ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4059/2011
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4059/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
recursurilor penale de față;
Examinând
actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin Decizia
penală nr. 139/A/2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de
minori, s-au admis apelurile declarate de D.N.A - Serviciul Teritorial Cluj și
de inculpații C.V. și Ț.I., împotriva Sentinței penale nr. 151 din 18 martie
2010 a Tribunalului Maramureș pe care a desființat-o parțial, doar sub aspectul
pedepselor accesorii și complementare aplicate inculpaților și, rejudecând:
În
baza art. 71 C. pen., a aplicat fiecărui inculpat pedeapsa accesorie a
interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C.
pen.
În
baza art. 64 C. pen. a aplicat fiecărui inculpat pedeapsa complementară a
interzicerii, pe timp de un an, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza
a II-a și lit. b) C. pen.
S-a
menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.
Pentru
a decide astfel, s-a reținut, în esență, că instanța de fond a reținut o stare
de fapt conformă cu realitatea și necontestată de inculpați, că în mod corect a
fost încadrată în drept fapta comisă de inculpați, întrucât aceasta realizează
elementele constitutive ale infracțiunilor de luare de mită prevăzute de art.
254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr.
78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
S-a
reținut, de asemenea, că pedepsele aplicate inculpaților au fost corect
individualizate, ținându-se seama de faptul că aceștia au recunoscut săvârșirea
infracțiunilor și că nu au antecedente penale, în cauză fiind incidente
dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, reținute în favoarea ambilor
inculpați.
Instanța
de apel a apreciat ca neîntemeiată solicitarea parchetului de a aplica
inculpaților și pedeapsa prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen., referitoare la
dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de
care s-au folosit pentru săvârșirea infracțiunii, întrucât inculpații nu mai
lucrează în domeniul vamal.
De
asemenea, instanța de prim control judiciar a apreciat ca fiind neîntemeiată
solicitarea inculpatului C.V. de a se dispune confiscarea de la acesta doar a
sumelor de 1.918,5 RON și 37,5 euro, sume de care a beneficiat în mod efectiv,
deoarece celelalte persoane cu care inculpatul a împărțit sumele obținute nu au
fost trimise în judecată, iar cuantumul acestor sume a fost stabilit pe baza
declarațiilor date de martorii audiați în cauză, care nu aveau cunoștință ce
s-a întâmplat cu sumele de bani predate inculpaților.
S-a
apreciat, însă, că sunt întemeiate criticile vizând pedepsele accesorii și
complementare aplicate inculpaților în sensul că, din conținutul dispozițiilor
art. 64 alin. (1) lit. a) C. pen. rezultă că doar reglementarea de la litera
„a)” are două teze, respectiv „dreptul de a alege și de a fi ales”, iar cea de
la lit. b) are o singură teză „dreptul de a ocupa o funcție implicând
exercițiul autorității de stat”.
Împotriva
deciziei sus-menționate au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj, precum și
inculpații Ț.I. și C.V.
Criticile
D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj vizează netemeinicia hotărârii recurate sub
aspectul menținerii cuantumului pedepselor, al modalității de executare a
acestora, al reținerii dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 față de
inculpatul Ț.I. și al neaplicării pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit.
c) C. pen.
În
acest sens, cuantumul pedepselor aplicate inculpaților este disproporționat în
raport cu activitatea infracțională desfășurată de inculpați, scopul pedepsei
vizând prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.
S-a
mai învederat că, raportat la modul și mijloacele de săvârșire a faptelor, la
scopul urmărit de inculpați, la împrejurările comiterii faptelor, infracțiunile
săvârșite de inculpați au un grad ridicat de pericol social, fapt ce impune ca
sancțiunile penale aplicate acestor inculpați să fie mai aspre.
Astfel,
activitatea infracțională a inculpaților C.V. și Ț.I. s-a desfășurat pe o
perioadă lungă de timp, începând cu anul 2003 și s-a finalizat în anul 2006, la
intervenția organelor de urmărire penală.
Din
probatoriul administrat în faza de urmărire penală și confirmat în faza de
cercetare judecătorească, a rezultat că exista o oarecare obișnuință în a
pretinde bani sau bunuri, ori de a accepta asemenea valori pentru derularea
procedurilor vamale în afara orelor de program, independent de sumele de bani
pe care declarantul vamal le plătea pentru acest serviciu în contul bugetului
de stat.
S-a
mai susținut că acțiunile ilicite ale inculpatului dobândiseră caracter de
notorietate, cuantumul mitei fiind cunoscut de reprezentanții societăților
comerciale ori de angajații acestora care se ocupau cu depunerea declarațiilor
vamale.
Deși
s-a invocat valoarea relativ redusă a sumelor sau bunurilor primite de
inculpați pentru fiecare faptă în parte, o asemenea apărare nu poate fi primită
în condițiile în care actele de corupție aveau caracter repetat și se refereau
la îndeplinirea unor acte simple ce intrau în atribuțiile de serviciu ale
inculpaților.
În
aceste condiții, procurorul a apreciat că se impune majorarea cuantumului
pedepsei aplicate inculpaților pentru ca scopul și funcțiile pedepsei ce
trebuie aplicate pentru comiterea unor infracțiuni de corupție să fie atinse.
Reținând
aceleași argumente cu referire la pericolul social real al infracțiunilor
comise, s-a apreciat că se impunea să se dispună executarea efectivă a
pedepselor ori instanța să facă aplicarea dispozițiilor art. 86
1
-
86
6
C. pen. și să dispună suspendarea condiționată a executării
pedepselor sub supraveghere.
În
raport de motivele invocate, procurorul a solicitat admiterea recursului,
casarea hotărârii atacate, majorarea cuantumului pedepselor aplicate
inculpaților, înlăturarea dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 aplicate
inculpatului Ț.I. și aplicarea fiecărui inculpat a pedepselor complementare,
prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen.
Recurentul-inculpat
C.V. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385
9
alin. (1) pct.
14 C. proc. pen., solicitând reducerea cuantumului pedepsei întrucât, în
perioada de timp scursă de la săvârșirea faptei și până în prezent, a manifestat
o atitudine corespunzătoare, a dobândit un loc de muncă, a absolvit mai multe
cursuri, a devenit student în anul I la o facultate cu profil tehnic.
Recurentul-inculpat
Ț.I. a criticat hotărârea atacată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de
art. 385
9
alin. (1) pct. 17
2
și 14 C. proc. pen. și a
solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și reținând circumstanțe
atenuante în favoarea sa, cu eficiență maximă, aplicarea unei sancțiuni într-un
cuantum orientat spre minimul general prevăzut de lege, cu aplicarea
dispozițiilor art. 81 C. pen., privind suspendarea condiționată a executării
pedepsei, ca modalitate de executare.
În
acest sens, a susținut că în favoarea sa pot fi reținute dispozițiile art. 74
lit. a) și c) și art. 76 lit. d) C. pen., având în vedere atitudinea înainte de
săvârșirea infracțiunii, faptul că se află la primul impact cu legea penală, că
a cooperat cu organele judiciare, că a avut o atitudine sinceră și a contribuit
la aflarea adevărului.
A
mai arătat că, în mod corect, s-au reținut dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr.
43/2002 în raport de care însă instanța nu a făcut o justă individualizare a
pedepsei, întrucât nu a aplicat circumstanțele atenuante la limita nou
stabilită după reținerea acestor dispoziții.
Totodată,
a mai arătat că Sentința penală nr. 151/2010 a Tribunalului Maramureș,
menținută prin Decizia penală nr. 139/A/2010 a Curții de Apel Cluj, este
nelegală și netemeinică întrucât aduce atingere principiului „non reformatio in
pejus”, consacrat de dispozițiile art. 372 C. proc. pen., fiind condamnat de
instanța de rejudecare la o pedeapsă mai mare decât cea inițială.
Recursurile
sunt fondate doar pentru motivele ce se vor arăta:
Examinând
actele și lucrările dosarului prin prisma tuturor criticilor formulate, dar și
din oficiu, conform dispozițiilor art. 385
9
alin. (2) și 3 C. proc.
pen., constată că în cauză sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art.
385
9
alin. (1) pct. 17
2
și 14 C. proc. pen.
Astfel,
referitor la criticile formulate de parchet, Înalta Curte de Casație și
Justiție constată că acestea sunt întemeiate doar în ceea ce privește reținerea
în favoarea inculpatului Ț.I. a dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
Potrivit
dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, persoana care a comis una dintre
infracțiunile atribuite prin prezenta ordonanță de urgență în competența
D.N.A., iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și
tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de
infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute
de lege.
Textul
de lege menționat condiționează reducerea la jumătate a limitelor pedepselor de
faptul ca în cursul urmăririi penale inculpatul să denunțe și să faciliteze
tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de
infracțiuni, condițiile fiind reglementate cumulativ.
Din
analiza materialului probator administrat în faza de urmărire penală reiese
faptul că în urma poziției avute de inculpatul Ț.I. nu s-a reușit tragerea la răspundere
penală a altor persoane, chiar dacă acest inculpat a avut o atitudine sinceră.
De
altfel, acest inculpat nu s-a autodenunțat, ci a fost trimis în judecată, ca
urmare a declarațiilor făcute de inculpatul C.V. în contextul celorlalte
probatorii administrate în cauză.
Cum
condițiile aplicării/reținerii dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002
sunt cumulative și imperative, raportat la cele reținute, se apreciază că, în
mod greșit, s-au aplicat beneficiile acestei reglementări inculpatului Ț.I.
În
aceste condiții doar inculpatului C.V. i s-au reținut, în mod corect,
dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
Față
de această împrejurare, se va admite recursul declarat de parchet, se va casa
în parte atât decizia, cât și sentința, cu consecința înlăturării dispozițiilor
art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 reținute în favoarea inculpatului Ț.I.
Referitor
la motivele de recurs formulate de parchet vizând netemeinicia pedepselor
aplicate inculpaților Ț.I. și C.V., sub aspectul cuantumului și al modalității de
executare dispuse, precum și cele vizând nereținerea dispozițiilor art. 64 lit.
c) C. pen. pentru ambii inculpați, Înalta Curte de Casație și Justiție constată
că acestea sunt nefondate.
Corelativ,
criticile formulate de inculpați sub acest aspect sunt întemeiate.
Potrivit
art. 245 alin. (1) și (2) C. proc. pen., fapta funcționarului care direct sau
indirect pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori
acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a
îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la
îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor
îndatoriri, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 12 ani și interzicerea unor
drepturi.
Fapta
prevăzută în alin. (1), dacă a fost săvârșită de un funcționar cu atribuții de
control, se pedepsește cu închisoare de la 3 ani la 15 ani și interzicerea unor
drepturi.
Din
dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 rezultă că fapta de luare
de mită prev. la art. 254 C. pen., dacă a fost săvârșită de o persoană care are
potrivit legii atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor, se
sancționează cu pedeapsa prev. de art. 254 alin. (2) C. pen. privind săvârșirea
infracțiunii de către un funcționar cu atribuții de control.
Inculpaților
li s-a aplicat câte o pedeapsă de 3 ani închisoare, ținându-se seama de faptul
că aceștia au recunoscut săvârșirea infracțiunii și nu au antecedente penale.
În
considerarea textelor legale menționate, având în vedere modalitatea concretă
de săvârșire a faptelor de către inculpați, împrejurările comiterii acestora,
persoana inculpaților, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că
pedepsele aplicate acestora sunt prea aspre sub aspectul cuantumului stabilit.
Cât
privește modalitatea de executare a pedepselor, cu aplicarea art. 81 C. pen.
privind suspendarea condiționată a executării acestora, Înalta Curte de Casație
și Justiție constată că aceasta a fost corect individualizată raportat la
comportamentul inculpaților în faza de urmărire penală și în faza de judecată,
la atitudinea de recunoaștere și regret a faptelor comise, la situația
familială a fiecărui inculpat, la starea de sănătate în ceea ce-l privește pe
inculpatul Ț., precum și la întreaga activitate infracțională desfășurată de
inculpați.
Pentru
aceste considerente se apreciază că nu se impune schimbarea modalității de
executare a pedepselor în sensul suspendării acestora sub supraveghere potrivit
art. 86
1
și urm. C. pen., însă se impune reducerea cuantumului
acestora pentru a se da eficiență dispozițiilor art. 52 C. pen.
Solicitarea
D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj de a aplica inculpaților pedeapsa prev. de
art. 64 lit. c) C. pen., referitoare la dreptul de a ocupa o funcție sau de a
exercita o profesie de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea
infracțiunii, este neîntemeiată, întrucât inculpații nu mai lucrează în
domeniul vamal.
Inculpatul
C.V. este angajat la SC T.M. SA, cu contract de muncă pe durată nedeterminată,
începând cu data de 19 februarie 2007, având funcția de Inspector de protecția
muncii, iar inculpatul Ț.I. este pensionar pe motive de sănătate și ca urmare
niciunul dintre inculpați nu mai are posibilitatea de a ocupa o funcție de
natura aceleia de care s-a folosit la comiterea infracțiunii.
Mai
mult, încadrarea într-o asemenea funcție este interzisă de lege în situația în
care hotărârea atacată rămâne definitivă, întrucât inculpații vor figura în
cazierul judiciar cu antecedente penale.
Susținerile
inculpatului Ț.I. referitoare la faptul că hotărârea instanței de fond este
nelegală pe considerentul că i s-a aplicat o pedeapsă de 3 ani închisoare, iar
la primul ciclu procesual a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare cu
suspendare condiționată, nu sunt întemeiate.
Într-adevăr,
inculpatul Ț.I. a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare cu
suspendarea condiționată a executării acesteia, însă Sentința penală nr. 213
din 10 aprilie 2008 a Tribunalului Maramureș a fost apelată de D.N.A. -
Serviciul Teritorial Cluj și de cei doi inculpați, iar prin Decizia penală nr.
122 din 25 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj s-au admis apelurile și s-a
dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea clarificării stării de
fapt, astfel încât nu se poate vorbi de „non reformatio in pejus” în acest caz.
Într-adevăr,
D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj, după primul ciclu procesual a apelat
sentința pronunțată de instanța de fond, solicitând aplicarea unor pedepse mai
mari, precum și schimbarea modalității de executare a acestora, însă prin
admiterea și a apelurilor inculpaților nu înseamnă că pedepsele aplicate
acestora în primul ciclu procesual au intrat în puterea lucrului judecat;
sentința fiind desființată în întregime; în acest caz nu sunt aplicabile
dispozițiile art. 372 C. proc. pen. privind neagravarea situației în propria
cale de atac.
Considerând
această critică neîntemeiată pentru aspectele arătate, reapreciind totuși în
contextul probator criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.,
Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că pedepsele aplicate
inculpaților sunt aspre sub aspectul cuantumului stabilit, motiv pentru care va
proceda la reducerea lor astfel încât să fie atins scopul preventiv-educativ
prevăzut de art. 52 C. pen.
Pentru
considerentele arătate, văzând că din oficiu nu s-au ivit alte motive de ordine
publică care să atragă casarea hotărârii recurate, în baza art. 385
15
pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial
Cluj și de inculpații C.V. și Ț.I., va casa, în parte, atât decizia penală
atacată, cât și sentința și, rejudecând, va dispune în sensul celor reținute în
considerentele prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj și de inculpații C.V. și Ț.I.
împotriva Deciziei penale nr. 139/A din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel
Cluj, secția penală și de minori.
Casează
în parte atât decizia penală atacată, cât și Sentința penală nr. 151 din 18
martie 2010 a Tribunalului Maramureș și, rejudecând, înlătură dispozițiile art.
19 din O.U.G. 43/2002 reținute în favoarea inculpatului Ț.I.
Reduce
pedeapsa aplicată inculpatului Ț.I. de la 3 ani închisoare la 2 ani închisoare
pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen.
coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin.
(2) C. pen., ca urmare a reținerii dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a), c)
C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen.
Reduce
pedeapsa aplicată inculpatului C.V., de la 3 ani închisoare la 2 ani închisoare
aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 254 alin. (1) și (2) C.
pen. coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41
alin. (2) C. pen.
Menține
modalitatea de executare a pedepselor aplicate inculpaților Ț.I. și C.V. pe
durata termenului de încercare de 4 ani pentru fiecare inculpat.
Menține
celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.
Onorariul
de avocat pentru apărarea din oficiu a inculpatului C.V., în sumă de 300 RON,
se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Onorariul
parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu inculpatului Ț.I., până la
prezentarea apărătorului ales, în sumă de 75 RON, se va plăti din fondul
Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, azi 17 noiembrie 2011.
Procesat
de GGC - AZ