AFFAIRE FALAKAOĞLU c. TURQUIE (N° 3)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 16229/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și prin care un resortisant al acestui Stat, dl Bülent Falakaoğlu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 8 mai 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamantul este reprezentat de av. K.T. Sürek, avocat în Istanbul. Guvernul turc („Guvernul”) nu a desemnat un agent pentru procedura în fața Curții.

La 5 ianuarie 2006, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe lipsa comunicării opiniei procurorului general de pe lângă Curtea de Casație și pe atingerea adusă dreptului său la libertatea de exprimare. Prevalându-se de articolul 29 § 3, aceasta a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT

La 28 martie 2001, cotidianul Yeni Evrensel (Noua Universalitate) – al cărui reclamantul era redactor-șef – a publicat un articol redactat de Ender İMREK, intitulat „Newroz Ateșini 1 Mayıs'a Tașımak” („Transportarea focului Newroz către 1 mai”), ale cărui părți relevante se pot citi după cum urmează: „(...) [Newroz], a cărui universalitate este de acum largă [afirmată], proclamat ca sărbătoare a tuturor popoarelor din Orientul Mijlociu, din Asia centrală și din Balcani și sărbătorit oficial; universalitatea sărbătorii nu este, din nefericire, valabilă pentru kurzi. Newroz este încă interzis. Kurda este încă interzisă. Presiunile și interdicțiile care precedă Newroz s-au intensificat. (...) Clădirile EMEP [Partidul muncitorilor] din Malatya, Elazığ, Tunceli, Diyarbakır și Urfa au fost luate cu asalt; teroarea a fost insuflată. Muncitorul kurd R.A., care părăsise regiunea unde satele erau distruse și arse pentru a se stabili în periferia din Aydin, a fost strivit de mașina de poliție (...) și și-a pierdut viața. (...) Sute de mii de muncitori kurzi care cer egalitate, libertate și fraternitate, în zeci de localități, orașe (...), cartiere și sate, au cerut soluționarea acumulării problemelor lor. [Au] amintit că șomajul, sărăcia, presiunea și anii lăsați în urmă (...) nu fuseseră uitate. În cele patru colțuri ale Turciei, muncitorii turci și kurzi, muncitorii kurzi în frunte, s-au încălzit cu focul luptei împotriva presiunilor și exploatării. (...) În toate unitățile provinciilor kurde, focuri au fost aprinse și halay a fost dansat (...), muncitorii kurzi care cer [condiții de] viață libere și egale, fraternitatea turco-kurdă au răspuns la „Programul Național” (NP). Aceștia au declarat că vor rezista celor care, spunând „democrație la standarde europene” și care, vorbind despre kurzi, persistă în sistemele de presiune. În NP, nu se găsește expresie pentru kurzi și care răspunde la cererile lor. (...) Calea care duce la eliberarea popoarelor, a muncitorilor, este calea care leagă Newroz de 1 mai. Etapele care se intensifică pe această cale sunt singura alegere justă pentru eliberarea comună a muncitorilor turci și kurzi.”

La 7 august 2001, procurorul Republicii de pe lângă curtea de siguranță a Statului din Istanbul l-a inculpat pe reclamant pentru incitarea poporului la ură și la rivalitate pe baza unei distincții întemeiate pe rasă și regiune. A cerut condamnarea acestuia în temeiul articolului 312 § 2 din codul penal și al articolului 16 § 1 din legea nr. 5680.

În memoriul său de apărare pe care l-a prezentat curții de siguranță a Statului, reclamantul a negat faptele reproșate și a subliniat că articolul litigios trebuia apreciat în ansamblul său. A invocat, în plus, articolele 6 și 10 din Convenție, susținând lipsa de independență și imparțialitate a curții de siguranță a Statului, precum și atingerea adusă libertății presei și dreptului de a comunica informații care ar putea rezulta din condamnarea sa. A susținut, în plus, că articolul litigios nu purta în niciun fel o incitare la ură sau la violență.

La 15 mai 2002, curtea de siguranță a Statului l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă de doi ani de închisoare comutată într-o pedeapsă de amendă grea de 3 464 229 600 lire turcești (TRL) [aproximativ 2 769 euro (EUR)] în temeiul articolului 312 § 2 din codul penal. A pronunțat, în plus, închiderea ziarului Yeni Evrensel pe o durată de trei zile în temeiul articolului 2 § 1 din legea nr. 5680. Motivarea curții se poate citi după cum urmează: „(...) articolul, prin expresii conform cărora clădirile partidului erau luate cu asalt, teroarea fusese insuflată, muncitorul kurd R.A. fusese strivit de o mașină de poliție (...) și își pierduse viața, începuse lupta împotriva presiunilor și exploatării; incitase clar poporul la ură și la rivalitate pe baza unei distincții întemeiate pe rasă și regiune; scrisul era de natură să poată reprezenta un risc pentru ordinea publică; autorizând, în calitate de redactor-șef al ziarului menționat publicarea acestui articol, acuzatul comisese infracțiunea reproșată (...)”

La 15 mai 2002, reclamantul a declarat recurs în casație.

La 10 iunie 2002, în memoriul său de recurs, reclamantul a invocat articolele 6 și 10 din Convenție și a reiterat motivele de apărare prezentate în fața curții de siguranță a Statului.

La 25 iulie 2002, în avizul său cu privire la recurs, procurorul general de pe lângă Curtea de Casație a cerut acestei curți să confirme hotărârea de primă instanță.

La 30 septembrie 2002, statuând în lumina opiniei procurorului general care nu a fost comunicată reclamantului, Curtea de Casație a confirmat decizia de primă instanță, apreciind că aceasta statuase având în vedere elementele de probă strânse și puterea sa de apreciere.

La 24 octombrie 2002, această hotărâre a fost înscrisă în dosarul cauzei la grefa jurisdicției de primă instanță.

La 9 decembrie 2002, un ordin de plată a amenzii aplicate a fost emis de procurorul Republicii din Küçükçekmece.

Conform Guvernului, reclamantul a plătit amenda aplicată la 6 august 2003.

Reclamantul susține că condamnarea sa penală și închiderea temporară a ziarului în cauză comportă încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare. Acesta invocă în această privință articolul 10 din Convenție, redactat astfel în partea sa relevantă: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (...) 2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor (...)”

Reclamantul se plânge, în plus, de lipsa comunicării opiniei procurorului general de pe lângă Curtea de Casație. Acesta invocă în această privință articolul 6 § 1 din Convenție redactat astfel în partea sa relevantă: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)”

Guvernul contestă aceste susțineri.

Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia, atunci când reclamantul are dreptul să i se notifice din oficiu o copie a deciziei interne definitive, este mai conform cu obiectul și scopul articolului 35 § 1 din Convenție să se considere că termenul de șase luni începe să curgă de la data notificării copiei deciziei (a se vedea Worm împotriva Austriei, hotărâre din 29 august 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-V, p. 1547, § 33). Or, atunci când notificarea nu este prevăzută în dreptul intern, Curtea consideră că se impune să se ia în considerare data punerii la dispoziție a deciziei, dată de la care părțile pot lua efectiv cunoștință de conținutul acesteia (a se vedea Seher Karataș împotriva Turciei, nr. 33179/96, § 27, 9 iulie 2002).

Curtea observă că, în speță, hotărârea din 30 septembrie 2002 pronunțată de Curtea de Casație, și care constituie decizia internă definitivă, nu a fost pronunțată și nici nu a fost notificată reclamantului sau apărătorului său. În urma depunerii hotărârii în cauză la grefa jurisdicției de primă instanță la 24 octombrie 2002, procurorul Republicii din Küçükçekmece a notificat reclamantului ordinul de plată a amenzii suportate la 9 decembrie 2002. Curtea consideră în cazul speței că este mai conform cu obiectul și scopul articolului 35 § 1 să se conchidă că termenul de șase luni începe să curgă de la data la care reclamantul a obținut o notificare din partea parchetului în vederea executării pedepsei suportate, dat fiind că niciun act de notificare nu a avut loc între data recursului său în casație și cea a notificării ordinului de plată în cauză. În plus, nicio lipsă de diligență nu poate fi reproșată reclamantului având în vedere durata globală a perioadelor luate în considerare (Seher Karataș, citată anterior, § 28).

Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului întemeiată pe nerespectarea termenului de șase luni.

Curtea constată că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Aceasta reține, de altfel, că aceasta nu se izbește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se impune, prin urmare, să fie declarată admisibilă.

Curtea a tratat deja cauze ridicând chestiuni similare celor din cazul speței și a constatat încălcarea articolului 10 din Convenție (a se vedea în special Ceylan împotriva Turciei [MC], nr. 23556/94, § 38, CEDO 1999-IV, Öztürk împotriva Turciei [MC], nr. 22479/93, § 74, CEDO 1999-VI, İbrahim Aksoy împotriva Turciei, nr. 28635/95, 30171/96 și 34535/97, § 80, 10 octombrie 2000, Karkın, citată anterior, § 39, și Kızılyaprak împotriva Turciei, nr. 27528/95, § 43, 2 octombrie 2003).

Curtea a examinat prezenta cauză în lumina jurisprudenței sale și consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să poată conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Aceasta a acordat o atenție deosebită termenilor folosiți în articolul de presă incriminat și contextului publicării sale. În această privință, a ținut cont de circumstanțele care înconjoară cazul supus examinării sale, în special de dificultățile legate de lupta împotriva terorismului (a se vedea İbrahim Aksoy, citată anterior, § 60, și Incal împotriva Turciei, hotărâre din 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1568, § 58).

Articolul litigios constă într-o critică a acțiunilor și politicii guvernamentale. Folosirea de cuvinte precum „luptă”, „presiuni” și „rezista” conferă, în plus, o virulență sigură acestei critici. Articolul denunță deopotrivă obstacolele puse sărbătoririi sărbătorii „Newroz”, interzicerea limbii kurde, decesul unei persoane pe care îl impută forțelor de ordine, precum și exploatarea muncitorilor.

Curtea reține că curtea de siguranță a Statului a apreciat că articolul litigios conținea termeni care incitau poporul la ură și ostilitate.

Curtea a examinat motivele care figurează în deciziile jurisdicțiilor interne care nu pot fi considerate în sine ca suficiente pentru a justifica ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare (a se vedea, mutatis mutandis, Sürek împotriva Turciei (nr. 4) [MC], nr. 24762/94, § 58, 8 iulie 1999). Aceasta observă, în special, că dacă anumite pasaje, deosebit de acerbe, ale articolului litigios pictează un tablou dintre cele mai negative ale Statului turc și conferă astfel relatării o conotație ostilă, acestea nu îndeamnă totuși la folosirea violenței, la rezistența armată, nici la răscoală și nu este vorba de un discurs de ură, ceea ce în ochii Curții este elementul esențial de luat în considerare (a se vedea, a contrario, Sürek împotriva Turciei (nr. 1) [MC], nr. 26682/95, § 62, CEDO 1999-IV, și Gerger împotriva Turciei [MC], nr. 24919/94, § 50, 8 iulie 1999).

Curtea reține că natura și greutatea pedepselor aplicate sunt, de asemenea, elemente de luat în considerare atunci când este vorba de măsurarea proporționalității ingerinței.

În speță, condamnarea reclamantului și închiderea ziarului pe o durată de trei zile se dovedesc disproporționate față de scopurile vizate și, prin urmare, nu „necesare într-o societate democratică”. A existat, prin urmare, o încălcare a articolului 10 din Convenție.

Prin urmare, conchide la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.

Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material pe care îl evaluează la 5 000 EUR. Această sumă s-ar descompune astfel: 3 000 EUR din cauza închiderii cotidianului în cauză și 2 000 EUR pentru amenda penală la care a fost condamnat.

Acesta solicită, în plus, repararea unui prejudiciu moral pe care îl evaluează la 4 000 EUR.

Guvernul contestă aceste pretenții.

În ceea ce privește pierderea de venituri alegată, Curtea consideră că probele prezentate nu permit ajungerea la o cuantificare precisă a pierderii de venit care decurge pentru reclamant din închiderea cotidianului. Prin urmare, aceasta respinge această cerere. În schimb, reține că amenda aplicată reclamantului este consecința directă a încălcării articolului 10 din Convenție. Se impune, prin urmare, să se ordone rambursarea sumelor achitate cu acest titlu. Reclamantul plătind amenda aplicată, Curtea decide să-i aloce suma cerută cu acest titlu, și anume 2 000 EUR.

În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că persoana în cauză poate fi considerată că a încercat o anumită neliniște din cauza circumstanțelor speței. Statuând în echitate, Curtea îi alocă 2 000 EUR cu acest titlu. B. Cheltuieli de judecată

Reclamantul solicită 3 000 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. Acesta nu furnizează niciun document justificativ.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Având în vedere elementele aflate la dispoziția sa și jurisprudența sa în materie, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR pentru procedura în fața Curții și i-o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară restul cererii admisibil; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție; 3. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 4. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, următoarele sume care urmează a fi convertite în noi lire turcești la rata aplicabilă la data plății: i. 2 000 EUR (două mii euro) pentru prejudiciu material; ii. 2 000 EUR (două mii euro) pentru prejudiciu moral; iii. 1 000 EUR (o mie euro) pentru cheltuieli de judecată; iv. plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că începând cu expirarea termenului menționat și până la plată, aceste cuantumuri vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 23 ianuarie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 16229/03) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Bülent Falakaoğlu (« le requérant »), a saisi la Cour le 8 mai 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e K.T. Sürek, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

Le 5 janvier 2006, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer les griefs tirés de l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation et de l’atteinte à son droit à la liberté d’expression au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Le 28 mars 2001, le quotidien Yeni Evrensel (Nouvelle Universalité) – dont le requérant était rédacteur en chef – publia un article rédigé par Ender İMREK, intitulé « Newroz Ateșini 1 Mayıs’a Tașımak » (« Transporter le feu du Newroz au 1 er mai »), dont les parties pertinentes peuvent se lire comme suit : « (...) [le Newroz], dont l’universalité est désormais largement [affirmée], proclamé comme la fête de tous les peuples du moyen orient, d’Asie centrale et des Balkans et officiellement célébré ; l’universalité de la fête n’est malheureusement pas valable pour les Kurdes. Le Newroz est toujours interdit. Le kurde est toujours interdit. Les pressions et les interdits précédant le Newroz se sont intensifiés. (...) Les immeubles du EMEP [Parti des travailleurs] à Malatya, Elazığ, Tunceli, Diyarbakır et Urfa ont été pris d’assaut ; la terreur a été insufflée. Le travailleur kurde R.A., qui avait quitté la région où les villages étaient détruits et brûlés pour s’installer dans la périphérie d’Aydin, a été écrasé par la voiture de police (...) et perdit la vie. (...) Des centaines de milliers de travailleurs kurdes qui demandent l’égalité, la liberté et la fraternité, dans des dizaines de bourgs, villes (...), quartiers et villages, ont demandé la résolution de l’accumulation de leurs problèmes. [Ont] rappelé que le chômage, la pauvreté, la pression et les années laissées en arrière (...) n’avaient pas été oubliés. Dans les quatre coins de la Turquie, les travailleurs turcs et kurdes, les travailleurs kurdes en tête, se sont réchauffés avec le feu de la lutte contre les pressions et l’exploitation. (...) Dans toutes les unités de provinces kurdes, des feux ont été allumés et le halay a été dansé (...), les travailleurs kurdes qui demandent [des conditions de] vie libres et égales, la fraternité turque-kurde ont répondu au « Programme National » (NP). Ils ont déclaré qu’ils allaient résister à ceux qui, disant « la démocratie dans les standards européens » et qui, parlant à propos des Kurdes, persistent dans les systèmes de pression. Dans le NP, il ne se trouve pas d’expression pour les Kurdes et qui répondent à leurs demandes. (...) La voie qui mène à la libération des peuples, des travailleurs, est la voie qui lie le Newroz au 1 er mai. Les étapes qui s’intensifient dans cette voie sont le seul choix juste pour la libération commune des travailleurs turcs et kurdes ».

Le 7 août 2001, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul inculpa le requérant pour incitation du peuple à la haine et à la rivalité sur la base d’une distinction fondée sur la race et la région. Il requit sa condamnation en vertu de l’article 312 § 2 du code pénal et de l’article 16 § 1 de la loi n o 5680.

Dans son mémoire en défense qu’il soumit à la cour de sûreté de l’Etat, le requérant nia les faits reprochés et souligna que l’article litigieux devait s’apprécier dans sa globalité. Il invoqua en outre les articles 6 et 10 de la Convention, alléguant le manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat ainsi que l’atteinte à la liberté de la presse et au droit de communiquer des informations pouvant résulter de sa condamnation. Il soutint en outre que l’article litigieux n’emportait aucunement incitation à la haine ou à la violence.

Le 15 mai 2002, la cour de sûreté de l’Etat reconnut le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à une peine de deux ans d’emprisonnement commuée en une peine d’amende lourde de 3 464 229 600 livres turques (TRL) [environ 2 769 euros (EUR)] en vertu de l’article 312 § 2 du code pénal. Elle prononça en outre la fermeture du journal Yeni Evrensel pour une durée de trois jours en vertu de l’article 2 § 1 de la loi n o 5680. La motivation de la cour peut se lire comme suit : « (...) l’article, par des expressions selon lesquelles les immeubles du parti étaient pris d’assaut, la terreur avait été insufflée, le travailleur kurde R.A. avait été écrasé par une voiture de police (...) et avait perdu la vie, avait commencé la lutte contre les pressions et l’exploitation ; avait clairement incité le peuple à la haine et à la rivalité sur la base d’une distinction fondée sur la race et la région ; l’écrit était de nature à pouvoir représenter un risque pour l’ordre public ; en autorisant, en qualité de rédacteur en chef dudit journal la publication de cet article, l’accusé avait commis l’infraction reprochée (...) »

Le 15 mai 2002, le requérant se pourvut en cassation.

Le 10 juin 2002, dans son mémoire en cassation, le requérant invoqua les articles 6 et 10 de la Convention et réitéra les moyens de défense présentés devant la cour de sûreté de l’Etat.

Le 25 juillet 2002, dans son avis sur le pourvoi, le procureur général près la Cour de cassation demanda à cette cour de confirmer l’arrêt de première instance.

Le 30 septembre 2002, statuant à la lumière de l’avis du procureur général qui ne fut pas communiqué au requérant, la Cour de cassation confirma la décision de première instance, estimant que celle-ci avait statué eu égard aux éléments de preuve recueillis et à son pouvoir d’appréciation.

Le 24 octobre 2002, cet arrêt fut inscrit au dossier de l’affaire près le greffe de la juridiction de première instance.

Le 9 décembre 2002, un ordre de paiement de l’amende infligée fut établi par le procureur de la République de Küçükçekmece.

Selon le Gouvernement, le requérant a payé l’amende infligée le 6 août 2003. II.

Le requérant soutient que sa condamnation pénale et la fermeture temporaire du journal en cause emportent violation de son droit à la liberté d’expression. Il invoque à cet égard l’article 10 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente : « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...) 2. L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime (...) »

Le requérant se plaint en outre de l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation. Il invoque à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention ainsi libellé en sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Le Gouvernement conteste ces allégations. I.

La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle, lorsque le requérant est en droit de se voir signifier d’office une copie de la décision interne définitive, il est plus conforme à l’objet et au but de l’article 35 § 1 de la Convention de considérer que le délai de six mois commence à courir à compter de la date de la signification de la copie de la décision (voir Worm c. Autriche , arrêt du 29 août 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ V, p. 1547, § 33). Or, lorsque la signification n’est pas prévue en droit interne, la Cour estime qu’il convient de prendre en considération la date de la mise à disposition de la décision, date à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance de son contenu (voir Seher Karataș c. Turquie , n o 33179/96, § 27, 9 juillet 2002).

La Cour observe qu’en l’espèce l’arrêt du 30 septembre 2002 rendu par la Cour de cassation, et qui constitue la décision interne définitive, n’a pas été prononcé et n’a pas davantage été signifié au requérant ou à son défenseur. A la suite du dépôt de l’arrêt en question au greffe de la juridiction de première instance le 24 octobre 2002, le procureur de la République de Küçükçekmece a notifié au requérant l’ordre de paiement de l’amende encourue le 9 décembre 2002. La Cour considère dans le cas d’espèce qu’il est plus conforme à l’objet et au but de l’article 35 § 1 de conclure que le délai de six mois commence à courir à compter de la date à laquelle le requérant a obtenu une notification de la part du parquet en vue de l’exécution de la peine encourue, étant donné qu’aucun acte de notification n’a eu lieu entre la date de son pourvoi en cassation et celle de la notification de l’ ordre de paiement en question. En outre, aucun manque de diligence ne peut être reproché au requérant au vu de la durée globale des périodes considérées ( Seher Karataș , précité, § 28).

Partant, la Cour rejette l’exception du Gouvernement tiré du non-respect du délai de six mois.

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. II.

La Cour a déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 10 de la Convention (voir notamment Ceylan c. Turquie [GC], n o 23556/94, § 38, CEDH 1999 ‑ IV, Öztürk c. Turquie [GC], n o 22479/93, § 74, CEDH 1999 ‑ VI, İbrahim Aksoy c. Turquie , n os 28635/95, 30171/96 et 34535/97, § 80, 10 octobre 2000, Karkın , précité, § 39, et Kızılyaprak c. Turquie , n o 27528/95, § 43, 2 octobre 2003).

La Cour a examiné la présente affaire à la lumière de sa jurisprudence et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle a porté une attention particulière aux termes employés dans l’article de presse incriminé et au contexte de sa publication. A cet égard, elle a tenu compte des circonstances entourant le cas soumis à son examen, en particulier des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (voir İbrahim Aksoy , précité, § 60, et Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil 1998 ‑ IV, p. 1568, § 58).

L’article litigieux consiste en une critique des actions et de la politique gouvernementale. L’usage de mots tels que « lutte », « pressions » et « résister » confère en outre une virulence certaine à cette critique. L’article dénonce tout à la fois les entraves à la célébration de la fête du « Newroz », l’interdiction de la langue kurde, le décès d’une personne qu’il impute aux forces de l’ordre, et l’exploitation des travailleurs.

La Cour relève que la cour de sûreté de l’Etat a estimé que l’article litigieux contenait des termes incitant le peuple à la haine et à l’hostilité.

La Cour a examiné les motifs figurant dans les décisions des juridictions internes qui ne sauraient être considérés en eux-mêmes comme suffisants pour justifier l’ingérence dans le droit du requérant à la liberté d’expression (voir, mutatis mutandis , Sürek c. Turquie (n o 4) [GC], n o 24762/94, § 58, 8 juillet 1999). Elle observe notamment que si certains passages, particulièrement acerbes, de l’article litigieux brossent un tableau des plus négatifs de l’Etat turc et donnent ainsi au récit une connotation hostile, ils n’exhortent pas pour autant à l’usage de la violence, à la résistance armée, ni au soulèvement, et il ne s’agit pas d’un discours de haine, ce qui aux yeux de la Cour est l’élément essentiel à prendre en considération (voir, a contrario, Sürek c. Turquie (n o 1) [GC], n o 26682/95, § 62, CEDH 1999 ‑ IV, et Gerger c. Turquie [GC], n o 24919/94, § 50, 8 juillet 1999).

La Cour relève que la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu’il s’agit de mesurer la proportionnalité de l’ingérence.

En l’espèce, la condamnation du requérant et la fermeture du journal pour une durée de trois jours s’avèrent disproportionnées aux buts visés et, dès lors, non « nécessaires dans une société démocratique ». Il y a donc eu violation de l’article 10 de la Convention. III.

Partant, elle conclut à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention. IV.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel qu’il évalue à 5 000 EUR. Cette somme se décomposerait comme suit : 3 000 EUR du fait de la fermeture du quotidien en cause et 2 000 EUR pour l’amende pénale à laquelle il a été condamné.

Il réclame en outre la réparation d’un dommage moral qu’il évalue à 4 000 EUR.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

S’agissant de la perte de revenus alléguée, la Cour considère que les preuves soumises ne permettent pas de parvenir à une quantification précise du manque à gagner résultant pour le requérant de la fermeture du quotidien. Partant, elle rejette cette demande. En revanche, elle relève que l’amende infligée au requérant est la conséquence directe de la violation de l’article 10 de la Convention. Il y a donc lieu d’ordonner le remboursement des sommes acquittées à ce titre. Le requérant ayant payé l’amende infligée, la Cour décide de lui allouer la somme réclamée à ce titre, à savoir 2 000 EUR.

En ce qui concerne le dommage moral, la Cour estime que l’intéressé peut passer pour avoir éprouvé un certain désarroi de par les circonstances de l’espèce. Statuant en équité, la Cour lui alloue 2 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant demande 3 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Il ne fournit aucun justificatif.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 2 000 EUR (deux mille euros) pour dommage matériel ; ii. 2 000 EUR (deux mille euros) pour dommage moral ; iii. 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens ; iv. plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 janvier 2007 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président