ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 396/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 396/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr.

92/ C din 22 martie 2010, Tribunalul Bihor,

secția civilă, a admis, în parte,

acțiunea formulată de reclamantul

M.N.,

în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P. și, în consecință, l-a obligat

pe pârât să plătească reclamantului 80.000 euro daune morale sau echivalentul

în lei al acestei sume de la data plății efective.

Prin decizia nr.

57/ A din 8 martie 2011, Curtea de Apel Oradea,

secția civilă mixtă, a respins, ca nefondate, apelurile

declarate de reclamantul M.N., de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și de

pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Bihor.

Prin decizia nr. 1725 din 9 martie

2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I

civilă, a respins, ca tardiv, recursul declarat de

reclamantul M.N. împotriva deciziei nr. 57/ A din 8 martie 2011 a Curții de

Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Au fost admise recursurile declarate

de pârâtul S.R.,

reprezentat de M.F.P.,

prin D.G.

F.P. Bihor și de M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Oradea împotriva aceleași decizii.

A fost modificată în parte decizia

recurată, în sensul că s-au admis apelurile declarate de către pârât și de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinței civilă nr. 92/ C din

22 martie 2010 a Tribunalului Bihor, secția civilă.

A fost schimbată

în tot sentința, în sensul că s-a respins acțiunea,

ca neîntemeiată.

Au fost menținute dispozițiile din

decizie cu privire la respingerea apelului declarat de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

recurs a reținut, în ceea ce privește recursul reclamantului, că potrivit art.

301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea

hotărârii

dacă legea nu dispune altfel, iar

potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

, neexercitarea căii de atac în

termenul legal atrage decăderea părții din dreptul de a mai exercita respectiva

cale de atac, afară de cazul când legea dispune altfel sau partea dovedește că

a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

În speță, decizia recurată a fost

comunicată reclamantului la data

de 08

aprilie 2011, așa cum rezultă din dovada de comunicare de

dosarul de

apel, care îndeplinește toate condițiile de validitate prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 100 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la data comunicării

deciziei recurate, aplicând modul de calcul pe zile libere, prescris de art.

101 alin. (1) C. proc. civ., pentru termenele statornicite pe zile (conform

căruia

nu intră în calcul nici ziua când a

început și nici ziua când s-a sfârșit

termenul), urmează a se reține că,

pentru reclamant, termenul de

recurs s-a împlinit

la data de 24 aprilie 2011. Cum aceasta a fost o zi de

duminică, conform art. 101 alin. (5) C. proc.

civ., termenul de

recurs s-a

prelungit până la sfârșitul primei zile de lucru următoare,

respectiv

luni, 25 aprilie 2011.

Reclamantul a

declarat, însă, recurs după această dată, și anume

la 26 aprilie 2011,

aceasta fiind data trimiterii prin poștă a recursului, care

rezultă din

ștampila de pe plicul aflat la dosar recurs.

Reținând, așadar,

că recursul reclamantului a fost declarat peste

termenul legal, Înalta Curte a

dispus respingerea recursului acestei

părți ca tardiv, făcând astfel aplicarea sancțiunii

decăderii, prevăzută

de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., pentru

neexercitarea în termen

a

oricărei căi de atac.

În ceea ce

privește recursurile declarate de pârâtul S.R.,

prin M.F.P. și M.P. - Parchetul de

pe lângă Curtea

de Apel Oradea, Înalta Curte a constatat că sunt

fondate, în raport de criticile

comune referitoare la lipsa de temei

juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect

al declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, instanța

de recurs a reținut că problema de drept care se

punea în speță era aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat

prezentei cauze, în condițiile în care a

fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie

2010 (M. Of. nr. 761/

15.11.2010).

Așa cum au

susținut și recurenții, această problemă de drept a

fost dezlegată

greșit de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu produce efecte în cauză.

Potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în

vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la

45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în

acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile

neconstituționale cu

dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui

termen respectivele dispoziții fiind suspendate de

drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții

Constituționale,

de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor, aceleași

dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii ( M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată

de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art.

330 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 13

58/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

Or, în speță, la

data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.

2010)

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

Nu se poate spune că, fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în

prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după

regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și

legală, în

desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat

prin

declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma

tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție

este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu

ar fi apărut niciun

element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția

refuză în mod

categoric.

Pe de altă

parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte

numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se

poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu

există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul

nu era titularul

unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.

O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale

nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat

dreptul său la

despăgubiri.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios

constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție

de

neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un

stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin

constatarea

neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes

și ex nune, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu

se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost

determinate în respectul

preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces

la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din

C.E.D.O. nu

înseamnă recunoașterea

unui

drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când

intervine controlul de constituționalitate declanșat la

cererea uneia din

părțile procesului nu se poate susține că este afectată

acea componentă

a procedurii echitabile legate de predictibilitatea

normei (cealaltă

parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa

dispariția temeiului juridic al

pretențiilor sale), pentru că asupra

normei

nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare

în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea

controlului de constituționalitate și, ceea ce este

gândit ca un

mecanism democratic, de

reglare a viciilor unor acte normative, să fie

astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din

punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai

este

cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și

puteri

pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le

legitimează.

Nu se poate

reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții

Constituționale

nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum

greșit a reținut instanța de apel.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența

unor motive obiective și rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră

definitivă la momentul pronunțării

deciziei Curții Constituționale, are

o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate

dintre

mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din

cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de

previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate

ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat

democratic, în

care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine

definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor

Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței,

care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși

generatoare de

situații

discriminatorii.

În același timp, nu poate fi vorba

despre o încălcare a

principiului

nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul

nr. 12 adițional la Convenție, care garantează,

într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14,

„exercitarea oricărui drept

prevăzut

de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe

rasă,

culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii,

origine națională sau socială, apartenență la o

minoritate națională,

avere, naștere sau orice altă situație”.

Este vorba așadar

de garantarea dreptului la nediscriminare în

privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în

legislația

internă a statelor.

În speță însă,

drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel

de recunoaștere

în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive

a legiuitorului, ci controlului de

constituționalitate.

Față de toate aceste considerente,

reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, instanța de recurs a constatat că, în mod nelegal,

curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un

text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de

contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a

litigiului.

Criticile formulate de recurenți pe

acest aspect sunt, așadar,

fondate și fac

aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Pe de altă parte, tot în mod nelegal

curtea de apel a apreciat că dispozițiile art. 998 C. civ., pot fi avute în

vedere în cauză ca temei al acordării daunelor morale, în ipoteza în care s-ar

considera

aplicabilă Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, prin care art. 5

alin. (1^) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat

neconstituțional.

În condițiile în care reclamantul și-a

fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009,

prevederile de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală, art. 998

– art. 999

C. civ., care presupun alte

verificări decât cele impuse de aplicarea

legii speciale de reparație,

nu puteau constitui pentru instanța de apel cadrul normativ în care să judece

pricina, deoarece aceasta ar echivala cu schimbarea în apel a cauzei cererii de

chemare în judecată, lucru interzis de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

În ce privește criticile subsidiare

formulate pe aspectul cuantumului daunelor morale, Înalta Curte a constatat că

acestea au devenit inutil de analizat în condițiile în care s-a reținut că nu

mai există temei legal pentru acordarea în cauză a daunelor morale.

Prin decizia nr. 6859 din 8 noiembrie

2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I

civilă, în dosarul nr. 2348/1/2012,

s-a admis contestația în anulare formulată de contestatorul M.N. împotriva

deciziei nr. 1725 din 9 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă, care a fost anulată în parte,

în ceea

ce privește respingerea, ca tardiv,

a recursului declarat de reclamantul

M.N.

A fost fixat termen pentru judecata

recursului declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei nr. 57/ A din 8

martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, la data 31 ianuarie

2013, completul 11, cu citarea părților.

Au fost menținute celelalte dispoziții

ale deciziei contestate.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că, potrivit art. 318 teza

I

C.

proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când

sunt rezultatul unei greșeli materiale.

În sensul textului de lege

sus-menționat, greșelile materiale vizează erori materiale în legătură cu

aspectele formale ale judecării recursului și care au drept consecință

pronunțarea unei soluții greșite.

O astfel de greșeală se referă și la

respingerea unui recurs ca tardiv în raport de data înregistrării la oficiul

poștal, fără a se observa

că cererea a fost

depusă înăuntrul termenului de recurs, aceste aspecte

fiind rezultatul

neluării în calcul a unei zile de sărbătoare legală.

În speță,

decizia recurată de reclamant a fost comunicată acestuia

la data de 8 aprilie 2011, termenul de

15 zile, pentru exercitarea recursului, calculat de la comunicare,

împlinindu-se la 24 aprilie 2011, în condițiile art. 101 alin. (l) C. proc.

civ. Cum aceasta a fost o zi de duminică, iar ziua următoare, respectiv 25

aprilie 2011, coincidea cu sărbătoarea legală a Paștelui, fiind a doua zi de

Paște, termenul de

recurs s-a prelungit

până la sfârșitul primei zile de lucru următoare, și

anume marți, 26 aprilie 2011, conform art. 101

alin. (5) C. proc. civ.

Cum recursul a fost înregistrat la

oficiul poștal la data de mai sus, după cum rezultă din ștampila aplicată pe

plicul anexat la dosar recurs, rezultă că acesta a fost declarat în termenul

legal, iar

soluția de respingere a căii de

atac, ca tardiv formulată, este rezultatul

unei evidente greșeli

materiale, ce poate fi înlăturată în condițiile art. 318 C. proc. civ.

În consecință, în baza textului de

lege enunțat, Înalta Curte a

admis

contestația în anulare formulată de reclamant împotriva deciziei

nr.

1725 din 9 martie 2012 a acestei instanțe, pe care a anulat-o în parte, în ceea

ce privește respingerea recursului declarat de această parte, ca tardiv.

Totodată, au fost menținute celelalte

dispoziții ale deciziei

contestate cu privire

la recursurile declarate de pârât și de Parchetul de

pe lângă Curtea de

Apel Oradea.

Analizând recursul declarat de

reclamantul M.N. împotriva deciziei nr. 57/ A din 8 martie 2011 a Curții de

Apel Oradea, secția civilă mixtă, se constată că recurentul - reclamant a

criticat decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susținând

că, în raport de suferințele îndurate ca urmare a condamnării sale cu caracter

politic, s-ar fi impus acordarea sumei de 518.779 euro cu titlu de daune

morale.

Înalta Curte constată însă că, în

raport de dezlegarea dată recursurilor pârâtului și M.P. și de considerentele

reținute de instanță, a căror reluare nu se mai

impune, analiza criticilor

formulate de reclamant privind cuantumul

daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o

apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile

în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

În consecință, față de dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va

respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei nr. 57/ A din 8 martie 2011 a

Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

31 ianuarie 2013.