ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5486/2010

Asupra recursului de față, constată: Prin decizia civilă nr. 678 din 17 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primar General, împotriva sentința civilă nr. 592 din 22 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 592 din 22 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B.M.R. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General.

A fost obligat pârâtul să emită o dispoziție de restituire în natură în favoarea reclamantei a imobilului-apartamentul situat în București, sector 1, compus din sufragerie, 2 dormitoare, hol, bucătărie, cameră de serviciu, debara, baie, boxă, precum și cota indiviză aferentă din părțile și dependințele comune ale imobilului construcție care prin natura lor sunt în folosință comună, cu respectarea dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 10/2001 privind rambursarea de către reclamantă a despăgubirii primite, actualizată. A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată de 500 RON către reclamantă.

Așa cum a reținut și prima instanță, prin decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la prerogativa formală de a se dispune emiterea unui alt act în locul celui anulat, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

În cazul în care unitatea deținătoare sau entitatea investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001 de a soluționa notificarea în termen de 60 de zile, lipsa răspunsului echivalează cu refuzul restituirii imobilului, care nu poate rămâne necenzurat; nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră neîndreptățit de a se adresa instanței competente, drept consacrat însăși de constituție la art. 21 alin. (2). În ceea ce privește faptul că imobilul apartament nu ar fi fost suficient identificat, critica este nefondată câtă vreme apelantul nu aduce vreo dovadă în sensul că apartamentul în configurația descrisă în contractul din anul 1974 și în decizia de preluare, ar fi suferit vreo modificare.

Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs pârâtul-apelant criticând-o pentru următoarele motive: Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, detaliate prin normele metodologice, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În Normele metodologice se face vorbire de necesitatea existenței a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003). În speță, reclamantul nu a arătat care este data depunerii ultimului înscris și nici nu a făcut dovada existenței unei astfel de precizări, context în care obligația de a emite dispoziții de restituire este, cel puțin, prematură.

- În ceea ce privește obligația de a-l invita în scris pe reclamant pentru susținerea cererii, sunt netemeinice și nelegale soluțiile ambelor instanțe, având în vedere faptul că aceasta nu este o „obligație de a face” supusă controlului judecătoresc, neexistând sancțiune pentru neîndeplinirea ei, ci este un atribut al organului administrativ. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate ce se circumscriu motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed: - Dispozițiile H.G. nr. 498/2003 invocate au fost abrogate în urma intrării în vigoare a H.G. nr. 250/2007. Însă dispozițiile pct. 23.1 din H.G.

nr. 498/2003 au fost reluate în pct. 25.1 din noul act. Pârâta-recurentă ignoră dispozițiile pct. 25.1 alin. (4) din H.G. nr. 250/2007, fost pct. 23 pct. 1 alin. (4) din H.G. nr. 498/2003, care arată că dacă unitatea deținătoare, în urma analizării actelor deja depuse, constată că documentația depusă este insuficientă, comunică celeilalte părți acest lucru. Prin cererea de recurs partea se prevalează de lipsa unei precizări în sensul că nu sunt alte acte de depus, situație care nu poate fi acceptată la 7 ani de la data depunerii notificării (față de data sesizării primei instanțe), actul putând fi obținut printr-o simplă solicitare către notificator, potrivit normelor de aplicare a legii. Mai mult, în condițiile în care se invocă lipsa unui asemenea act, se apreciază că, implicit, dosarul administrativ conținea toate actele necesare pentru fundamentarea deciziei, iar motivația din recurs este de un formalism excesiv.

- Ultima critică de recurs excede cadrului litigiului nefiind un aspect sancționat prin decizia de apel – neconstituind de altfel nici motiv de apel. În considerarea argumentelor reținute mai sus, Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat, făcând aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 678 din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2010.