ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 661/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 661/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

SECȚlA A II-A CIVILĂ

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

la data de 19 februarie 2008, sub nr. 6547/3/2008, reclamantul I.A.G. a chemat în

judecată pârâții I.S.D.M. și SC C.U.C. SRL București, solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat în 29 august 2003 de BNP B.C., prin care autoarea pârâtului I.S.D.M.

a înstrăinat către pârâta SC C.U.C. SRL terenul în suprafață de 5 ha, situat în

comuna C., județul Constanța, înscris în Cartea Funciară nr. 326- Constanța cu

nr. cadastral 279; să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată și a onorariului

de avocat ocazionate de prezentul litigiu.

La termenul de judecată din data de 12

iunie 2008, pârâta SC C.U.C. SRL București a invocat excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantului și excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea

cererii.

Prin încheierea de ședință din data de

04 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a prorogat soluționarea

excepțiilor invocate de pârâta SC C.U.C. SRL București după punerea în discuție

a suspendării judecării prezentei cauze până la soluționarea irevocabilă a Dosarului

nr. 36/212/2003 al Judecătoriei Constanța.

La termenul de judecată din data de 28

octombrie 2010, instanța, în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ., a dispus

unirea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului și a excepției

lipsei de interes a reclamantului în formularea acțiunii, cu fondul cauzei, având

în vedere că, pentru soluționarea excepțiilor, este nevoie să se administreze probe

comune cu fondul cauzei.

Prin sentința comercială nr. 280, pronunțată

la data de 11 ianuarie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei de

interes; a respins acțiunea privind pe reclamantul I.A.G., în contradictoriu cu

pârâții I.S.D.M. și SC C.U.C. SRL București, ca neîntemeiată, și a luat act că nu

s-au solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei hotărâri, instanța

de fond a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Chiar dacă prin sentința civilă nr.

3893 din 03 martie 2008, pronunțată de Judecătoria Constanța, rămasă irevocabilă

prin decizia civilă nr. 129 din 27 ianuarie 2009 a Tribunalului Constanța, s-a anulat

clauza contractului de vânzare- cumpărare referitoare la persoanele pentru care

s-a încheiat contractul, printre care a figurat și reclamantul din prezenta cauză,

Tribunalul a apreciat că reclamantul justifică atât calitatea procesuală activă,

cât și interesul, pentru a formula prezenta acțiune, întrucât, între el și promitentul

cumpărător P.I., s-a încheiat un contract de mandat, prin care acesta din urmă a

fost împuternicit să încheie antecontractul de vânzare-cumpărare și în numele reclamantului,

astfel cum rezultă din convenția încheiată la data de 21 iulie 2003.

Tribunalul a apreciat că reclamantul justifică

un interes pentru a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare din 29 august

2003, prin care terenul a fost vândut pârâtei SC C.U.C. SRL, folosul practic urmărit

fiind readucerea terenului în patrimoniul succesorilor vânzătoarei și valorificarea

antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între P.I. și I.S.L.S. la data de

18 iulie 2003.

În speța de față, Tribunalul a reținut

că nu s-a făcut dovada unei intenții evidente a pârâtelor de a încălca vreo dispoziție

legală imperativă, cu scopul de a eluda sensul și finalitatea legii, pentru a opera

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare atacat.

Astfel, prin antecontractul de vânzare-cumpărare

încheiat între P.I. și I.S.L.S., nu s-a prevăzut un termen pentru încheierea contractului

de vânzare-cumpărare în formă autentică și pentru plata prețului, și nici plata

unor daune-interese în cazul nerespectării obligației de a vinde terenul promitentului-cumpărător,

aspecte de natură a crea incertitudine cu privire la încheierea într-un viitor apropiat

a contractului de vânzare- cumpărare și plata prețului. În atare situație, terenul

a fost vândut societății pârâte cu care s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare

în formă autentică și care și-a asumat obligații ferme, atât în privința plății

prețului, cât și a datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare, promitenta-vânzătoare

declarând că denunță unilateral antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la

dat de 18 iulie 2003.

Mai mult decât atât, promitentul cumpărător

P.I. s-a dovedit că a folosit metode nelegale pentru a o determina pe promitenta-vânzătoare

să-i vândă terenul, falsificând antecontractul de vânzare-cumpărare prin introducerea

unor clauze ce nu au fost prevăzute la încheierea convenției.

Tribunalul a mai reținut că, prin sentința

civilă nr. 3893 din 03 martie 2008, pronunțată de Judecătoria Constanța, irevocabilă

prin decizia civilă nr. 129 din 27 ianuarie 2009 a Tribunalului Constanța, s-a stabilit,

cu putere de lucru judecat, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din

29 august 2003, fiind respinsă cererea celorlalte persoane care l-au mandatat pe

P.I. să încheie antecontractul de vânzare-cumpărare din data de 18 iulie 2003, cerere

prin care au solicitat constatarea nulității aceluiași contract de vânzare-cumpărare

pentru același motiv, frauda la lege.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel,

în termen, reclamantul I.A.G., la data de 06 aprilie 2011, motivele de apel fiind

depuse, de asemenea, în termen, la aceeași dată.

Prin decizia comercială nr. 356, pronunțată

la data de 30 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul I.A.G. împotriva sentinței comerciale

nr. 280 din 11 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, în Dosarul nr. 6547/3/2008, în contradictoriu cu intimații I.S.D.M.

și SC C.U.C. SRL București.

În motivarea acestei hotărâri, instanța

de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte:

De principiu, în condițiile în care antecontractul

nu a transmis dreptul de proprietate, ci a dat naștere doar unei obligații de a

face, el nu conferă părții lezate dreptul de a intenta acțiune în anularea vânzării

făcute cu nesocotirea acestei promisiuni, ci doar dreptul de a pretinde vânzătorului

daune-interese, imposibilitatea de a obține anularea contractului derivând din dispozițiile

art. 1075 C. civ.

Apelantul are, însă, posibilitatea ca,

afirmând că vânzarea s-a făcut în frauda sa, cu complicitatea la fraudă a terțului

achizitor (fraus omnia cornmpii), să solicite anularea contractului, pentru cauză

ilicită, ca motiv de nulitate absolută.

Prealabil verificării cauzei ilicite, Curtea

a subliniat că apelantul nu mai poate invoca beneficiul dreptului derivat din încheierea,

la data de 18 iulie 2003, a contractului „de vânzare-cumpărare/proforma”, de vreme

ce, prin sentința civilă nr. 3893 din 03 martie 2008 a Judecătoriei Constanța, rămasă

irevocabilă, s-a constatat nulitatea parțială a acestuia, cu referire la clauzele

privind acordarea daunelor-interese în sumă de 100.000 euro, persoanele pentru oare

promitentul-cumpărător P.I. s-a obligat să cumpere și mențiunea încheierii actului

în dublu exemplar.

Instanța de apel a apreciat că nu este

susținut de argumente juridice valabile considerentul pe care l-a reținut prima

instanță, referitoare la inopozabilitatea sentinței menționate mai sus față de apelant,

deoarece, în litigiul derulat în fața Judecătoriei Constanța, acesta a renunțat

doar la judecata cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat în 29 august 2003 de către BNP B.C., însă, a avut calitate procesuală

pasivă în cererea conexă, prin care intimatul din prezenta cauză a solicitat chiar

constatarea nulității parțiale a înscrisului intitulat „contract de vânzare-cumpărare/proforma”.

Iar existența contractului de mandat între apelant și P.I. nu este de natură să

confere un alt drept mandantului, în afară de cel care îl va legitima să ceară socoteală

mandatarului, potrivit art. 1541 C. civ.

În această ordine de idei, Curtea a subliniat

că aceste considerente - care le vor înlocui pe cele aduse de prima instanță - nu

pot agrava situația apelantului în propria cale de atac, de vreme ce soluția care

se va pronunța va fi în același sens cu cea la care a ajuns și Tribunalul.

S-a reținut, așadar, că apelantul nu se

mai poate prevala de un drept care să poată fi valorificat în urma unei eventuale

soluționări favorabile a cererii sale, de vreme ce acesta s-a născut dintr-un contract

anulat irevocabil, astfel încât, toate susținerile care vizează cauza ilicită, frauda

la lege și încălcarea de către notar a Legii nr. 36/1995, nu pot justifica schimbarea

hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,

în termen, reclamantul I.A.G., solicitând admiterea recursului, în sensul casării

în tot a hotărârii atacate, iar, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare

Curții de Apel București.

În recursul său, întemeiat în drept pe

prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurentul-reclamant I.A.G. a invocat,

în esență, următoarele motive:

Instanța de apel a dat hotărârea atât cu

încălcarea, cât și cu greșita aplicare a legii, soluționând, astfel, procesul fără

a intra în cercetarea fondului.

Instanța de apel a dat hotărârea cu încălcarea

art. 295 C. proc. civ. - ce instituie obligativitatea verificării situației de fapt

și a aplicării legii doar în limitele cererii de apel. Instanța de apel a reanalizat,

însă, aplicarea legii de către instanța de fond pentru aspecte deja soluționate,

față de care nu s-a declarat apel.

Procedând astfel, instanța de apel a modificat

aspecte ale hotărârii din fond ce intraseră în puterea lucrului judecat; ca o consecință,

instanța nu a mai analizat criticile aduse hotărârii din fond.

Mai susține recurentul-reclamant că, din

analiza hotărârii recurate, se desprind următoarele motive de casare cu trimitere

spre rejudecare:

Prealabil verificării cauzei ilicite, Curtea

a verificat în mod nelegal soluția dată de Tribunal unor excepții procesuale ce

nu au fost atacate cu apel.

Întrucât Tribunalul a reținut întrunirea

condițiilor de exercițiu ale cererii introductive, susține recurentul-reclamant

că a atacat prin apel partea hotărârii care se referă la neîntrunirea condițiilor

de acordare a protecției juridice solicitate. Față de soluția de respingere a cererii,

ca nefondată, a formulat apel reclamantul, criticând exclusiv considerentele ce

au stat la baza pronunțării sale; în acest mod, a învestit Curtea de Apel București

strict cu verificarea cauzelor de nulitate absolută ale contractului de vânzare-cumpărare

atacat.

Curtea a reluat, însă, analiza efectelor

contractului de mandat și a inopozabilității sentinței nr. 3893 din 03 martie 2008,

pronunțate de Judecătoria Constanța, apreciind că reclamantul nu mai pot invoca

beneficiul dreptului derivat din încheierea, la data de 18 iulie 2003, a contractului

de vânzare-cumpărare proforma. În același sens, reclamantul nu s-ar putea prevala

de un drept care să poată fi valorificat în urma unei eventuale soluționări favorabile

a cererii, de vreme ce acesta s-a născut dintr-un contract anulat irevocabil.

În acest fel, Curtea a reținut - fără să

o menționeze expres - că reclamantul nu are interesul cerut pentru exercitarea acțiunii

deduse judecații, iar, pe cale de consecință, nici calitate procesuală activă. Ca

efect al reținerii unor lipsuri privind exercițiul dreptului la acțiune, Curtea

nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel, considerând de prisos cercetarea în fond

a pricinii.

O asemenea soluție încalcă prevederile

art. 295 C. proc. civ., întrucât instanța a soluționat aspecte ale cauzei rezolvate

de instanța de fond, ce intraseră în puterea lucrului judecat, prin neapelare. Mai

mult, tocmai aspectele cauzei ce au fost deduse judecații prin cererea de apel au

rămas nerezolvate.

A mai susținut recurentul-reclamant că

nelegalitatea hotărârii rezultă din nejudecarea în apel a fondului dedus judecații,

dar cu menținerea soluțiilor de respingere a celor două excepții procesuale. Procedând

astfel, Curtea a judecat apelul fără să analizeze motivele de apel și a respins

apelul, ca nefundat, fără să fi cercetat vreodată fondul.

Considerentele Curții, potrivit cărora

reclamantul nu s-ar putea prevala de un drept care să poată fi valorificat în urma

unei eventuale soluționări favorabile a cererii, ar paraliza orice altă acțiune

a sa în anularea contractului de vânzare autentic, chiar întemeiată pe o altă cauză.

S-a mai arătat că, aspectele de drept ce

au fundamentat soluția din apel nu au fost invocate de părți pe parcursul apelului.

Acestea au fost invocate doar de instanță, în cuprinsul considerentelor hotărârii,

fără să fi fost vreodată puse în discuția părților, cu încălcarea principiului contradictorialității.

Întrucât aceste aspecte au fost esențiale

pentru rezolvarea cauzei și întrucât au fost dezlegate fără a i se permite să prezinte

apărări, susține recurentul-reclamant că i-au fost încălcate, totodată, dreptul

la apărare și dreptul la un proces echitabil.

La data de 08 februarie 2012, intimata-pârâtă

SC C.U.C. SRL București a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea

recursului, ca nefondat, și menținerea ca temeinică și legală a deciziei Curții

de apel.

Analizând recursul formulat, prin prisma

motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta

este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cel mai important efect al apelului, efectul

devolutiv, constă într-o veritabilă reînnoire sau reeditare a judecății, efectul

devolutiv fiind limitat prin două reguli restrictive: tantum devolutum quantum apelatum

și tantum devolutum quantum judicatum.

Tantum devolutum quantum apelantum

constituie o exigență a principiului disponibilității

judiciare și exprimă ideea că instanța superioară este limitată să cerceteze cauza

numai cu privire la motivele indicate în cererea de apel. Această regulă semnifică

faptul că, instanța de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului numai

în limitele criticii formulate de apelant, deci poate judeca doar atât cât i s-a

cerut.

Regula menționată rezultă din art. 295

alin. (1) C. proc. civ., conform căruia, „Instanța de apel va verifica, în limitele

cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Motivele de odine publică pot fi invocate și din oficiu”.

Potrivit regulii „tantum devolutum quantum

apelantum, efectul devolutiv nu vizează cu necesitate toate probele de fapt și de

drept care s-au pus înaintea primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate

expres sau implicit de apelant. Prin urmare, efectul devolutiv poate fi limitat

prin voința apelantului, care poate relua pretențiile sale în primă instanță, în

totalitate sau numai parțial. Instanța de apel nu poate discuta decât punctele deduse

judecății prin petiția de apel, întrucât orice alte puncte neaduse judecății în

apel rămân definitiv judecate între părți și nu mai pot fi puse din nou în discuție,

fără a știrbi definitiv un drept câștigat definitiv de celălalt litigant.

Deopotrivă, conform dispozițiilor art.

296 teza a II-a C. proc. civ., „Apelantului nu i se poate, însă, crea în propria

cale de atac o situație mii grea decât aceea din hotărârea atacată”.

Textul consacră principiul non reforrmtio

in pejus, expresie latină exprimând principiul de procedură potrivit căruia folosirea

unei căi de atac nu poate agrava situația celui care a exercitat-o. Această regulă

se justifică prin faptul că efectuarea controlului judiciar al hotărârilor, instituit

ca o garanție a respectării legii, ar fi îngrădit, dacă părțile ar înfrunta riscul

de a-și crea o situație mai grea prin exercitarea unei căi de atac.

Acest principiu presupune ca părții care

a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluția dată de instanța de

control judiciar, situația stabilită prin hotărârea atacată; în alte cuvinte, hotărârea

atacată poate fi schimbată numai în favoarea părții care a exercitat apelul.

Dacă nu s-ar aplica acest principiu, părțile,

cunoscând că există riscul de a li se înrăutăți situația, ar putea să renunțe la

atacarea hotărârii, deși hotărârea este nelegală sau netemeinică, ceea ce ar împieta

grav asupra aflării adevărului și asigurării respectării legii.

În speță, prin sentința de fond nr. 280

din 11 ianuarie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei de

interes și a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a formulat

apel reclamantul I.A.G., solicitând schimbarea în parte a sentinței comerciale

nr. 280 din 11 ianuarie 2011 și admiterea acțiunii sale, așa cum a fost formulată.

Verificând dosarul instanței de apel, se

observă că, prin cererea de apel, reclamantul I.A.G. a invocat, în esență, următoarele

motive de apel: contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 29 august 2003 este

nul absolut pentru încălcarea art. 966 și 968 C. civ. ce sancționează cauza ilicită-frauda

la lege; cauza contractului de vânzare-cumpărare este ilicită și imorală, întrucât

a fost încheiat în contradicție cu normele de ordine publică și de conviețuire socială

(bunele moravuri).

Necesitatea anulării contractului de vânzare

sus-menționat rezultă și din principiul ocrotirii bunei-credințe, ce exprimă cerința

ca interesele celor care participă cu bună-credință la raporturile juridice civile,

să fie temeinic proteguite față de cele ale participanților de rea-credință, aceștia

urmând a fi sancționați pentru conduita lor necorespunzătoare.

Ca o consecință a cauzei ilicite, contractul

de vânzare-cumpărare autentificat în 29 august 2003 a fost încheiat în frauda legii.

Frauda la lege afectează însăși forma ad vdiditatem cerută pentru valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 29 august 2003.

Mai mult, pentru a obține un onorariu apreciabil,

notarul a încălcat art. 6 din Legea notarilor publici, creând, totuși, o aparență

de legalitate contractului, astfel încât acesta să-și producă efectele.

Aceste motive nu au fost analizate de instanța

de apel.

Or, fără a face aceste verificări și a

stabili, în concret, în ce măsură, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare

autentificat în 29 august 2003, au fost încălcate prevederile art. 966 și art. 968

C. civ., ce sancționează cauza ilicită-frauda la lege, fără a analiza, deci, motivele

de apel formulate, cu care a fost învestită, instanța de apel a reluat, însă, analiza

unor aspecte pe deplin lămurite și analizate de către instanța de fond și, care,

nicidecum, nu au format obiectul unor critici în apel (efectele contractului de

mandat și inopozabilitatea sentinței nr. 3893 din 03 martie 2008, pronunțată de

Judecătoria Constanța).

Procedând în acest mod, instanța de apel

a pronunțat o hotărâre nelegală, necercetând întru totul fondul cauzei, respectiv,

strict sub aspectul verificării cauzelor de nulitate absolută ale contractului de

vânzare-cumpărare atacat, în limitele cererii de apel formulate, ba, dimpotrivă,

reluând în discuție și analiză anumite aspecte ale cauzei rezolvate de către instanța

de fond și necriticate prin apel, intrate, astfel, în puterea lucrului judecat,

prin neapelare.

Față de principiul enunțat, tantum devolutum

quantum apellatum, instanța de apel nu poate discuta decât punctele deduse judecății

prin petiția de apel, întrucât orice alte puncte neaduse în apel rămân definitiv

judecate între părți și nu mai pot fi puse din nou în discuție fără a știrbi un

drept definitiv câștigat.

Așa fiind, Curtea de apel a judecat apelul

fără să analizeze motivele de apel cu care a fost învestită, încălcând, astfel,

principiul statuat prin art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și pronunțând o hotărâre

nelegală.

În

cauză este reținută și agravarea situației în propria cale

de atac, care reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 296 teza a II-a C.

proc. civ. și atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece excepțiile

lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes au fost respinse

în primă instanță iar sentința a intrat în puterea lucrului judecat în acest aspect,

iar instanța de apel, chiar dacă a păstrat această soluție, nu a făcut decât să

completeze motivarea cu noi argumente, asupra cărora nu fusese chemată a le analiza

și a se pronunța, așa încât situația reclamantului a fost schimbată.

Mai mult, hotărârea pronunțată de instanța

de apel încalcă în mod flagrant și dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 și

pct. 6 C. proc. civ., care stabilesc în sarcina instanței obligația de a menționa,

în considerentele hotărârii pronunțate, motivele de fapt și de drept care au stat

la baza adoptării soluției, cât și aceea de a se pronunța asupra tuturor cererilor

de apel cu care a fost învestită, soluție care trebuie să se regăsească în dispozitiv,

o obligație esențială, a cărei încălcare este sancționată cu nulitatea hotărârii,

conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În

fapt, această neanalizare și nemotivare de către instanța

de apel asupra motivelor apelului formulat de reclamantul I.A.G. este și improprie

pentru exercitarea unui control judiciar, echivalând, în realitate, cu lipsa oricăror

considerente de natură să explice în fapt și în drept cele reținute de către instanța

de apel și a oricărei soluții asupra apelului părții.

Nemotivarea hotărârii și nepronunțarea

instanței de apel strict asupra motivelor de apel cu care a fost legal învestită

în privința apelului reclamantului pune instanța de recurs în imposibilitatea de

a putea analiza justețea hotărârii adoptate, astfel încât, prin aceasta, reclamantul-recurent

a suferit o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea actului.

De altfel, și Curtea Europeană, în jurisprudența

sa, a arătat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din

Convenție, include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile

pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât

Convenția nu are drept scop garantarea

unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (hotărârea

Artico contra Italia din 13 mai 1980), acest drept nu poate fi considerat efectiv

decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate

de către instanța sesizată.

Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în

sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al cererii părții,

al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin, pentru

a le aprecia pertinența (hotărârea Albina contra România).

În

acest context, neputându-se cunoaște dacă soluția pronunțată

de Curtea de Apel București reprezintă sau nu rezultatul cercetării apelului formulat

de reclamantul I.A.G., reținând, totodată, că, prin hotărârea dată, s-au încălcat

principii esențiale ale judecății în apel, tantum devolutum quantum apellatum [art.

295 alin. (1) C. proc. civ.] și non reformatio in pejus (art. 296 teza a II-a C.

proc. civ.), Înalta Curte constată că, în cauză, sunt incidente reglementările cuprinse

în alin. (5) teza I al art. 312 C. proc. civ., text de lege care impune soluția

casării, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel, spre rejudecarea apelului

formulat de reclamantul I.A.G.

Așa fiind, față de considerentele expuse,

Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1), (2), (3) și (5) C.

proc. civ. și art. 313 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

va admite recursul declarat de recurentul-reclamant I.A.G.

, va casa decizia recurată și va trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant

I.A.G. împotriva deciziei comerciale nr. 356 din 30 iunie 2011, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a VI-a comercială.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14

februarie 2012.