ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1691/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1691/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

penal de față constată:

Prin sentința

penală nr. 42/P din 06 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Neamț, în Dosarul

nr. 4690/103/2009, s-a dispus condamnarea inculpatului S.M. la pedeapsa de 3 (trei)

ani și 6 (șase) luni închisoare și 1 (un) an pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) Teza II-a și lit. b) C. pen. pentru săvârșirea

infracțiunii de omor prevăzută de art. 174 C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a)

și c) C. pen., prin schimbarea de încadrare juridică dată faptei prin rechizitoriu,

din infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174-175 lit. i) C. pen.

În baza art. 136

din Legea nr. 295/2004 cu aplicarea art. 74 lit. a) și c) C. pen. a fost condamnat

același inculpat la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

de nerespectare a regimului armelor și munițiilor.

În temeiul

art. 33 lit. a) - 34 lit. b) și art. 35 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate

inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 (trei) ani

și 6 (șase) luni închisoare și 1 (un) pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) Teza II-a și lit. b) C. pen.

S-a făcut aplicarea

art. 71-64 lit. a) Teza II-a și lit. b) C. pen.

S-a luat act că

partea vătămată P.V. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

A fost obligat

inculpatul la 2.000 RON, cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt următoarele:

La data de 21

mai 2007, în jurul orelor 18,00, inculpatul S.M. - pădurar la Ocolul Silvic H.,

a anunțat că la punctul de lucru M., aflat în zona sa de supraveghere, se sustrage

material lemnos de mai multe persoane. Inculpatul s-a deplasat în zona respectivă

cu autoturismul, după care a continuat să meargă pe jos, până la punctul G.T., unde

a văzut doi tineri tăind lemne.

După semnalmentele

cailor și a căruței, inculpatul i-a recunoscut pe cei doi tineri ca fiind frații

P.C.C. și P.V.V.

În momentul în

care l-au văzut pe inculpat, cei doi frați au fugit, iar inculpatul s-a deplasat

cu autoturismul la sediul cantonului nr. a Ghidion, unde și-a luat arma de serviciu,

calibru 12 mm, și s-a reîntors în zona în care îi găsise pe cei doi.

Inculpatul a ajuns

în locul respectiv în jurul orelor 21,00, a observat căruța cu lemne a fraților

P. și i-a somat să oprească prin tragerea unui foc de armă în plan vertical. Tinerii

au ignorat avertizarea primită și și-au continuat deplasarea cu căruța, ceea ce

a determinat inculpatul să alerge în direcția lor și să acționeze concomitent arma

de foc, acțiune ce a avut ca rezultat împușcarea victimei P.C.C. care, în momentul

împușcăturii, era orientată cu spatele către direcția de tragere, ușor rotită către

stânga.

Prin raportul

medico-legal de necropsie s-a stabilit că moartea victimei P.C.C. a fost violentă

și s-a datorat șocului hemoragie și traumatic, consecința unor plăgi multiple toraco-abdominale

cu interesare de organe parenchimatoase. Leziunile puteau fi produse prin împușcare

cu arma de foc cu alice de 0,3 cm, iar poziția victimei a fost față de trăgător

cu spatele și ușor lateral stânga.

De asemenea, prima

instanță a reținut și concluziile raportului de expertiză criminalistică întocmit

de Institutul de Medicină Legală Iași prin care se stabilise că distanța de la care

a fost efectuată tragerea cu arma în direcția victimei era de 15 m.

Ambele rapoarte

de expertiză efectuate în cauză au menționat că nu se putea stabili dacă exista

posibilitatea declanșării accidentale a armei prin căderea inculpatului și agățarea

armei de crengile aflate la pământ.

S-a reținut în

cauză existența unei legături directe de cauzalitate între acțiunea de tragere cu

arma și leziunile cauzate victimei P.C.C., leziuni ce au condus la decesul victimei.

În drept, faptele

inculpatului au fost încadrate în dispozițiile art. 174 C. pen. și art. 126 din

Legea nr. 295/2004 cu aplicarea art. 74 C. pen.

Cu referire la

infracțiunea de omor, s-a reținut că aceasta nu a fost săvârșită în public, situație

ce a impus schimbarea încadrării juridice.

La individualizarea

judiciară a pedepsei, s-a apreciat că datele ce caracterizează persoana inculpatului

justifică reținerea în cauză de circumstanțe atenuante judiciare, cu consecința

reducerii pedepselor sub minimul special prevăzut de lege.

Hotărârea pronunțată

în cauză a fost atacată cu apel de către inculpatul S.M.

Prin motivele

de apel formulate s-a solicitat schimbarea de încadrare juridică prin reținerea

infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen., arătându-se

că focul de armă a fost declanșat accidental prin căderea inculpatului și agățarea

armei de crengile copacilor din pădure.

Prin decizia penală

nr. 141 din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția penală, a fost admis

apelul inculpatului și desființată în parte hotărârea atacată numai în ceea ce privește

cuantumul pedepsei aplicate pentru infracțiunea concurentă prevăzută de art. 136

din Legea nr. 295/2004.

În rejudecare,

a fost redusă de la 1 an închisoare la 10 luni închisoare pedeapsa aplicată inculpatului

S.M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 136 din Legea nr. 295/2004.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

În esență, instanța

de apel a constatat că teza avansată în apărare vizând declanșarea accidentală a

armei nu putea fi reținută în cauză, având în vedere probele administrate în proces.

În schimb, instanța

de apel a constatat că prima instanță stabilise o pedeapsă nelegală în ceea ce privește

infracțiunea prevăzută de art. 136 din Legea nr. 295/2004 prin omisiunea de a recunoaște

și în legătură cu această faptă efectul ușurător al circumstanțelor atenuante judiciare

reținute în favoarea inculpatului.

Și împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.M., invocând cazurile de

casare prevăzute de art. 385

9

pct. 9, 10, 17 și 18 C. proc. pen.

În motivele scrise

și în susținerea orală a recursului s-a arătat că motivarea hotărârilor pronunțate

în cauză se întemeiază pe o interpretare subiectivă a probelor administrate în proces,

verdictul de vinovăție neavând corespondent în probele dosarului și fiind în contradicție

cu starea de fapt.

În același sens,

s-a susținut că probele administrate în favoarea inculpatului au fost eronat interpretate,

inculpatului fiindu-i încălcate drepturile de procedură atât la instanța de fond,

cât și în apel.

De asemenea, s-a

susținut că fapta menționată în rechizitoriu a primit o greșită încadrare juridică,

răspunderea penală a inculpatului urmând a fi angajată eventual pentru infracțiunea

de ucidere din culpă, neexistând temeiuri care să justifice reținerea în cauză și

a infracțiunii privind nerespectarea regimului armelor și munițiilor.

Pentru toate aceste

motive, în opinia apărării, ambele instanțe au comis o gravă eroare de fapt în stabilirea

vinovăției inculpatului, ceea ce impune a fi înlăturată în calea de atac a recursului.

În subsidiar,

s-a solicitat casarea ambelor hotărâri și, în rejudecare, schimbarea încadrării

juridice din infracțiunea de omor în infracțiunea de ucidere din culpă și achitarea

inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 136 din Legea nr. 295/2004 pe

motiv că fapta nu există.

De asemenea, s-a

solicitat reindividualizarea modalității de executare a pedepsei pentru inculpat

prin aplicarea dispozițiilor art. 86

1

C. pen.

Examinând cauza

în raport de criticile formulate și cazurile de casare invocate, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Contrar susținerilor

formulate, Înalta Curte constată că materialul probator administrat în cauză confirmă

în întregime vinovăția inculpatului sub aspectul ambelor infracțiuni reținute în

sarcina sa, instanțele anterioare stabilind o corectă stare de fapt corespunzătoare

probatoriului administrat.

În stabilirea

formei de vinovăție cu care inculpatul a acționat - luând în considerare că nu s-a

contestat că inculpatul s-a deplasat în pădure în ziua incidentului, locul unde

se aflau frații P. și că aceștia sustrăgeau material lemnos - trebuie să se țină

seama de chiar declarațiile inculpatului formulate succesiv pe parcursul procesului

penal și modul diferit de prezentare a împrejurărilor comiterii faptei în cuprinsul

declarațiilor.

Astfel, în cursul

urmăririi penale, inculpatul a susținut că i-a văzut pe cei doi frați sustrăgând

material lemnos și întrucât aceștia au ignorat cererea inculpatului privind încetarea

activității ilicite, inculpatul s-a reîntors în punctul M. și a tras un foc de armă

în plan vertical. Inculpatul a continuat să fugă după căruța cu lemne și întrucât

locul era plin de crengi, s-a dezechilibrat, a căzut, iar arma s-a declanșat în

momentul căderii sale, trăgaciul agățându-se de crengile aflate pe solul denivelat.

După declanșarea armei, căruța a continuat să se deplaseze, iar inculpatul s-a reîntors

la drumul forestier unde autoturismul său era staționat, aflând în ziua următoare

că victima P.C.C. decedase.

În cursul judecății,

inculpatul și-a nuanțat declarațiile inițiale, susținând că, după ce a tras focul

de avertisment, a continuat să meargă după căruță, în timp ce arma a rămas neasigurată

după primul foc de avertisment; s-a împiedicat de crengile aflate pe sol, iar arma

s-a descărcat accidental, aceasta fiind îndreptată în poziție orizontală în direcția

căruței. Distanța dintre inculpat și căruță era de aproximativ 50-60 m., iar vizibilitatea

era redusă din cauza lăstărișului.

La judecata în

apel, inculpatul a declarat că era posibil ca, în momentul căderii, trăgaciul să

fi fost acționat manual prin alunecarea mâinii pe armă.

Rezultă din aceste

declarații că inculpatul a susținut teze diferite cu privire la modalitatea de derulare

a evenimentelor, pornind de la agățarea trăgaciului de crengi, împiedicarea și căderea

acestuia și mai apoi posibilitatea ca trăgaciul să fi fost acționat manual prin

alunecarea mâinii pe armă, declarațiile formulate având ca scop diminuarea răspunderii

penale prin acreditarea ideii că moartea victimei a avut loc din culpă.

Susținerile formulate

în apărare rămân însă simple afirmații, având în vedere că nu se coroborează cu

celelalte probe administrate în cauză.

Mecanismul declanșării

armei rezultă din conținutul rapoartelor de expertiză criminalistică efectuate în

cauză, probe științifice care au stabilit că arma de vânătoare folosită de inculpat

era în stare de funcționare, încadrându-se în parametrii tehnico-funcționali proiectați

și că percutarea s-a putut produce numai prin acțiune directă asupra trăgaciului.

În același sens,

prin raportul de expertiză criminalistică din 25 decembrie 2010 întocmit de Institutul

Național de Expertize Criminalistice, se arăta că percuția nu se poate realiza în

condițiile unor șocuri de valoare normală, de nivelul celor care se pot produce

la lovirea armei de diferite obiecte din teren în timpul deplasării trăgătorului,

sau la căderea armei pe sol, prin scăparea ei din mână.

De asemenea, s-a

stabilit, prin rapoartele de expertiză, că tragerea s-a produs de la nivelul solului,

la aproximativ 10 cm deasupra solului, țeava armei fiind paralelă cu solul, iar

diferența de nivel dintre cota la sol a trăgătorului și cea a victimei fiind de

30 m. astfel încât o parte din norul de alice expulzat s-a disipat în sol, iar o

altă parte a trecut peste malul de cotă, lovind victima mortal, victima aflându-se

cu spatele către direcția de tragere.

Prin urmare, se

constată corectă concluzia instanțelor anterioare care, stabilind starea de fapt,

au reținut că trăgaciul armei a fost acționat de inculpat, inițial prin tragerea

unui foc de avertisment asupra victimei, și întrucât aceasta nu s-a oprit și a continuat

să fugă, inculpatul a tras din nou în direcția căruței în care se afla victima și

fratele său.

Inculpatul a acționat

cu forma de vinovăția a intenției indirecte, acesta prevăzând rezultatul faptei

sale - moartea victimei, și chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea

producerii lui.

Inculpatul a observat

victima sustrăgând material lemnos, a văzut că aceasta a ignorat focul de avertisment

și, de la distanță mică, a acționat din nou arma de foc, producând uciderea victimei.

Raportat la starea

de fapt rezultată din probe, se constată că instanțele anterioare au realizat o

încadrare juridică corespunzătoare faptelor săvârșite, astfel încât criticile inculpatului

circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 18 și 17

C. proc. pen. sunt nefondate.

În ceea ce privește

infracțiunea prevăzută în legea specială, Înalta Curte constată că fapta reținută

în sarcina inculpatului există ca atare și este incriminată prin dispozițiile

art. 136 din Legea nr. 295/2004.

Din probele administrate

rezultă că inculpatul nu dispunea de un ordin de serviciu prin care să se fi stabilit

condițiile în care putea fi folosită arma din dotare, la domiciliul său fiind identificate

în cursul anchetei penale două arme de vânătoare.

Potrivit dispozițiilor

art. 70 alin. (5) din Legea nr. 295/2004, armele din dotare pot fi folosite numai

în condițiile stabilite prin ordinul de serviciu. De altfel, inculpatul a recunoscut

că avea arma de mai mulți ani, dar nu i-a fost întocmit un ordin de serviciu pentru

stabilirea condițiilor de utilizare a armei.

Textul de lege

enunțat se impune a fi corelat cu prevederile art. 69 din aceeași Lege conform cărora,

prin ordin de serviciu, se stabilesc sarcinile în executarea cărora deținătorul

poate folosi arma, locurile și condițiile utilizării ei.

În consecință,

pentru această faptă se constată încălcarea dispozițiilor art. 69 și 70 din Legea

nr. 295/2004, fapta săvârșită de inculpat întrunind elementele constitutive ale

infracțiunii prevăzute de art. 136 din Legea nr. 295/2004.

Așa fiind, fapta

există și a fost săvârșită de inculpat, critica invocată sub acest aspect urmând

a fi înlăturată.

Neîntemeiată se

privește și susținerea inculpatului privitoare la nemotivarea deciziei din apel,

constatându-se că în considerente se regăsesc motivele pentru care au fost înlăturate

cererile apărării și argumentele care au condus la pronunțarea soluției.

O hotărâre judecătorească

este suficient motivată dacă răspunde în ansamblu problemelor supuse dezbaterii.

Prin urmare, critica

formulată în susținerea cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct.

9 C. proc. pen. este neîntemeiată, aceeași concluzie fiind valabilă și în ceea ce

privește critica circumscrisă motivului de casare de la art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., reținându-se că instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii

de probatorii, respingând motivat solicitarea privind completarea rapoartelor de

expertiză efectuate la urmărirea penală și în cursul cercetării judecătorești.

În fine, nefondată

se privește și critica referitoare la greșita individualizare a modalității de executare

a pedepsei rezultante aplicate inculpatului din cauză.

În operațiunea

de individualizare a pedepsei, instanța de judecată este obligată să țină seama

de toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., între acestea regăsindu-se și

pericolul social al faptei săvârșite și persoana inculpatului.

Faptele care au

atras condamnarea inculpatului S.M. se caracterizează printr-un grad deosebit de

ridicat de pericol social, având în vedere consecințele de neînlăturat produse asupra

vieții victimei P.C.C.

Ca urmare, gravitatea

deosebită a faptelor este de necontestat.

Natura și importanța

valorilor sociale ocrotite și încălcate prin acțiunile ilicite, caracterul și gravitatea

urmărilor, precum și forma de participație cu care inculpatul a acționat, au fost

avute în vedere de instanțele anterioare la stabilirea în cuantum a pedepselor și

a modalității de executare.

Pe de altă parte,

s-a ținut seama de datele ce caracterizează persoana inculpatului și conduita avută

înainte și după săvârșirea faptelor.

Buna conduită

a inculpatului înainte de săvârșirea faptelor, dedusă din lipsa antecedentelor penale

și atitudinea corespunzătoare manifestată în general în societate, a determinat

stabilirea unor pedepse sub minimul special prevăzut de lege.

În ceea ce privește

modalitatea de executare a pedepsei, Înalta Curte constată că privarea de libertate

constituie o modalitate adecvată de individualizare a executării sancțiunii penale,

apreciindu-se, în acord cu instanțele anterioare, că reeducarea inculpatului și

prevenirea generală poate fi astfel asigurată.

În raport de toate

cele arătate, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul inculpatului S.M.,

ca nefondat.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.:

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul S.M. împotriva deciziei penale nr. 141 din 15 noiembrie

2011 a Curții de Apel Bacău, secția penală.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu

până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

23 mai 2012.