ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5486/2010

Asupra recursului de

față, constată:

Prin decizia civilă nr. 678 din 17 decembrie

2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins

ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primar

General, împotriva sentința civilă nr. 592 din 22 aprilie 2009 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Pentru a dispune în

acest sens, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 592 din 22 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B.M.R. în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul București, prin Primar General.

A fost obligat

pârâtul să emită o dispoziție de restituire în natură în favoarea reclamantei a

imobilului-apartamentul situat în București, sector 1, compus din sufragerie, 2

dormitoare, hol, bucătărie, cameră de serviciu, debara, baie, boxă, precum și

cota indiviză aferentă din părțile și dependințele comune ale imobilului

construcție care prin natura lor sunt în folosință comună, cu respectarea

dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 10/2001 privind rambursarea de către

reclamantă a despăgubirii primite, actualizată.

A fost obligat

pârâtul la plata cheltuielilor de judecată de 500 RON către reclamantă.

Așa cum a reținut și

prima instanță, prin decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, atribuția instanței judecătorești de a soluționa

calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii

de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la prerogativa

formală de a se dispune emiterea unui alt act în locul celui anulat, ci impune

ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie

prin vreo dispoziție legală să dispună ea direct restituirea în natură a

imobilului ce face obiectul litigiului.

În cazul în care

unitatea deținătoare sau entitatea investită cu soluționarea notificării nu

respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001 de a

soluționa notificarea în termen de 60 de zile, lipsa răspunsului echivalează cu

refuzul restituirii imobilului, care nu poate rămâne necenzurat; nicio

dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră neîndreptățit de

a se adresa instanței competente, drept consacrat însăși de constituție la art.

21 alin. (2).

În ceea ce privește

faptul că imobilul apartament nu ar fi fost suficient identificat, critica este

nefondată câtă vreme apelantul nu aduce vreo dovadă în sensul că apartamentul

în configurația descrisă în contractul din anul 1974 și în decizia de preluare,

ar fi suferit vreo modificare.

Împotriva deciziei de

apel a formulat cerere de recurs pârâtul-apelant criticând-o pentru următoarele

motive:

Potrivit art. 23 din

Legea nr. 10/2001, detaliate prin normele metodologice, termenul de 60 de zile

pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra

cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării,

fie data depunerii actelor doveditoare.

În Normele

metodologice se face vorbire de necesitatea existenței a unei precizări a

persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține probe,

precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct.

23.1 din H.G. nr. 498/2003).

În speță, reclamantul

nu a arătat care este data depunerii ultimului înscris și nici nu a făcut

dovada existenței unei astfel de precizări, context în care obligația de a

emite dispoziții de restituire este, cel puțin, prematură.

- În ceea ce privește

obligația de a-l invita în scris pe reclamant pentru susținerea cererii, sunt

netemeinice și nelegale soluțiile ambelor instanțe, având în vedere faptul că

aceasta nu este o „obligație de a face” supusă controlului judecătoresc,

neexistând sancțiune pentru neîndeplinirea ei, ci este un atribut al organului

administrativ.

Analizând decizia de

apel în raport de criticile formulate ce se circumscriu motivului de recurs

reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:

- Dispozițiile H.G.

nr. 498/2003 invocate au fost abrogate în urma intrării în vigoare a H.G. nr.

250/2007.

Însă dispozițiile

pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003 au fost reluate în pct. 25.1 din noul act.

Pârâta-recurentă

ignoră dispozițiile pct. 25.1 alin. (4) din H.G. nr. 250/2007, fost pct. 23

pct. 1 alin. (4) din H.G. nr. 498/2003, care arată că dacă unitatea

deținătoare, în urma analizării actelor deja depuse, constată că documentația

depusă este insuficientă, comunică celeilalte părți acest lucru.

Prin cererea de

recurs partea se prevalează de lipsa unei precizări în sensul că nu sunt alte

acte de depus, situație care nu poate fi acceptată la 7 ani de la data

depunerii notificării (față de data sesizării primei instanțe), actul putând fi

obținut printr-o simplă solicitare către notificator, potrivit normelor de

aplicare a legii.

Mai mult, în

condițiile în care se invocă lipsa unui asemenea act, se apreciază că,

implicit, dosarul administrativ conținea toate actele necesare pentru

fundamentarea deciziei, iar motivația din recurs este de un formalism excesiv.

- Ultima critică de

recurs excede cadrului litigiului nefiind un aspect sancționat prin decizia de

apel – neconstituind de altfel nici motiv de apel.

În considerarea

argumentelor reținute mai sus, Înalta Curte urmează să respingă recursul ca

nefondat, făcând aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei civile

nr. 678 din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie

2010.