalta Curte constată că, în cauză, sunt incidente reglementările cuprinse în alin. (5) teza I al art. 312 C. proc. civ., text de lege care impune soluția casării, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel, spre rejudecarea apelului formulat de reclamantul I.A.G. Așa fiind, față de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1), (2), (3) și (5) C. proc.

civ. și art. 313 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-reclamant I.A.G. , va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurentul-reclamant I.A.G. împotriva deciziei comerciale nr. 356 din 30 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2012.