ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1425/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1425/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra contestației în

anulare de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 273 din 27 ianuarie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală – în Dosarul nr.

801/1/2010 s-a dispus,

cu opinie majoritară, admiterea recursului declarat de Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Serviciul Teritorial

Constanța, împotriva Deciziei penale nr. 39/ P din 10 aprilie 2009 a Curții de

Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

A casat decizia penală

atacată și sentința penală nr. 182 din 18 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul

Alba, secția penală și, în rejudecare:

A condamnat pe inculpatul

G.M. (fiul lui G. și M.)

pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C.

pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni

închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor

prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., pe o

durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

A condamnat pe inculpatul

D.N. (fiul lui N. și E.)

pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de luare de mită prev. de art.

26 C. pen. rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. combinat cu art. 6 din Legea nr.

78/2000, la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a

interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a

II-a, lit. b) și c) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei

principale.

A aplicat ambilor inculpați

pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev.de art. 64 alin.

(1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., pe durata și în condițiile

prev. de art. 71 C. pen.

În temeiul art. 350 alin.

(1) C. proc. pen. a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara,

prev.de art. 1451 C. proc. pen., dispusă față de ambii inculpați prin Decizia penală

nr. 669 din 10 noiembrie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, în Dosarul nr.

3306/57/2006.

Conform art. 88 alin. (1) C.

pen., a dedus din pedepsele aplicate inculpaților durata reținerii și arestării

preventive a acestora, după cum urmează:

- pentru inculpatul G.M. reținerea

din data de 7 iulie 2006 și arestarea preventivă de la 11 iulie 2006 până la 10

noiembrie 2006;

- pentru inculpatul D.N. reținerea

și arestarea preventivă de la 7 iulie 2006 până la 10 noiembrie 2006;

Potrivit dispozițiilor art.

255 alin. (5) C. pen. a obligat pe inculpați la restituirea către denunțătorul

P.C. a echivalentului în lei a sumei de 5.000 euro, calculat la cursul B.N.R.

de la momentul efectuării plății.

A menținut măsura sechestrului

asigurător luată în cursul urmăririi penale prin Ordonanța din 25 iulie 2006 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Secția

de Combatere a Corupției (filele 224-225 dosar u.p.), cu privire la terenul

intravilan în suprafață totală de 805,68 m.p., cu destinație pentru

construcție, situat în Râmnicu Vâlcea, proprietatea inculpatului D.N.

Potrivit art. 189-191 C.

proc. pen. a obligat pe inculpații D.N. și G.M. la plata sumelor de câte 1.500

lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, pentru judecata în fața

primei instanțe.

Sumele de câte 75 lei,

reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpați până

la prezentarea apărătorilor aleși, urmând a fi plătite din fondul M.J.L.C.

Pentru a pronunța această

hotărâre Înalta Curte a reținut, în esență, următoarele:

Prin rechizitoriul nr.

126/P/2006 din 27 iulie 2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție – D.N.A. – Secția de Combatere a Corupției, s-a dispus trimiterea

în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaților G.M., pentru

săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C.

pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și D.N., pentru săvârșirea

complicității la infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen.,

raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În fapt, s-a reținut că

inculpatul G.M., în calitate de primar al municipiului Râmnicu-Vâlcea, a

pretins, în perioada aprilie - iulie 2006, de la denunțătorul P.C., atât

direct, cât și prin intermediul inculpatului D.N., suma de 50.000 euro, redusă

ulterior la 40.000 euro, în scopul îndeplinirii unui act ce intra în sfera

atribuțiilor sale de serviciu, respectiv emiterea unui certificat de urbanism

în condițiile solicitate de persoana interesată.

În sarcina inculpatului D.N.

s-a reținut că, în calitate de viceprimar al municipiului Râmnicu Vâlcea, în

perioada aprilie - iulie 2006, l-a ajutat, prin explicitarea solicitărilor, pe

inculpatul G.M. să pretindă de la numitul P.C. suma de 50.000 euro, redusă

ulterior la 40.000 euro, în scopul îndeplinirii unui act ce intra în sfera

atribuțiilor de serviciu ale autorului infracțiunii, respectiv emiterea unui

certificat de urbanism în condițiile solicitate de persoana interesată, primind

pentru sine și pentru autorul infracțiunii suma totală de 25.000 euro.

Dosarul a fost înregistrat

pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 1316/P/2006, iar ulterior, prin încheierea

nr. 6281 din 27 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a

dispus strămutarea judecării cauzei la Tribunalul Alba, unde Dosarul a fost

înregistrat sub nr. 4510/90/2006.

Prin încheierea din data de

7 noiembrie 2006, pronunțată de Tribunalul Alba în dosarul cu numărul de mai

sus, s-a dispus, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160

b

alin.

(3) C. proc. pen.și art. 148 lit. f) C. proc. pen., menținerea stării de arest

a inculpaților.

Curtea de Apel Alba Iulia,

prin Decizia penală nr. 669 din 10 noiembrie 2006, a admis recursurile

declarate de inculpații G.M. și D.N. și, în baza art. 139 alin. (1) C. proc.

pen., a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a acestora, cu măsura

preventivă a obligării de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 1451 C. proc.

pen., fără încuviințarea instanței de judecată, dispunând, totodată, punerea de

îndată în libertate a inculpaților.

Prin sentința penală nr. 182

din 18 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul Alba, în Dosarul nr. 4510/90/2006,

în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) C.

proc. pen. a fost achitat inculpatul G.M. (fiul lui G. și M.), de sub

învinuirea săvârșirii infracțiunii prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat

la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 11 pct. 2 lit.

a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat

inculpatul D.N. (fiul lui N. și E.), de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii

prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000,

prin înlăturarea dispozițiilor art. 26 C. pen.

A fost revocată măsura

preventivă a obligării de a nu părăsi țara, dispusă față de cei doi inculpați

prin Decizia penală nr. 669din 10 noiembrie 2006 a Curții de Apel Alba lulia,

în Dosarul penal nr. 3306/57/2006.

A fost desființată măsura

sechestrului asigurător luată în cursul urmăririi penale prin Ordonanța din

data de 25 iulie 2006 cu privire la terenul în suprafață totală de 805,6 mp, cu

destinație pentru construcție, situat administrativ în Râmnicu Vâlcea,

proprietatea inculpatului D.N.

A fost respinsă cererea de

obligare a inculpaților la restituirea către denunțător a sumei de 5000 euro.

În baza art. 192 alin. (3)

C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat, în faza de urmărire

penală și de judecată, s-a stabilit a rămâne în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță, coroborând probele administrate în cursul urmăririi

penale, cu cele administrate nemijlocit în cursul judecății, a reținut o altă

situație de fapt decât cea avută în vedere de procuror la momentul trimiterii

în judecată a inculpaților.

Astfel:

- a stabilit inexistența

cererii pentru terenul din strada S., cerere care, contrar susținerilor

acuzării, nu constituia doar o simplă formalitate deoarece, în conformitate cu

dispozițiile legale în vigoare, mai precis cu dispozițiile art. 15 și art. 29

alin. (1) din Ordinul 1430/2005 privind aprobarea normelor metodologice de

aplicare a Legii nr. 50/1991, pentru emiterea certificatului de urbanism,

solicitantul trebuie să formuleze cerere și să depună o întreagă documentație

compusă din elementele precizate în actul normativ menționat.

- a reținut că, martorul P.C.

„avea intenția" de a obține în perspectivă un certificat de urbanism

pentru terenul din strada S., aspect despre care știau doar inculpatul D.N. și

martorul T. (angajat al SC R. SA), care i-a adus inculpatului D.N. contractul

de vânzare - cumpărare cu privire la teren.

- a mai reținut că, din

înregistrările audio- video, care relevă dialogul dintre denunțător și

inculpatul G.M. din data de 6 iulie 2006, rezultă refuzul categoric al

inculpatului G.M. la tentativa denunțătorului P.C. de a oferi mită, acest refuz

fiind accentuat prin semnul exclamării, după cuvântul NU, rostit de către

acesta.

În condițiile în care mita

urma să fie dată pentru terenul din strada S., nu poate fi explicată descrierea

din starea de fapt din acuzare, privind înțelegerea prealabilă cu privire la

nemulțumirea denunțătorului că nu a obținut certificatul de urbanism pentru

imobilul din strada C. și pentru care era depusă întreaga documentație pentru obținerea

certificatului de urbanism.

- declarațiile celor doi

inculpați se coroborează și anume că, în data de 5 iulie 2006, după discutarea

problemelor de pe ordinea de zi, inculpatul D.N. i-a adus coinculpatului G.M. la

cunoștință faptul că denunțătorul mai deține un teren pe strada S., unde

intenționa să construiască un imobil cu 7 etaje, situație în care inculpatul G.

a declarat că în zona respectivă se poate construi în condițiile din PUZ (un

imobil cu 7 etaje), dar cu acordul vecinilor.

În aceste condiții

inculpatul G.M. a aflat despre intențiile denunțătorului de la inculpatul D.,

că dorește să edifice o construcție pe strada S. pe 5 iulie 2006, spre

deosebire de terenul din strada C. pe care nu putea edifica o clădire cu 7

etaje.

În final, prima instanță a

stabilit „cu certitudine că sunt lipsite de credibilitate declarațiile

denunțătorului și că rezultă intenția de răzbunare a acestuia față de

inculpatul G.M., prin intermediul coinculpatului D.N. cu care era prieten. De

altfel, denunțătorul s-a folosit de inculpatul D.N. pentru că nu a reușit să-l

mituiască pe inculpatul G.M., nici măcar direct, atunci când a fost la

sfârșitul iernii 2006 - în audiență la inculpat și i-a lăsat pe birou un plic

cu bani.

Inculpatul i-a cerut să ia

plicul și să plece, în caz contrar va anunța organele de pază.”

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel D.N.A. - Serviciul Teritorial Anticorupție Alba Iulia, motive de

apel ce se găsesc la filele 5-15 din Dosarul nr. 4510/90/2006 al Curții de Apel

Alba Iulia și care au vizat:

- nelegalitatea și

netemeinicia hotărârii instanței de fond apreciată de M.P. ca „fiind lovită de

nulitate absolută, întrucât au fost încălcate dispozițiile art. 334 C. proc.

pen. privind punerea în discuție a noii încadrări juridice a infracțiunii reținută

în sarcina inculpatului D.N.".

Astfel, în motivele de apel

s-a susținut că, potrivit art. 334 C. proc. pen., „în cazul

schimbării încadrării juridice instanța este obligată să pună în discuție noua

încadrare juridică și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară

lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea judecății, pentru a-și

pregăti apărarea, chiar dacă prin schimbarea încadrării s-ar crea inculpatului

o situație mai ușoară, or, în cazul de față, schimbarea încadrării juridice s-a

făcut dintr-o formă de participație mai ușoară, respectiv complicitate la

infracțiune, în autorat, ceea ce impunea cu atât mai mult, punerea în discuție

a schimbării încadrării juridice”, invocându-se în acest sens Decizia nr. 1050

din 24 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

- nelegalitatea și

netemeinicia hotărârii primei instanțe sub aspectul greșitei soluții de

achitare dispusă față de inculpații G.M. și D.N.

S-a susținut că „este

inadmisibil și total lipsit de cea mai elementară etică profesională ca

motivarea judecătorului să reprezinte o copie fidelă a concluziilor apărării

(practic fiind copiate pasaje din concluziile scrise ale apărătorului

inculpatului D.N. în motivarea sentinței)".

Astfel, instanța de fond „a

reținut o stare de fapt eronată, și care nu corespunde stării de fapt reținută

în actul de sesizare a instanței, făcând astfel o analiză și o interpretare

greșită a probelor”.

- s-a susținut de asemenea,

că „judecătorul își întemeiază întreaga motivare cu privire la inculpatul G.M. pe

lipsa situației premisă a infracțiunii de luare de mită, respectiv împrejurarea

ca funcționarul să fie investit prin serviciul al cărui salariat este, cu o

solicitare, de regulă scrisă, iar în lipsa unei astfel de investiri,

funcționarul nu este ținut să efectueze un act de serviciu".

Astfel, în mod greșit,

instanța de fond a reținut că pentru terenul din strada S., denunțătorul P.C. nu

avea depusă nici o cerere de eliberare a unui certificat de urbanism, context

în care inculpatul G.M. nu avea pentru ce să pretindă sau să primească bani sau

alte foloase, și conchide prin a aprecia că "infracțiunea nu există".

- o altă critică a constat

în aceea că instanța de fond nu a ținut cont de probele administrate în cursul

urmăririi penale, dând o valoare probatorie mult mai mare celor administrate în

cursul cercetării judecătorești.

În acest sens, s-a solicitat

a se avea în vedere plângerea și declarația părții vătămate P.C., discuțiile

ambientale dintre denunțător și inculpatul D.N., în ziua de 6 iunie 2006, din

incinta restaurantului Hotelului M., declarația martorului T.F., probe care

demonstrează vinovăția celor doi inculpați. Pe cale de consecință, s-a

solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței pronunțate de Tribunalul

Alba și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În subsidiar, s-a solicitat

admiterea apelului, desființarea hotărârii primei instanțe și, în urma

rejudecării, pronunțarea unei soluții de condamnare a inculpaților pentru

infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a acestora.

Prin Decizia penală nr.

179/A/2007 din 10 decembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 4510/90/2006,

Curtea de Apel Alba lulia, secția penală, a admis, în baza art. 379 pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., apelul declarat de D.N.A - Serviciul teritorial anticorupție

Alba lulia împotriva sentinței penale nr. 182 din 18 iunie 2007, pronunțată de

Tribunalul Alba în Dosarul nr. 4510/90/2006, a desființat sentința penală

atacată și a dispus rejudecarea cauzei de către Tribunalul Alba.

În motivarea deciziei penale

s-a apreciat că, instanța de fond, omițând a pune în discuția părților

schimbarea încadrării juridice a faptelor, într-o nouă încadrare, mai gravă, a

pronunțat o hotărâre lovită de nulitate absolută, situație în care se impune

trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Alba.

Împotriva Deciziei penale

nr. 179/A/2007 din 10 decembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia,

secția penală, în Dosarul nr. 4510/90/2006 au declarat recurs inculpații.

Prin Decizia penală nr. 1159

din 28 martie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în Dosarul nr. 4510/90/2006, au fost admise recursurile declarate de inculpații

G.M. și D.N. împotriva Deciziei penale nr. 179/ A din 10 decembrie 2007 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, a fost casată decizia penală atacată

și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Alba Iulia,

pentru soluționarea pe fond a apelului declarat de D.N.A - Serviciul teritorial

anticorupție Alba Iulia, împotriva sentinței penale nr. 182 din 18 iunie 2007 a

Tribunalului Alba.

Cauza a fost reînregistrată la

Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală sub nr. 698/57/2008, iar în cursul

rejudecării apelului, prin încheierea nr. 1876 din data de 28 octombrie 2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr.

7971/1/2008, a fost admisă cererea formulată de inculpatul G.M. și s-a dispus

strămutarea judecării cauzei de la Curtea de Apel Alba Iulia, la Curtea de Apel

Constanța, menținându-se actele îndeplinite.

Cu prilejul susținerii

motivelor de apel în fața Curții de Apel Constanța, reprezentantul M.P. a

declarat că înțelege să critice hotărârea primei instanțe doar cu privire la

greșita achitare a inculpaților, solicitând să se admită apelul, să se constate

că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor reținute

prin rechizitoriu în sarcina inculpaților G.M. și D.N. și, pe cale de

consecință, condamnarea acestora.

Prin Decizia penală nr. 39/ P

din 10 aprilie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 698/57/2008, Curtea de Apel

Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a

dispus respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de D.N.A. – Serviciul

teritorial anticorupție Alba Iulia împotriva sentinței penale nr. 182 din 18

iunie 2007, pronunțată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 4510/90/2006, privind

pe inculpații G.M. și D.N.

Pentru a dispune astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Analizând cauza din

perspectiva dispozițiilor cuprinse în art. 52 C. proc. pen., instanța de fond,

în mod corect, a constatat că ansamblul probator administrat nu este în măsură

să răstoarne prezumția de nevinovăție de care beneficiază inculpații.

De asemenea, situația de

fapt avută în vedere de prima instanță este una corectă, evenimentele

derulându-se în modalitatea prezentată de cei doi inculpați în declarațiile pe

care le-au dat și confirmate de declarațiile martorilor T.F., R.M., S.G. și T.F.,

cât și cu actele emise de autoritățile locale privind modalitatea de rezolvare

a solicitărilor denunțătorului.

Trecând la analiza

elementelor constitutive ale infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art.

254 alin. (1) C. pen., instanța de apel a reținut că pentru a fi conturată

latura obiectivă a acestei infracțiuni este absolut necesar ca actul pentru a

cărei îndeplinire/neîndeplinire, funcționarul pretinde/primește bani sau

foloase să facă parte din sfera atribuțiilor de serviciu ale acestuia, adică să

fie un act privitor la îndatoririle sale de serviciu. Această cerință are o

importanță hotărâtoare pentru existența infracțiunii de luare de mită,

deoarece, fiind vorba de o infracțiune de serviciu ea nu poate fi reținută în

sarcina unui funcționar, decât în cazul încălcării unei obligații ce intră în

competența sa de serviciu.

Cât privește latura

subiectivă a infracțiunii, s-a constatat că „aceasta se săvârșește cu intenție

directă, pentru că făptuitorul realizează că primind banii sau foloasele, nu i

se cuvin și totuși el le primește, le acceptă și le pretinde”.

În deplin acord cu prima

instanță, curtea de apel a reținut că, „în mod obligatoriu, cerința esențială

pentru întrunirea elementelor materiale ale infracțiunii de luare de mită este

aceea ca funcționarul respectiv să fie investit cu o solicitare scrisă de către

o persoană pentru întocmirea atribuțiilor de serviciu. În lipsa unei astfel de

investiri, funcționarul nu este ținut să efectueze un act de serviciu, iar

obligațiile sale capătă consistență numai după momentul investirii cu cererea

solicitantului”.

Cum din documentația aflată la

dosar rezultă că cererea SC R. SA pentru obținerea certificatului de urbanism

pentru terenul din str. S., a fost depusă pe data 1 august 2006, după arestarea

celor doi inculpați, nefiind astfel îndeplinite cerințele ce decurg din art. 15

și art. 29 din Ordinul nr. 1430/2005, privind aprobarea normelor metodologice

de aplicare a Legii nr. 50/1991, instanța de apel a stabilit că „susținerea

denunțătorului în sensul că sumele de bani oferite inculpatului D.N., în

vederea obținerii PUZ-ului și PUD-ului pentru această stradă, este nesinceră.

În aceste condiții,

inculpatul G.M., nediscutând niciodată cu P.C. despre acest teren, nu avea

pentru ce să pretindă, să primească bani sau foloase, nici direct și nici prin

intermediul lui D.N., neexistând actul determinat ce ar fi intrat în sfera

atribuțiilor sale de serviciu, astfel că nu a comis infracțiunea de luare de

mită, întrucât aceasta nu există”.

Inculpatul G.M., nefiind

autorul infracțiunii de luare de mită, instanța de apel a concluzionat că nu

poate exista nici complicitatea la această infracțiune, care nu a fost

dovedită, sub nicio formă, în cauză.

Mai mult decât atât, asemeni

instanței de fond, instanța de control judiciar a evidențiat faptul că banii

primiți de inculpatul D.N. au constituit, în realitate, un împrumut din partea

unui vechi prieten.

Chiar dacă, în final,

instanța de apel a admis că s-au administrat și probe în sprijinul

incriminării, a conchis că acestea nu sunt suficiente pentru înfrângerea

prezumției de nevinovăție a inculpaților, astfel că în mod corect, aceștia au

fost achitați.

Împotriva deciziei penale

sus-arătate a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție –D.N.A. - Serviciul teritorial Constanța, care a criticat greșita

achitare a celor doi inculpați, apreciind că, în cauză, este incident cazul de

casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.

În susținerea recursului,

reprezentantul M.P. a învederat faptul că soluția de achitare pronunțată de

prima instanță și menținută de instanța de apel s-a întemeiat doar pe

declarațiile inculpaților, confirmate în opinia ambelor instanțe, de

declarațiile a patru martori, fiind înlăturate nejustificat, din operațiunea de

evaluare a probatoriului administrat în cauză, celelalte declarații ale

martorilor și înregistrările video și audio realizate în condiții de

legalitate.

În opinia D.N.A. ,

împrejurarea reținută de instanțe, conform căreia D.N. ar fi primit sumele de

5000 euro și, respectiv, 20.000 euro cu titlu de împrumut de la martorul

denunțător P.C., este în flagrantă contradicție cu probele aflate la dosarul

cauzei, din care rezultă, fără echivoc, vinovăția inculpaților pentru

infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea acestora în judecată.

De asemenea, reprezentantul

M.P. a susținut că în cauză este îndeplinită condiția „situației premisă”,

fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită,

textul de lege impunând ca actul pe care-l negociază funcționarul, să facă

parte din sfera atribuțiilor de serviciu ale acestuia.

Cum, în speță, sumele de

bani care au fost pretinse pentru eliberarea unui certificat de urbanism, între

cei doi inculpați existând o înțelegere, reprezentantul parchetului a solicitat

admiterea recursului, casarea sentinței penale nr. 182 din 18 iunie 2007 a

Tribunalului Alba și a Deciziei penale nr. 39/ P din 10 aprilie 2004 a Curții

de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie

și, în rejudecare, condamnarea inculpatului G.M. pentru săvârșirea infracțiunii

de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6

din Legea nr. 78/200 și a inculpatului D.N. pentru complicitate la infracțiunea

de luare de mită prevăzută de art. 26 C.pen, raportat la art. 254 alin. (1) C.

pen. combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000.

La termenul din data de 9

noiembrie 2009, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 38514 alin.

(1)

1

C. proc. pen., având, pe de o parte, obligația de a proceda la

ascultarea inculpaților prezenți, motivat de împrejurarea că ambele instanțe

(de fond și apel) nu au pronunțat împotriva acestora o hotărâre de condamnare,

iar pe de altă parte, în respectarea și a dispozițiilor art. 70 alin. (2) C. proc.

pen., le-a adus la cunoștință inculpaților faptul că au dreptul de a nu face

nicio declarație, atrăgându-le totodată atenția că ceea ce declară poate fi

folosit și împotriva lor, ambii inculpați prevalându-se de dreptul la tăcere (a

se vedea încheierea de la fila 24 dosar recurs), drept asupra exercitării

căruia nu au revenit până la finalizarea cercetărilor în prezenta cauză.

De altfel, în cauzele S. contra

Regatului Unit și O. și F. contra Regatului Unit, C.E.D.O. a arătat că „deși nu

este menționat, în mod expres, în art. 6 din Convenție, dreptul la tăcere și

una din componentele sale, și anume dreptul de a nu contribui la propria

acuzare, constituie unul dintre standardele internaționale larg recunoscute,

care au stat la baza noțiunii de „proces echitabil” consacrată de art. 6 din Convenție.

Dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria acuzare sunt drepturi

absolute, iar exercitarea oricăror forme de coerciție directă, pentru ca o

persoană acuzată să facă declarații care contribuie la propria acuzare,

împotriva voinței sale, aduce atingere, în sine, substanței acestor două

drepturi”.

Înalta Curte, examinând

motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform art.

3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (1) și (2) C. proc.

pen., constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – D.N.A. – Serviciul Teritorial Constanța este fondat,

pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare.

Din probatoriile

administrate în cauză în cursul urmăririi penale și al cercetării

judecătorești, analizându-se și susținerile parchetului și ale apărătorilor

celor doi inculpați, Înalta Curte reține următoarea situație de fapt:

Inculpații G.M. și D.N. au

deținut funcțiile de primar și, respectiv, viceprimar în municipiul Râmnicu

Vâlcea, localitate în care își desfășura activitatea și martorul denunțător P.C.

În calitate de acționar

majoritar la SC R. SA, martorul denunțător P.C. a cumpărat de la numitul I.R.,

la data de 2 decembrie 2005, un teren amplasat în municipiul Râmnicu Vâlcea,

str. C., în suprafață de 280 mp, în scopul edificării unei construcții.

Anterior tranzacției,

martorul denunțător P.C. i-a solicitat vânzătorului un certificat de urbanism,

care să ateste că terenul cumpărat poate fi folosit pentru dezvoltări

imobiliare. Vânzătorul s-a conformat și, prin mandatarul I.E., a obținut de la

Primăria Rm. Vâlcea, condusă de cei doi inculpați, certificatul de urbanism nr.

1731/29344 din 26 septembrie 2005 (filele 167-175 dos. urm. pen.), cu datele

tehnice aflate în cuprinsul actului (procentul de ocupare a terenului - POT –

de 80%, coeficientul de utilizare a terenului – CUT – de 0,93 și regimul maxim

de înălțime de patru nivele, respectiv, P + 3 E – parter și 3 etaje), fapt ce a

determinat realizarea tranzacției.

Ulterior dobândirii

terenului, SC R. SA a solicitat, la rândul ei, Primăriei Rm. Vâlcea, un

certificat de urbanism pentru același teren și în aceleași condiții generale de

amplasament (procent de ocupare a terenului – POT - coeficient de utilizare a

terenului – CUT - regim maxim de înălțime de patru nivele ș.a.), obținând la

data de 23 decembrie 2005, deci la numai trei luni, un act cu mențiuni total

diferite față de primul certificat, toate în defavoarea sa (certificatul de

urbanism nr. 2274/40725 din 23 decembrie 2005 – filele 176-181 dos.urm.pen.).

Nemulțumit de schimbarea

nejustificată a datelor tehnice, martorul denunțător P.C. s-a prezentat la

sediul Primăriei Rm.Vâlcea, unde l-a contactat personal pe inculpatul G.M. (primarul

municipiului), deoarece martorul T.F. - director general executiv la SC R. SA,

care se ocupase în numele societății de obținerea certificatului de urbanism

din 23 decembrie 2005 – îl avertizase că inculpatul G.M. nu este de acord ca SC

R. SA să execute o construcție pe terenul respectiv, în condițiile solicitate

(declarația martorului T.F., filele 40-41 dos.urm.pen.).

Martorul denunțător P.C. a

solicitat personal inculpatului G.M. să-i elibereze un certificat de urbanism

similar celui emis lui I.R., deoarece nu intervenise nici o schimbare în

situația terenului, însă inculpatul i-a evidențiat că, terenul fiind situat în

centrul orașului, este dificil să elibereze o autorizație de construcție în

regimul solicitat, dar că s-ar putea trece peste toate dificultățile, în

schimbul unei sume de bani neprecizată.

La data de 14 februarie

2006, SC R. SA a solicitat, prin cererea înregistrată sub nr. 4954, avizarea

documentației privind edificarea unui imobil cu destinația birouri pe terenul

din str. C., iar, prin adresa cu același număr din data de 7 martie 2006,

Primăria Rm. Vâlcea, condusă de cei doi inculpați, i-a comunicat că

documentația nu a fost avizată favorabil, regimul de înălțime propus fiind prea

mare (filele 228; 229-244 dos.urm.pen.).

În aceste condiții, la data

13 martie 2006, SC R. SA a revenit, prin cererea nr. 8174, solicitând un aviz

similar, dar pentru o construcție cu două nivele mai mică, însă, prin raportul

întocmit de martora M.E.L. (șef serviciu la Direcția urbanism din cadrul

Primăriei Rm. Vâlcea – declarația martorei de la filele 190-193 dos.urm.pen. și

de la fila 125 dosar fond), aprobat de primarul G.M., s-a propus avizarea

pentru o construcție cu încă două nivele mai mică, revenindu-se practic, la

certificatul de urbanism anterior, care îl nemulțumise pe martorul denunțător

(filele 248-262 dos. urm. pen. și raportul întocmit de inginer M.L., fila 245

dosar urm.pen.).

Cunoscând că respingerea, în

două rânduri, a propunerii de avizare împiedica pentru viitor reiterarea

acesteia, SC R. SA a cerut, la data de 27 martie 2006, retragerea propunerii de

avizare a documentației (fila 247 dos. urm. pen.).

Reamintindu-și „sugestia”

inculpatului G.M. din timpul discuției personale avută cu acesta, martorul

denunțător P.C. a decis să-i ofere inculpatului suma de 5.000 euro, scop în

care l-a contactat telefonic, în luna aprilie 2006, stabilind împreună o

întâlnire în biroul primarului, în cursul aceleiași zile.

Găsindu-l pe inculpatul G.M.

singur în biroul său, martorul denunțător P.C. i-a comunicat că a adus suma de

5.000 euro, iar acesta i-a cerut să remită banii viceprimarului, respectiv

coinculpatului D.N., care îl așteaptă în biroul său și este informat despre întreaga

situație.

Martorul denunțător P.C. s-a

conformat și a mers la biroul inculpatului D.N., care într-adevăr îl aștepta,

depunând pe biroul acestuia plicul cu bani.

Inculpatul D.N. a cerut

amănunte privind cuantumul sumei, iar când a aflat că este vorba numai de 5.000

euro s-a arătat nemulțumit, precizând că suma este suficientă numai pentru

consilierii din cadrul consiliului local, în competența cărora intra

modificarea planului de urbanism zonal, necesar eliberării certificatului de

urbanism.

Înalta Curte a considerat

că, acesta este momentul consumării infracțiunilor săvârșite de cei doi

inculpați.

După aceasta, martorul

denunțător P.C. a avut un alt contact cu inculpatul D.N., care i-a menționat că

suma inițială trebuie înmulțită cu zece, astfel că acesta a înțeles că suma

totală solicitată de inculpați este de 50.000 euro.

După toate aceste discuții

și după înmânarea sumei de 5.000 euro, martorul denunțător P.C. a obținut o

copie a planului de urbanism zonal și a constatat că, în continuare certificatul

de urbanism emis pentru SC R. SA impunea condiții restrictive, în raport de cel

eliberat proprietarului anterior, astfel că împreună cu martorul T.F. și cu

numitul P.F. a mers inopinat la biroul inculpatului G.M. pentru a solicita

explicații.

Inculpatul G.M. l-a îndrumat

să formuleze o nouă cerere pentru emiterea certificatului de urbanism, cerere

ce a fost înregistrată sub numărul 18713 din 13 iunie 2006 la Primăria Rm. Vâlcea

(fila 157 dos. urm. pen.).

La data de 27 iunie 2006,

martorul denunțător P.C. a mers la biroul inculpatului D.N., care i-a comunicat

că certificatul de urbanism ce-i va fi eliberat, nu va fi în concordanță cu

planul urbanistic zonal, dându-i practic a înțelege că va avea în conținut

prevederi favorabile. În aceeași zi însă, a fost eliberat certificatul de

urbanism nr. 1349/18713 din 27 iunie 2006 (filele 153-166 dos. urm. pen.),

semnat de inculpatul G.M., în care fuseseră stabilite condiții la fel de

restrictive ca și cele anterioare.

Acest lucru l-a determinat

pe martorul denunțător P.C. să-i solicite inculpatului D.N. restituirea sumei

de 5.000 euro și, totodată, să denunțe întreaga activitate a inculpaților, D.N.A.,

denunț făcut la data de 28 iunie 2006 (filele 27-29 dos. urm. pen.).

Neprimind banii de la

inculpatul D.N., martorul denunțător P.C., al cărui scop evident era să

realizeze o construcție, acesta fiind obiectul de activitate al firmei pe care

o reprezenta, s-a prezentat la data de 30 iunie 2006 la biroul inculpatului D.N.

și i-a propus acestuia ca, obiectul investiției să se transfere în str. S. din

municipiul Rm. Vâlcea, unde SC R. SA deținea un teren în suprafață de 420 mp,

urmând ca, în situația în care în scurt timp va fi eliberat un certificat de

urbanism favorabil, fără condiții restrictive, el să remită suma de 50.000

euro, solicitată anterior pentru primul teren (cel din str. C.), pentru a fi

distribuită celor implicați în emiterea respectivelor aprobări.

Propunerea a fost acceptată

de inculpatul D.N.

Ulterior acestor discuții,

respectiv la data de 4 iulie 2006, Tribunalul Vâlcea a autorizat interceptarea

și înregistrarea audio-video de convorbiri și imagini purtate de martorul

denunțător P.C. cu primarul G.M. și viceprimarul D.N., iar din nota de redare a

dialogului ambiental (filele 105 – 111 dos.urm.pen.) rezultă că, denunțătorul P.C.

l-a vizitat pe inculpatul D.N. în biroul acestuia, unde a primit confirmarea că

primarul G.M. a fost informat despre solicitarea referitoare la terenul din

str. S. și că urmează ca aceștia – primar și viceprimar – să facă demersuri pentru

rezolvarea favorabilă a cererii, prin ocolirea avizului comisiei arhitecților

(a se vedea și încheierea nr. 47 din 4 iulie 2006, pronunțată în Dosarul nr.

1194/P/2006 al Tribunalului Vâlcea și autorizația nr. 11 din 4 iulie 2006 –

filele 48-50 dos. urm. pen.).

Totodată, s-a renegociat

suma de 50.000 euro, hotărându-se reducerea acesteia la 40.000 euro, din care

5.000 euro, dați anterior, rămâneau ca avans, 20.000 euro, urmau a fi remiși în

zilele următoare, iar diferența, la „ieșirea” certificatului de urbanism.

Viceprimarul D.N. a

confirmat înțelegerea și a reiterat promisiunea că va discuta încă odată cu

primarul G.M., inclusiv despre renegocierea sumei și condițiile de plată.

Neavând banii necesari,

martorul denunțător P.C. a primit de la D.N.A. suma de 20.000 euro, marcată

criminalistic, iar la data de 6 iulie 2006, în urma a două convorbiri

telefonice, s-a întâlnit cu inculpatul D.N. la Restaurantul Hotelului M. din

Râmnicu Vâlcea, având asupra sa suma marcată.

Din nota privind redarea

dialogului ambiental de la filele 127-128 dos.urm.pen. rezultă că martorul

denunțător P.C. i-a propus inculpatului D.N. să meargă la toaleta localului să

facă tranzacția, acesta din urmă fiind de acord și, după primirea sumei de

20.000 euro, i-a reconfirmat că a vorbit cu inculpatul G.M. și că întreaga

problemă se va rezolva.

Imediat după această

întrevedere, martorul P.C. s-a deplasat la biroul primarului G.M. pentru a se

asigura, pe de o parte, că acesta are cunoștință de înțelegere și, pe de altă

parte, pentru a-l anunța că i-a dat inculpatului D.N. suma de 20.000 euro.

Din nota de redare a

dialogului ambiental de la filele 140-141 dos. urm. pen. rezultă că inculpatul

G.M. i-a confirmat martorului denunțător P.C. că știe despre înțelegerea

realizată prin intermediul coinculpatului D.N., adăugând că trebuie și acordul

vecinilor, pentru ca martorul să poată construi pe acel teren. Totodată, din

aceeași notă a mai rezultat că, inculpatul G.M. nu a avut nicio reacție de

respingere a discuției referitoare la bani și scopul transmiterii acestor bani.

Din imaginile video conexe

acestei discuții rezultă că, în momentul în care martorul denunțător P.C. dă

amănunte privind sumele de bani („20.000 acum și, după aia, când iese

certificatul, restul”), inculpatul G.M. gesticulează aprobativ cu mâna, iar

cuvintele de despărțire adresate lui P.C. sunt „da, să trăiți, numai bine!”,

nicidecum vreo atitudine de îndepărtare a acestuia din birou.

Situația de fapt descrisă

mai sus este dovedită în cauză cu următoarele mijloace de probă:

- denunțul formulat de

numitul P.C. (filele 27-29, dos. urm. pen.);

- declarațiile martorului

denunțător P.C. (filele 30-34 dos.urm.pen., filele 117-119 dos.fond și filele

43-44 Dos. apel nr. 698/57/2008 al Curții de Apel Constanța);

- declarațiile martorului T.F.

(filele 40-41 dos.urm.pen. și filele 137-138 dos. fond);

- declarațiile martorului M.T.

– secretar al Primăriei Rm. Vâlcea (filele 182-185 dos. urm. pen. și fila 139

dos. fond);

- declarațiile martorului J.C.

– director executiv al Direcției urbanism din cadrul Primăriei Rm. Vâlcea

(filele 194-196 dos. urm. pen. și fila 146 dos. fond);

- declarațiile martorei M.E.L.

(filele 190-193 dos. urm. pen. și fila 125 dos. fond);

- declarațiile martorei O.P.

– inspector la Direcția urbanism din cadrul Primăriei Rm. Vâlcea (filele

186-189 dos. urm. pen. și fila 145 dos. fond);

- certificatul de urbanism

din 26 septembrie 2005 și documentația aferentă (filele 167-175 dos. urm. pen.);

- certificatul de urbanism din

23 decembrie 2005 și documentația aferentă (filele 176-181 dos. urm. pen);

- certificatul de urbanism din

27 iunie 2006 și documentația aferentă (filele 153-166 dos. urm. pen);

- cererea din 14 februarie

2006 depusă de SC R. SA la Primăria Râmnicu-Vâlcea și adresa-răspuns din 7

martie 2006 (filele 228, 229-244 dos. urm. pen);

- cererea din 13 martie

2006, prin care SC R. SA a solicitat Primăriei Râmnicu-Vâlcea avizarea unui

plan urbanistic de detaliu (filele 248-262 dos. urm. pen);

- raportul întocmit de

inginer M.L. și aprobat de primarul G.M., prin care s-a propus avizarea

planului urbanistic de detaliu „Construcție pentru birouri SC R. SA" (fila

245 dos. urm. pen);

- cererea din 27 martie

2006, prin care SC R. SA a solicitat retragerea propunerii de avizare a

documentației prin modificarea P.U.Z. (fila 247 dos. urm. pen);-adresa din 7

iulie 2006, emisă de Primăria Râmnicu Vâlcea, conținând principalele atribuții

de serviciu ale inculpatului G.M. (fila 151 dos. urm. pen.);

- procesul-verbal din 5

iulie 2006, privind marcarea criminalistică a sumei de 20.000 euro(filele 55-56

dos. urm. pen);

- procesul-verbal din 6

iulie 2006 de constatare a infracțiunii flagrante (filele 57-61 dos. urm. pen.);

- autorizația de interceptare

și înregistrare nr. 11 din 4 iulie 2006, emisă de Tribunalul Vâlcea (fila 50

dos. urm. pen);

- încheierea nr. 47 din 4

iulie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 1194/P/2006 al Tribunalului Vâlcea

(filele 48-49 dos. urm. pen);

- procesul-verbal de

certificare a interceptărilor și înregistrărilor audio-video din 18 iulie 2006,

încheiat de Tribunalul Vâlcea (filele 147-150 dos. urm. pen);

- procesul-verbal de

certificare a interceptărilor și înregistrărilor audio-video din 18 iulie 2006,

încheiat de Tribunalul Vâlcea (filele 147-150 dos. urm. pen);

- un suport magnetic tip

miniDV, marca S.E., conținând imagini înregistrate în cursul supravegherii

operative a denunțătorului P.C. în perimetrul Primăriei Râmnicu-Vâlcea,

efectuată la 4 iulie 2006, împreună cu procesul-verbal (filele 86-91 dos. urm. pen);

- un suport digital tip CD

RW marca R., ce conține înregistrarea ambientală audio-video a dialogului

purtat de P.C. cu inculpatul D.N., în sediul Primăriei Râmnicu-Vâlcea, la data

de 4 iulie 2006, începând cu ora 15,19 împreună cu procesul-verbal și nota de

redare (filele 103-111 dos. urm. pen);

- un suport digital tip CD

marca V., ce conține înregistrarea audio-video a dialogului ambiental purtat de

denunțătorul P.C. cu inculpatul D.N. în incinta Restaurantului Hotelului M. la

data de 6 iulie 2006, începând cu ora 14,10, împreună cu procesul-verbal și nota

de redare (filele 112-137 dos. urm. pen);

- un suport digital marca V.,

ce conține înregistrarea audio-video a dialogului ambiental purtat de

denunțătorul P.C. cu inculpatul G.M. în sediul Primăriei Râmnicu-Vâlcea, la

data de 6 iulie 2006, începând cu ora 15,07, împreună cu procesul-verbal și

nota de redare (filele 138-141 dos. urm. pen);

- un suport digital tip CD R

marca V., ce conține două convorbiri telefonice purtate de P.C. cu inculpatul D.N.

la data de 6 iulie 2006, orele 12,14, respectiv 13,48 și o convorbire

telefonică purtată de P.C. cu inculpatul G.M. la data de 6 iulie 2006, ora 14,56,

împreună cu procesele-verbale și notele de redare (filele 98-102 dos. urm. pen.),

toate acestea coroborându-se cu declarațiile inculpatului G.M. (filele 293-297,

300 dos. urm. pen., filele 111-113 dos. fond, fila 30 Dosar apel nr. 698/57/2008

al Curții de Apel Constanța) și cu declarațiile inculpatului D.N. (filele

272-280, 283 dos. urm. pen., filele 114-116 dos. fond și fila 31 Dos. apel nr.

698/57/2008 al Curții de Apel Constanța);

În opinia

minoritară, s-a reținut, în

esență, că probele administrate în cauză nu furnizează dovezi certe privind

vinovăția inculpaților și că, în lipsa unor probe certe, nu se poate dispune

condamnarea unei persoane.

Nefiind înlăturată prezumția

de nevinovăție, soluția de achitare pronunțată de instanțele de fond și apel a

fost apreciată ca fiind legală și pe cale de consecință recursul parchetului ca

nefondat.

Împotriva deciziei pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție au formulat contestație în anulare

condamnații G.M. și D.N., solicitând admiterea acesteia și pe cale de

consecință rejudecarea recursului în condițiile și după procedura stabilită de

art. 392 C. pen.

Au solicitat, totodată,

conform art. 390 C. proc. pen., suspendarea executării deciziei cu privire la

care au formulat contestație în anulare.

Din conținutul contestației

(f. 1 dosar) rezultă invocarea, de către condamnații G.M. și D.N., a cazului de

contestație circumscris dispozițiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen.

Pronunțând o hotărâre de

condamnare a inculpaților – susțin contestatorii condamnați - instanța a dispus

și restituirea sumei de 5.000 euro către denunțătorul P.C., deși o atare

calitate procesuală nu există în C. proc. pen. Or, potrivit art. 19 din Legea

nr. 78/2000, denunțătorul are - în opinia contestatorilor – calitatea de parte

vătămată.

În condițiile în care partea

vătămată P.C. nu a fost citată în această calitate la judecarea recursului, se

apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen.,

impunându-se, pe cale de consecință admiterea contestației în anulare și

rejudecarea recursului.

La termenul de judecată din

17 martie 2010 contestatorul G.M., prin apărător ales, a depus concluzii

scrise, solicitând admiterea în principiu a contestației în anulare, invocând

incidența cazului de contestație prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen.,

prin necitarea, în recurs, a denunțătorului P.C.(f. 16-23).

La același termen s-au

depus, de același contestator, „precizări și concluzii scrise” (f. 25-36)

învederându-se faptul că dispozițiile art. 386 lit. e) C. proc. pen., trebuiesc

analizate „ca o consecință a aplicării art. 386 lit. a) C. pen. coroborat cu

art. 323 și art. 289 C. proc. pen. referitor la obligația instanței de recurs

de a proceda la ascultarea inculpatului personal atunci când instanțele de fond

și apel nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare,

respectând principiile nemijlocirii, publicității, oralității și

contradictorialității”.

Înalta Curte de Casație și

Justiție examinând contestația în anulare formulată de contestatorii G.M. și D.N.

prin prisma dispozițiilor art. 386 și următoarele C. proc. pen., constată că

aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare fiind

o cale extraordinară de atac poate fi utilizată numai în acele situații în

care, pentru restabilirea legalității și pentru asigurarea drepturilor

esențiale ale părților în proces, puterea de lucru judecat a unei hotărâri

judecătorești trebuie sacrificată.

Principiul stabilității

hotărârilor judecătorești definitive, nu trebuie să sufere atingeri decât în

cazurile în care, garanțiile acordate de lege părților au fost încălcate,

astfel încât judecata nu poate fi considerată ca reprezentând o justă stabilire

a adevărului.

Prin urmare, determinarea

precisă a ipotezelor și condițiilor în care poate fi utilizată contestația în

anulare constituie o garanție că această cale extraordinare de atac nu va face,

din exercitarea ei, parcurgerea unei noi faze a judecății și nu o va transforma

într-o posibilitate - la îndemâna oricui și oricând – de anihilare a efectelor

principiului lucrului judecat și al stabilității hotărârilor definitive.

Din examinarea dispozițiilor

art. 386 C. proc. pen. rezultă că folosirea contestației în anulare nu trebuie

admisă decât în acele situații în care prin desființarea hotărârii - care a

dobândit putere de lucru judecat - partea are posibilitatea de a-și valorifica

drepturile și garanțiile procesuale nesocotite de instanța de recurs.

Potrivit dispozițiilor art.

386 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. – caz de contestație invocat în cauză –

împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare

„când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de

către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii”.

În cadrul procedurii de

soluționare a contestației în anulare instanța este obligată, potrivit art. 391

C. proc. pen., să examineze, mai întâi, admisibilitatea în principiu a cererii

de contestație, întemeiată pe vreunul din cazurile prevăzute de art. 386 lit.

a) – c) și e) C. proc. pen., ocazie cu care va constata dacă cererea de

contestație este făcută în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., dacă

motivul pe care se sprijină contestația este unul din cele prevăzute de art.

386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației s-au depus ori au fost

invocate dovezi care sunt la dosar.

Prin urmare, în această fază

prealabilă, instanța se limitează doar la verificarea cererii de contestație în

anulare sub aspectul regularității sale, respectiv al îndeplinirii condițiilor

legale de folosire a acestei căi de atac extraordinare, judecata fiind doar una

de admisibilitate în principiu.

Folosirea cazului de

contestație prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. invocat de

contestatorii condamnați G.M. și D.N., respectiv neîndeplinirea – conform legii

– a procedurii de citare, este limitată, atât prin dispoziții exprese, cât și

prin aplicarea unor principii de drept procesual penale consacrate.

Legea recunoaște dreptul de

a face contestație în anulare numai

părților din proces – inculpat, parte vătămată, parte civilă

și parte responsabilă civilmente – respectiv procurorul.

Referirea expresă a textului

la „părți” și la procuror,

exclude posibilitatea folosirii acestei căi de atac

extraordinare, de către alte persoane.

Pe de altă parte pentru

cazurile prevăzute de art. 386 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. pen.

nu poate face contestație

decât partea care nu a fost legal citată și a lipsit de la judecata în recurs

sau partea care a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a încunoștința

instanța de împiedicarea care a avut-o.

Nici o altă parte din proces

nu poate folosi contestația în anulare, care este proprie numai părții care a

lipsit de la judecata în recurs, chiar dacă se află pe aceeași poziție

procesuală cum ar fi inculpatul cu un alt inculpat sau o parte vătămată cu o

altă parte vătămată.

Așa fiind, inculpatul

prezent la judecata în recurs, nu poate face contestație în anulare pe motiv că

față de partea vătămată sau partea civilă, lipsă la judecata în recurs,

procedura nu a fost îndeplinită în mod legal.

În cauza dedusă judecății,

Înalta Curte constată că contestatorii condamnați G.M. și D.N. au invocat

lipsă de procedură cu

denunțătorul P.C.

Raportat la dispozițiile

legale invocate anterior și la regulile care disciplinează procedura

contestației în anulare, Înalta Curte constată pe de o parte, că cei doi

contestatori condamnați puteau invoca dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc.

pen.

doar în

ipoteza în care procedura de citare cu acești, în recurs, nu ar fi fost

îndeplinită conform legii iar, pe de altă parte, denunțătorul P.C. nu are

calitatea de „parte” în sensul cerut de lege.

Potrivit dispozițiilor art.

6

1

alin. (4) din Legea nr. 78/2000 – text introdus prin Legea nr.

161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea

demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea

și sancționarea corupției, publicată în M.O. nr. 279 din 21 aprilie 2003 –

banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în

cazul prevăzut la alin. (2).

Această reglementare

constituie pentru mituitor, un beneficiu, absolvindu-l de pedeapsă, iar sub

aspect material, poate solicita, restituirea banilor sau avantajelor materiale

oferite drept mită.

Rațiunea instituirii

dispozițiilor art. 6

1

din Legea nr. 78/2000 a avut în vedere, în

primul rând, atitudinea mituitului față de fapta comisă și care, ca urmare a

autodenunțului și regretului pentru săvârșirea acesteia, nu prezintă pericol

social ridicat. În al doilea rând, s-a avut în vedere interesul pentru

descoperirea acestui gen de infracțiuni.

În atare condiții calitatea

de denunțător nu este similară cu calitatea de parte vătămată sau parte civilă,

astfel cum sunt definite aceste noțiuni în dispozițiile art. 24 C. proc. pen.

Neavând calitatea de parte

nu putea uza de calea contestației în anulare nici denunțătorul, - în nume

propriu – și nici celelalte părți cu care procedura de citare a fost îndeplinită

în condițiile legii.

În fine, în legătură cu

cuprinsul cererii de contestație se impune a se observa că potrivit art. 387

alin. (2) C. proc. pen., contestatorul este obligat să arate toate cazurile de

contestație pe care le invocă și toate motivele aduse în sprijinul acestora.

Această cerință împiedică

partea de a face cereri succesive, întemeiate pe alte încălcări ale legii de

procedură neindicate anterior.

În cauza dedusă judecății,

Înalta Curtea constată că în cererea de contestație au fost invocate numai

dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. – lipsa de procedură cu

denunțătorul P.C. – iar referirea la