ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 396/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 92/ C din 22 martie 2010, Tribunalul Bihor, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul M.N., în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P. și, în consecință, l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului 80.000 euro daune morale sau echivalentul în lei al acestei sume de la data plății efective. Prin decizia nr. 57/ A din 8 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul M.N., de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Bihor. Prin decizia nr. 1725 din 9 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul M.N.

împotriva deciziei nr. 57/ A din 8 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Au fost admise recursurile declarate de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G. F.P. Bihor și de M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleași decizii. A fost modificată în parte decizia recurată, în sensul că s-au admis apelurile declarate de către pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinței civilă nr. 92/ C din 22 martie 2010 a Tribunalului Bihor, secția civilă. A fost schimbată în tot sentința, în sensul că s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Au fost menținute dispozițiile din decizie cu privire la respingerea apelului declarat de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut, în ceea ce privește recursul reclamantului, că potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ. , neexercitarea căii de atac în termenul legal atrage decăderea părții din dreptul de a mai exercita respectiva cale de atac, afară de cazul când legea dispune altfel sau partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. În speță, decizia recurată a fost comunicată reclamantului la data de 08 aprilie 2011, așa cum rezultă din dovada de comunicare de dosarul de apel, care îndeplinește toate condițiile de validitate prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 100 alin. (3) C. proc.

civ. Prin raportare la data comunicării deciziei recurate, aplicând modul de calcul pe zile libere, prescris de art. 101 alin. (1) C. proc. civ., pentru termenele statornicite pe zile (conform căruia nu intră în calcul nici ziua când a început și nici ziua când s-a sfârșit termenul), urmează a se reține că, pentru reclamant, termenul de recurs s-a împlinit la data de 24 aprilie 2011. Cum aceasta a fost o zi de duminică, conform art. 101 alin. (5) C. proc. civ., termenul de recurs s-a prelungit până la sfârșitul primei zile de lucru următoare, respectiv luni, 25 aprilie 2011. Reclamantul a declarat, însă, recurs după această dată, și anume la 26 aprilie 2011, aceasta fiind data trimiterii prin poștă a recursului, care rezultă din ștampila de pe plicul aflat la dosar recurs.

Reținând, așadar, că recursul reclamantului a fost declarat peste termenul legal, Înalta Curte a dispus respingerea recursului acestei părți ca tardiv, făcând astfel aplicarea sancțiunii decăderii, prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., pentru neexercitarea în termen a oricărei căi de atac. În ceea ce privește recursurile declarate de pârâtul S.R., prin M.F.P. și M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Înalta Curte a constatat că sunt fondate, în raport de criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, instanța de recurs a reținut că problema de drept care se punea în speță era aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat prezentei cauze, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/ 15.11.2010). Așa cum au susținut și recurenții, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu produce efecte în cauză.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii ( M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 13 58/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11. 2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D. O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum greșit a reținut instanța de apel. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”. Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor. În speță însă, drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de recurs a constatat că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului. Criticile formulate de recurenți pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pe de altă parte, tot în mod nelegal curtea de apel a apreciat că dispozițiile art. 998 C. civ., pot fi avute în vedere în cauză ca temei al acordării daunelor morale, în ipoteza în care s-ar considera aplicabilă Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care art. 5 alin. (1^) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional.

În condițiile în care reclamantul și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală, art. 998 – art. 999 C. civ., care presupun alte verificări decât cele impuse de aplicarea legii speciale de reparație, nu puteau constitui pentru instanța de apel cadrul normativ în care să judece pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. În ce privește criticile subsidiare formulate pe aspectul cuantumului daunelor morale, Înalta Curte a constatat că acestea au devenit inutil de analizat în condițiile în care s-a reținut că nu mai există temei legal pentru acordarea în cauză a daunelor morale.

Prin decizia nr. 6859 din 8 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. 2348/1/2012, s-a admis contestația în anulare formulată de contestatorul M.N. împotriva deciziei nr. 1725 din 9 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, care a fost anulată în parte, în ceea ce privește respingerea, ca tardiv, a recursului declarat de reclamantul M.N. A fost fixat termen pentru judecata recursului declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei nr. 57/ A din 8 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, la data 31 ianuarie 2013, completul 11, cu citarea părților. Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei contestate.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit art. 318 teza I C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când sunt rezultatul unei greșeli materiale. În sensul textului de lege sus-menționat, greșelile materiale vizează erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au drept consecință pronunțarea unei soluții greșite. O astfel de greșeală se referă și la respingerea unui recurs ca tardiv în raport de data înregistrării la oficiul poștal, fără a se observa că cererea a fost depusă înăuntrul termenului de recurs, aceste aspecte fiind rezultatul neluării în calcul a unei zile de sărbătoare legală. În speță, decizia recurată de reclamant a fost comunicată acestuia la data de 8 aprilie 2011, termenul de 15 zile, pentru exercitarea recursului, calculat de la comunicare, împlinindu-se la 24 aprilie 2011, în condițiile art. 101 alin. (l) C. proc.

civ. Cum aceasta a fost o zi de duminică, iar ziua următoare, respectiv 25 aprilie 2011, coincidea cu sărbătoarea legală a Paștelui, fiind a doua zi de Paște, termenul de recurs s-a prelungit până la sfârșitul primei zile de lucru următoare, și anume marți, 26 aprilie 2011, conform art. 101 alin. (5) C. proc. civ. Cum recursul a fost înregistrat la oficiul poștal la data de mai sus, după cum rezultă din ștampila aplicată pe plicul anexat la dosar recurs, rezultă că acesta a fost declarat în termenul legal, iar soluția de respingere a căii de atac, ca tardiv formulată, este rezultatul unei evidente greșeli materiale, ce poate fi înlăturată în condițiile art. 318 C. proc. civ. În consecință, în baza textului de lege enunțat, Înalta Curte a admis contestația în anulare formulată de reclamant împotriva deciziei nr. 1725 din 9 martie 2012 a acestei instanțe, pe care a anulat-o în parte, în ceea ce privește respingerea recursului declarat de această parte, ca tardiv.

Totodată, au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei contestate cu privire la recursurile declarate de pârât și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Analizând recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei nr. 57/ A din 8 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, se constată că recurentul - reclamant a criticat decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susținând că, în raport de suferințele îndurate ca urmare a condamnării sale cu caracter politic, s-ar fi impus acordarea sumei de 518.779 euro cu titlu de daune morale. Înalta Curte constată însă că, în raport de dezlegarea dată recursurilor pârâtului și M.P.

și de considerentele reținute de instanță, a căror reluare nu se mai impune, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept. În consecință, față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei nr. 57/ A din 8 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.