AFFAIRE FALAKAOĞLU c. TURQUIE (N° 3)
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Violation de l'art. 10
AFFAIRE FALAKAOĞLU c. TURQUIE (N° 3) (CtEDO, 2007)
SECȚIA A DOUA
CAUZA
FALAKAOĞLU împotriva TURCIEI (nr. 3)
(Cererea nr. 16229/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
23 ianuarie 2007
DEFINITIVĂ
23/04/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la articolul 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi retușări de formă.
În cauza Falakaoğlu împotriva Turciei (nr. 3),
Curtea europeană a Drepturilor Omului (secția a doua), reunită într-o cameră compusă din:
Dnii J.-P. Costa, președinte,
A.B. Baka,
I. Cabral Barreto,
R. Türmen,
M. Ugrekhelidze,
Dna A. Mularoni,
Dl D. Popović, judecători,
și dna S. Dollé, grefieră de secție,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 4 ianuarie 2007,
Pronunță hotărârea pe care o vedeți, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 16229/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și prin care un resortisant al acestui Stat, dl Bülent Falakaoğlu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 8 mai 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”).
Reclamantul este reprezentat de av. K.T. Sürek, avocat în Istanbul. Guvernul turc („Guvernul”) nu a desemnat un agent pentru procedura în fața Curții.
La 5 ianuarie 2006, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe lipsa comunicării opiniei procurorului general de pe lângă Curtea de Casație și pe atingerea adusă dreptului său la libertatea de exprimare. Prevalându-se de articolul 29 § 3, aceasta a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1974 și rezidează în Istanbul.
La 28 martie 2001, cotidianul Yeni Evrensel (Noua Universalitate) – al cărui reclamantul era redactor-șef – a publicat un articol redactat de Ender İMREK, intitulat „Newroz Ateșini 1 Mayıs'a Tașımak” („Transportarea focului Newroz către 1 mai”), ale cărui părți relevante se pot citi după cum urmează:
„(...) [Newroz], a cărui universalitate este de acum largă [afirmată], proclamat ca sărbătoare a tuturor popoarelor din Orientul Mijlociu, din Asia centrală și din Balcani și sărbătorit oficial; universalitatea sărbătorii nu este, din nefericire, valabilă pentru kurzi. Newroz este încă interzis. Kurda este încă interzisă.
Presiunile și interdicțiile care precedă Newroz s-au intensificat.
(...)
Clădirile EMEP [Partidul muncitorilor] din Malatya, Elazığ, Tunceli, Diyarbakır și Urfa au fost luate cu asalt; teroarea a fost insuflată. Muncitorul kurd R.A., care părăsise regiunea unde satele erau distruse și arse pentru a se stabili în periferia din Aydin, a fost strivit de mașina de poliție (...) și și-a pierdut viața.
(...)
Sute de mii de muncitori kurzi care cer egalitate, libertate și fraternitate, în zeci de localități, orașe (...), cartiere și sate, au cerut soluționarea acumulării problemelor lor. [Au] amintit că șomajul, sărăcia, presiunea și anii lăsați în urmă (...) nu fuseseră uitate. În cele patru colțuri ale Turciei, muncitorii turci și kurzi, muncitorii kurzi în frunte, s-au încălzit cu focul luptei împotriva presiunilor și exploatării.
(...)
În toate unitățile provinciilor kurde, focuri au fost aprinse și halay a fost dansat (...), muncitorii kurzi care cer [condiții de] viață libere și egale, fraternitatea turco-kurdă au răspuns la „Programul Național” (NP). Aceștia au declarat că vor rezista celor care, spunând „democrație la standarde europene” și care, vorbind despre kurzi, persistă în sistemele de presiune. În NP, nu se găsește expresie pentru kurzi și care răspunde la cererile lor.
(...)
Calea care duce la eliberarea popoarelor, a muncitorilor, este calea care leagă Newroz de 1 mai. Etapele care se intensifică pe această cale sunt singura alegere justă pentru eliberarea comună a muncitorilor turci și kurzi.”
La 7 august 2001, procurorul Republicii de pe lângă curtea de siguranță a Statului din Istanbul l-a inculpat pe reclamant pentru incitarea poporului la ură și la rivalitate pe baza unei distincții întemeiate pe rasă și regiune. A cerut condamnarea acestuia în temeiul articolului 312 § 2 din codul penal și al articolului 16 § 1 din legea nr. 5680.
În memoriul său de apărare pe care l-a prezentat curții de siguranță a Statului, reclamantul a negat faptele reproșate și a subliniat că articolul litigios trebuia apreciat în ansamblul său. A invocat, în plus, articolele 6 și 10 din Convenție, susținând lipsa de independență și imparțialitate a curții de siguranță a Statului, precum și atingerea adusă libertății presei și dreptului de a comunica informații care ar putea rezulta din condamnarea sa. A susținut, în plus, că articolul litigios nu purta în niciun fel o incitare la ură sau la violență.
La 15 mai 2002, curtea de siguranță a Statului l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă de doi ani de închisoare comutată într-o pedeapsă de amendă grea de 3 464 229 600 lire turcești (TRL) [aproximativ 2 769 euro (EUR)] în temeiul articolului 312 § 2 din codul penal. A pronunțat, în plus, închiderea ziarului Yeni Evrensel pe o durată de trei zile în temeiul articolului 2 § 1 din legea nr. 5680.
Motivarea curții se poate citi după cum urmează:
„(...) articolul, prin expresii conform cărora clădirile partidului erau luate cu asalt, teroarea fusese insuflată, muncitorul kurd R.A. fusese strivit de o mașină de poliție (...) și își pierduse viața, începuse lupta împotriva presiunilor și exploatării; incitase clar poporul la ură și la rivalitate pe baza unei distincții întemeiate pe rasă și regiune; scrisul era de natură să poată reprezenta un risc pentru ordinea publică; autorizând, în calitate de redactor-șef al ziarului menționat publicarea acestui articol, acuzatul comisese infracțiunea reproșată (...)”
La 15 mai 2002, reclamantul a declarat recurs în casație.
La 10 iunie 2002, în memoriul său de recurs, reclamantul a invocat articolele 6 și 10 din Convenție și a reiterat motivele de apărare prezentate în fața curții de siguranță a Statului.
La 25 iulie 2002, în avizul său cu privire la recurs, procurorul general de pe lângă Curtea de Casație a cerut acestei curți să confirme hotărârea de primă instanță.
La 30 septembrie 2002, statuând în lumina opiniei procurorului general care nu a fost comunicată reclamantului, Curtea de Casație a confirmat decizia de primă instanță, apreciind că aceasta statuase având în vedere elementele de probă strânse și puterea sa de apreciere.
La 24 octombrie 2002, această hotărâre a fost înscrisă în dosarul cauzei la grefa jurisdicției de primă instanță.
La 9 decembrie 2002, un ordin de plată a amenzii aplicate a fost emis de procurorul Republicii din Küçükçekmece.
Conform Guvernului, reclamantul a plătit amenda aplicată la 6 august 2003.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
Dreptul și practica interne relevante în vigoare la data faptelor sunt descrise în hotărârea Karkın împotriva Turciei (nr. 43928/98, §§ 17 și 19, 23 septembrie 2003).
ÎN DREPT
Reclamantul susține că condamnarea sa penală și închiderea temporară a ziarului în cauză comportă încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare. Acesta invocă în această privință articolul 10 din Convenție, redactat astfel în partea sa relevantă:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (...)
Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor (...)”
Reclamantul se plânge, în plus, de lipsa comunicării opiniei procurorului general de pe lângă Curtea de Casație. Acesta invocă în această privință articolul 6 § 1 din Convenție redactat astfel în partea sa relevantă:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)”
Guvernul contestă aceste susțineri.
I. CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE
Guvernul invită Curtea să respingă prezenta cerere pentru nerespectarea termenului de șase luni. Acesta precizează că decizia internă definitivă a fost pronunțată la 30 septembrie 2002 de Curtea de Casație. Această hotărâre a fost înscrisă în dosarul cauzei la grefa jurisdicției de primă instanță la 24 octombrie 2002, astfel încât reclamantul ar fi trebuit să fie informat cel târziu la această dată.
Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia, atunci când reclamantul are dreptul să i se notifice din oficiu o copie a deciziei interne definitive, este mai conform cu obiectul și scopul articolului 35 § 1 din Convenție să se considere că termenul de șase luni începe să curgă de la data notificării copiei deciziei (a se vedea Worm împotriva Austriei, hotărâre din 29 august 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-V, p. 1547, § 33). Or, atunci când notificarea nu este prevăzută în dreptul intern, Curtea consideră că se impune să se ia în considerare data punerii la dispoziție a deciziei, dată de la care părțile pot lua efectiv cunoștință de conținutul acesteia (a se vedea Seher Karataș împotriva Turciei, nr. 33179/96, § 27, 9 iulie 2002).
Curtea observă că, în speță, hotărârea din 30 septembrie 2002 pronunțată de Curtea de Casație, și care constituie decizia internă definitivă, nu a fost pronunțată și nici nu a fost notificată reclamantului sau apărătorului său. În urma depunerii hotărârii în cauză la grefa jurisdicției de primă instanță la 24 octombrie 2002, procurorul Republicii din Küçükçekmece a notificat reclamantului ordinul de plată a amenzii suportate la 9 decembrie 2002. Curtea consideră în cazul speței că este mai conform cu obiectul și scopul articolului 35 § 1 să se conchidă că termenul de șase luni începe să curgă de la data la care reclamantul a obținut o notificare din partea parchetului în vederea executării pedepsei suportate, dat fiind că niciun act de notificare nu a avut loc între data recursului său în casație și cea a notificării ordinului de plată în cauză. În plus, nicio lipsă de diligență nu poate fi reproșată reclamantului având în vedere durata globală a perioadelor luate în considerare (Seher Karataș, citată anterior, § 28).
Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului întemeiată pe nerespectarea termenului de șase luni.
Curtea constată că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Aceasta reține, de altfel, că aceasta nu se izbește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se impune, prin urmare, să fie declarată admisibilă.
II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 10 DIN CONVENȚIE
Curtea notează că nu se contestă între părți că condamnarea litigioasă constituia o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, protejat de articolul 10 § 1. Nu este, de asemenea, contestat că ingerința era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim, și anume protecția ordinii publice, în sensul articolului 10 § 2 (a se vedea Yağmurdereli împotriva Turciei, nr. 29590/96, § 40, 4 iunie 2002). Curtea își însușește această apreciere. În speță, dezacordul se referă la chestiunea de a ști dacă ingerința era „necesară într-o societate democratică”.
Curtea a tratat deja cauze ridicând chestiuni similare celor din cazul speței și a constatat încălcarea articolului 10 din Convenție (a se vedea în special Ceylan împotriva Turciei [MC], nr. 23556/94, § 38, CEDO 1999-IV, Öztürk împotriva Turciei [MC], nr. 22479/93, § 74, CEDO 1999-VI, İbrahim Aksoy împotriva Turciei, nr. 28635/95, 30171/96 și 34535/97, § 80, 10 octombrie 2000, Karkın, citată anterior, § 39, și Kızılyaprak împotriva Turciei, nr. 27528/95, § 43, 2 octombrie 2003).
Curtea a examinat prezenta cauză în lumina jurisprudenței sale și consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să poată conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Aceasta a acordat o atenție deosebită termenilor folosiți în articolul de presă incriminat și contextului publicării sale. În această privință, a ținut cont de circumstanțele care înconjoară cazul supus examinării sale, în special de dificultățile legate de lupta împotriva terorismului (a se vedea İbrahim Aksoy, citată anterior, § 60, și Incal împotriva Turciei, hotărâre din 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1568, § 58).
Articolul litigios constă într-o critică a acțiunilor și politicii guvernamentale. Folosirea de cuvinte precum „luptă”, „presiuni” și „rezista” conferă, în plus, o virulență sigură acestei critici. Articolul denunță deopotrivă obstacolele puse sărbătoririi sărbătorii „Newroz”, interzicerea limbii kurde, decesul unei persoane pe care îl impută forțelor de ordine, precum și exploatarea muncitorilor.
Curtea reține că curtea de siguranță a Statului a apreciat că articolul litigios conținea termeni care incitau poporul la ură și ostilitate.
Curtea a examinat motivele care figurează în deciziile jurisdicțiilor interne care nu pot fi considerate în sine ca suficiente pentru a justifica ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare (a se vedea, mutatis mutandis, Sürek împotriva Turciei (nr. 4) [MC], nr. 24762/94, § 58, 8 iulie 1999). Aceasta observă, în special, că dacă anumite pasaje, deosebit de acerbe, ale articolului litigios pictează un tablou dintre cele mai negative ale Statului turc și conferă astfel relatării o conotație ostilă, acestea nu îndeamnă totuși la folosirea violenței, la rezistența armată, nici la răscoală și nu este vorba de un discurs de ură, ceea ce în ochii Curții este elementul esențial de luat în considerare (a se vedea, a contrario, Sürek împotriva Turciei (nr. 1) [MC], nr. 26682/95, § 62, CEDO 1999-IV, și Gerger împotriva Turciei [MC], nr. 24919/94, § 50, 8 iulie 1999).
Curtea reține că natura și greutatea pedepselor aplicate sunt, de asemenea, elemente de luat în considerare atunci când este vorba de măsurarea proporționalității ingerinței.
În speță, condamnarea reclamantului și închiderea ziarului pe o durată de trei zile se dovedesc disproporționate față de scopurile vizate și, prin urmare, nu „necesare într-o societate democratică”. A existat, prin urmare, o încălcare a articolului 10 din Convenție.
III. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
Curtea reamintește că, într-o hotărâre adoptată la 11 iulie 2002, Marea Cameră a avut ocazia să se aplece asupra chestiunii lipsei comunicării opiniei procurorului general de pe lângă Curtea de Casație și a conchis la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (Göç împotriva Turciei [MC], nr. 36590/97, §§ 55-58, CEDO 2002-V; a se vedea, de asemenea, Abdullah Aydın împotriva Turciei (nr. 2), nr. 63739/00, § 30, 10 noiembrie 2005). Aceasta nu vede în cazul de față niciun motiv de a se îndepărta de la soluția adoptată cu acea ocazie.
Prin urmare, conchide la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
În conformitate cu articolul 41 din Convenție,
„În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”
A. Prejudiciu
Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material pe care îl evaluează la 5 000 EUR. Această sumă s-ar descompune astfel: 3 000 EUR din cauza închiderii cotidianului în cauză și 2 000 EUR pentru amenda penală la care a fost condamnat.
Acesta solicită, în plus, repararea unui prejudiciu moral pe care îl evaluează la 4 000 EUR.
Guvernul contestă aceste pretenții.
În ceea ce privește pierderea de venituri alegată, Curtea consideră că probele prezentate nu permit ajungerea la o cuantificare precisă a pierderii de venit care decurge pentru reclamant din închiderea cotidianului. Prin urmare, aceasta respinge această cerere.
În schimb, reține că amenda aplicată reclamantului este consecința directă a încălcării articolului 10 din Convenție. Se impune, prin urmare, să se ordone rambursarea sumelor achitate cu acest titlu. Reclamantul plătind amenda aplicată, Curtea decide să-i aloce suma cerută cu acest titlu, și anume 2 000 EUR.
În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că persoana în cauză poate fi considerată că a încercat o anumită neliniște din cauza circumstanțelor speței. Statuând în echitate, Curtea îi alocă 2 000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
Reclamantul solicită 3 000 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. Acesta nu furnizează niciun document justificativ.
Guvernul contestă aceste pretenții.
Având în vedere elementele aflate la dispoziția sa și jurisprudența sa în materie, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR pentru procedura în fața Curții și i-o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară restul cererii admisibil;
Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție;
Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
Hotărăște
a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, următoarele sume care urmează a fi convertite în noi lire turcești la rata aplicabilă la data plății:
i. 2 000 EUR (două mii euro) pentru prejudiciu material;
ii. 2 000 EUR (două mii euro) pentru prejudiciu moral;
iii. 1 000 EUR (o mie euro) pentru cheltuieli de judecată;
iv. plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) că începând cu expirarea termenului menționat și până la plată, aceste cuantumuri vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 23 ianuarie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
S. Dollé
J.-P. Costa
Grefieră
Președinte