Cretello împotriva Franței

La originea cauzei se află o cerere (nr. 2078/04) direcționată împotriva Republicii Franceze și care un cetățean al acestui stat, dl. Charles Cretello („reclamantul"), a sesizat Curtea la 19 decembrie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul, care fost admis la beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat de doamna N. Fady, avocat la Strasbourg. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, doamna E. Belliard, Director al Afacerilor Juridice la ministerul Afacerilor Externe.

La 4 ianuarie 2006, Curtea decis să comunice cererea Guvernului. Se prevalând dispozițiile articolului 29 § 3, decis că vor fi examinate în același timp admisibilitate și bunul-fond cauzei.

La 7 aprilie 1996, C.H. semnalat poliției dispariția tatălui și a soției acestuia (soții H.) în regiunea Mulhouse.

O investigație judiciară deschisă la 16 aprilie 1996.

La 18 mai 1996, scafandri brigăzii fluviale descoperit mașina soților H. în marele canal din Alsacia. Trupurile soților H. și ale câinelui lor fost retrouvate în portbagaj mașinei. După sfârșit unei prime faze investigației, reclamantul și fiul fost puși sub acuzație pentru asasinatul soților H. și pentru a le furât suma 500 000 de franci francezi (FRF). Fosta soție a reclamantului (C.S.), amanta (C.C.) și compagna fiului (S.D.) făcut de asemenea obiect unei puneri sub acuzație. A. Desfășurarea investigației

Între luna iunie 1998 și sfârșitul investigației la 17 decembrie 2001, judecătorul de instrucție în charge cauzei ordonat cinci expertize tehnice, biologice și medico-legale (ale căror rapoarte fost depuse 10 decembrie 1998, 19 aprilie 1999, 7 iulie 2000, 9 octombrie 2001 și 5 noiembrie 2001), ordonat doi transporturi la fața locului și condus mai mulți interogatori reclamantului (28 septembrie 1999, 24 octombrie 2000, 15 martie și 11 septembrie 2001), fiului (22 noiembrie 2000, 6 septembrie și 9 noiembrie 2001) și mai mulți martori și co-puși sub acuzație. A eliberat de asemenea o duzină de comisiuni rogatorie. Rezultatele unui din acestea parvenit judecătorului 5 aprilie 2000.

Magistratul organizat de altfel doi confrun între reclamantul și fiul la 19 februarie 1999 și 10 aprilie 2001, și cei doi bărbați fost confruntați co-lor sub acuzație la 1 iulie 1999, 12 ianuarie, 14 martie și 12 octombrie 2001.

La 7 septembrie 1998 judecătorul ordonat o expertiză psihiatrică, cât și o expertiză psihologică reclamantului și fiului. Raportul expertiză psihiatrică reclamantul fost depus 24 octombrie 1998, raportul expertiză psihologică 19 decembrie 2000 (rapoartele privitoare fiul, 22 octombrie 1998 și 12 decembrie 2000).

La 22 februarie 2001, magistratul instructor ordonat un supliment expertiză psihologică reclamantul. Expertul rendu raportul 3 mai 2001. În fine, judecătorul de instrucție ordonat o nouă expertiză psihiatrică suplimentară reclamantul și fiul 6 mai 2003, ale căror rapoarte fost depuse 6 și 12 iunie 2003. B. Detenția provizoriu anterioară trimișei reclamantului în fața curții de juraților din Haut-Rhin

La 11 iunie 1998, după prima comparație în fața judecătorului de instrucție tribunalul de primă instanță Mulhouse, reclamantul plasat în arest provizoriu la casa de arest Mulhouse.

Prin ordonanță 7 iunie 1999, judecătorul de instrucție prelungit această măsură o durată șase luni. Ordonanța motivată în special după cum urmează: "Ținând cont că numeroase investigații rămân necesare (...); că importă preveni tot risc presiune atunci apărut în cursul investigației că Charles Cretello hezitat să proferă amenințări pentru a ajunge la scopuri; că faptele revestiți gravitate extremă (..); că personalitate Charles Cretello [pare] deosebit de îngrijorătoare deoarece deja fost condamnat trecut pentru omucidere voluntară; că pare ca individ lipsit scrupule și că privitor la importanța pedepsei încurcate, garanții reprezentare oferă par evident insuficiente; (...)"

Prin ordonanțe 10 decembrie 1999 și 6 iunie 2000 reluând o listă motive similare și adăugând "emoție considerabilă" provocată faptele imputate reclamantul și tulbure persistentă adusă ordinii publice, detenția provizoriu fost două ori prelungiți o durată șase luni.

La 24 octombrie 2000, reclamantul revenit asupra mărturisirii, afirmând că fiul era singurul autor asasinatului dublu.

La 8 decembrie 2000, judecătorul de instrucție prelungit detenția provizoriu, o nouă perioadă șase luni, motivând ordonanța în termenii următori: "Ținând cont că ultimele declarații Charles Cretello în completă contradicție cu anteriorile pretensiuni, impun noi investigații care trebuie să continue la adăpostul tot risc suprimari dovezi sau presiuni co-lor sub acuzație sau martori, cu atât mai mult că riscuri represalii par importante, dl. Cretello hesitând să profere la adresa membrilor familie amenințări obținut tăcerea: că Charles Cretello fost condamnat pentru fapte identice care atestă extremă dangerozitate: că faptele pentru care pus sub acuzație sunt gravitate excepțională vorba asasinatul dublu comis motive crapuloase și aducând tulbure persistent ordinii publice din cauza în special prejudiciu considerabil suferit victimelor și apropiaților: că în plus Charles Cretello, care nu dispune niciun domicil sigur și nu justifică niciun resursă regulată, nu oferă garanție reprezentare suficientă; (...)"

Prin ordonanțe 6 iunie și 5 decembrie 2001, judecătorul libertăților și detenției decis doi noi prelungiri detenție, ridicând caracterul târziu negări reclamantul și lipsa explicații serioase schimbare, sentimentul frică că inpirat unor martori, amenințări proferite la adresa unui din codetenuți, încărcări grave și concordante apăsând, existență riscuri presiuni, represalii și fugă și persistență tulbure ordinii publice.

Reclamantul prezentat de asemenea zadarnic mai cereri punere în libertate. C. Trimișa reclamantul în fața curții de juraților din Haut-Rhin și prelungirea detenției provizorii după această trimitere

Prin ordonanță punere acuzație 12 februarie 2002, judecătorul de instrucție trimis reclamantul în fața curții de juraților din Haut-Rhin pentru asasinate, jaf și abuz încredere. Fiul reclamantul trimis în fața curții de juraților pentru asasinate și mărfuri furate. Judecătorul de instrucție pronunțat, în această ordonanță, caducitate în favoarea C.S., C.C. și S.D.

La 18 aprilie 2002, camera instrucție curții apel Colmar confirmat ordonanța în toate dispozițiuni cu excepția trimișei reclamantul în fața curții de juraților pentru abuz încredere, infracțiune aceasta nu prezent legătură conexitate adevărată infracțiune principală asasinatul. Fiul reclamantul depus recurs casație, respins 21 august 2002.

La 17 aprilie 2003, camera instrucție, urmând requisițiile scrise procurorul general 19 martie 2003, prelungit detenția provizoriu reclamantul o durată șase luni de la 3 mai 2003. Ea statuet în termenii următori: "Ținând cont că încărcare Curții de Juraților din Haut-Rhin, așa cum rezultă din lista sesiuni juraților, obligând a da prioritate audienților proceduri mai vechi, nu permis envisagea potențial judecarea cauzei înainte 3 mai 2003, termen termenul unu an de la dată la care ordinul punere acuzație Charles CRETELLO devenind definitiv prin aplicare dispozițiuni articolele 275-2, 568 și 801 din Codul procedură penală; Că vorba circumstanțe excepționale sensul articolului 215-2 din Codul procedură penală; Ținând cont că prevăzut chemarea cauzei audience Curții Juraților din Haut-Rhin luni 16 iunie 2003 așa cum rezultă rol stabilit 11 februarie 2003; Ținând cont că prelungirea detenției Charles CRETELLO unic mijloc evita tot risc presiuni martori, că de fapt trimiterea Charles CRETELLO Curți Juraților nu natură sieși suprimă asemenea risc; că deja amenințat moarte numite [F.A] a-l constrânge redactare marturie falsă și împotriva [S.D], fiul-lui, și copilul atunci vârst 4 luni; că de asemenea căutat intimida fosta soție căruia cerut, cum [S.D], minți devant poliție; că în fine Doamna [R.R] raportat a fi obiect amenințări la greu voilate parte mai mulți indivizi trimiși Charles CRETELLO; Ținând cont că prelungirea detenției provizorii de asemenea unic mijloc pune capăt tulburii excepțional și persistent cauzat ordinii publice asasinatul crapulos unui cuplu, din moment ce în aceste condiții elargirement deținut va tulbura realmente ordinea publică; Că este în fine unic mijloc evita renoirea infracțiune, Charles CRETELLO care fără angajare stabilă a deja fost condamnat pentru asasinatul, și asigura reprezentare justiție pe care nega faptele, în pofida încărcări apăsând și care suporta pedeapsă grea; Ținând cont în fine că Charles CRETELLO nu sautet invoca dispozițiile articolului 5 § 3 din Convenția Europeană Drepturilor Omului a face valabil că detenția provizoriu înaintea condamnării depășit termen rezonabil și de la ordonanța punere acuzație 12 februarie 2002 cauza mai cunoscut evoluție; Ținând cont de fapt că revirement târziu declarații a atras noi acte instrucție; Că de altfel fiul Christophe CRETELLO depus recurs împotriva arrêt Camera Instrucție 18 aprilie 2002, confirmând în parte ordonanța punere acuzație 12 februarie 2002, recurs respins arrêt 21 augusztus 2002, ceea ce a retardat fixarea cauzei rol asise, natura și circumstanțe cauzei cum reaminti mai sus, implicând că Charles CRETELLO și fiul Christophe CRETELLO fie judecați în același timp; Ținând cont că trebuie în aceste condiții face drepturi requisițiilor și prelungit detenția Charles CRETELLO (...)"

Reclamantul se pourvoi în casație împotriva acestei decizii, invocând în special art. 5 § 3 din Convenție. D. Procedura la fond

Ședința în fața curții de juraților din Haut-Rhin deschis la 16 iunie 2003.

La 20 iunie 2003, curtea de juraților condamnat reclamantul pedeapsa réclusion criminală perpetu și stabilit perioada asigurare 22 ani. La 26 iunie 2003, reclamantul declarat apel acestei decizii.

La 23 iulie 2003, Curtea de Casație respins recursul depus reclamantul împotriva arrêt camera instrucție 17 aprilie 2003.

Curtea de juraților apel Marne rendu arrêt condamnare 16 aprilie 2004. Această curt confirmat pedeapsa réclusion criminală perpetu revenind perioada asigurare 21 ani. Recursul depus reclamantul împotriva arrêt respins camera penală Curții de Casație 24 noiembrie 2004. II.

Guvernul se opune acestei teze din motivele expuse mai jos. A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că grievul nu este manifest nefondat sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea relevă de altfel că acesta nu se lovit niciun alt motiv inadmisibilitate. Trebuie prin urmare declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Perioada a lua în considerare

Perioada considera a deschis 11 iunie 1998, cu punere detenție reclamantul, pentru a încheia 20 iunie 2003, cu arrêt curții de juraților din Haut-Rhin. Deci durata cinci ani și nouă zile. 2. Caracterul rezonabil durată detenție a) Teze părților

Guvernul estimează mai întâi că persistență suspecti la adresa reclamantul tot cursul procedurii până la comparție în fața curții de juraților indiscutabil. El estimează că mai mulți motivi justificau menținere în detenție, în special necesitate pune capăt tulburii excepțional ordinii publice. El estimează de asemenea că risc presiuni martori fost constant tot cursul procedurii și justificat la el singur durata detenției provizorii. El reamintit de fapt că reclamantul proferat amenințări la adresa mai mulți martori înainte arestul, mergând până amenința moarte martor pentru ca acesta redactează marturie falsă în favoarea. El adaugă că exista de asemenea risc sigur renoiri infracțiune, chiar după cinci ani detenție, în măsura care reclamantul deja fost obiect o condamnare pentru asasinatul 1980, de sorte că eventualitate recidive nu putea fi exclus. În fine, privitor la gravitate faptelor și pedeapsa încurcată, detenție constituia, potrivit el, unic mijloc garanta reprezentare justiție reclamantul. El concluzionează că motivele invocate autorități judiciare menținere reclamantul în detenție erau pertinente și suficiente. De altfel, privitoare la conducere investigației, Guvernul relevă că investigația cauzei, care implica doi indivizi, s-a dovedit deosebit dificilă motiv fluctuații declarații reclamantul care retractat după doi ani investigație și acuzat fiul accompli singur asasinatul dublu, care necesitat noi acte investigație. El estimează deci că reclamantul, motiv comportamentul, fost în parte responsabil durata detenției sale provizorii. Guvernul, dacă convin, de altfel, că mai unu an și patru luni se desfășuraseră între ordonanța trimitere curți de juraților și data procesul reclamantul, estimează că termen era nu doar motiv engorgement curți de juraților din Haut-Rhin, dar de altfel și în special la recursul depus fiul reclamantul împotriva arrêt camera instrucție 18 aprilie 2002 confirmând ordonanța punere acuzație. Acest recurs, care nu fost respins decât 21 august 2002, a potrivit el retardat fixare cauzei rol curți de juraților din Haut-Rhin, aceasta implicând că doi acuzați fie judecați în același timp. Guvernul afirmă cu toate acestea se remite la înțelepciunea Curții pe acest punct. El consideră în fine că perioada instruire arată niciun perioada inerție.

Reclamantul estimează pe cale lui că majoritate elemente investigație privitoare această cauză putut fi deja reunite înainte punere sub acuzație 1998, în măsura care investigația penală begun 1996 și în cursul acestor doi ani autorități judiciare efectuat numeroase expertize medico-legale, toxicologice, balistice și tehnice. El estimează de altfel că niciun măsuri investigație diligentate nu permis identifica cel puțin element material adresa și că urmărire, trimitere și condamnare pe care a suferit nu se baza decât pe acuzații fiul. El relevă de altfel că procedura investigație cunoscut doi perioade inactivitate între 28 septembrie 1999 și 5 aprilie 2000, pe de o parte, și între 7 iulie 2000 și 24 octombrie 2000, de altă parte. El plânge de asemenea că expert psiholog a pus mai doi ani a depune raportul expertiză, deoarece desemnat prin ordonanța judecătorului de instrucție 7 septembrie 1998, nu a depus raportul decât 19 decembrie 2000. El se plânge în outre că unic act investigație putând potrivit el conduce descoperire adevărul, și anume, confruntare între el și fiul nu eut loc târziu 12 ianuarie apoi 10 aprilie 2001. El consideră de asemenea că Guvernul nu aduce niciun element concret permițând explica și justifica situație engorgement curți de juraților pe care face stat. El contestă în fine prelungirea detenției provizorii decidă camera instrucție 17 aprilie 2003, pe baza articolului 215-2 codul procedură penală, măsură care investigație era atunci total terminat și estimează deci că decizie avuto pentru unic scop a-l păstra la dispoziția justiție. El estimează în consecință că ar trebui a fost eliberat 12 februarie 2003, adică unu an după ordonanța punere acuzație, sau a fi prezentat, această dată, o jurisdicție judecată. b) Aprecierea Curții

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței constante, obligația primă pe autorități judiciare naționale a se veghea că, în caz dat, durata detenției provizorii acuzat nu depășit limita rezonabil. La acest scop, lor trebuie examina toate circumstanțe natură revela sau exclude existență exigență interes public justificând, privitor la prezumția nevinovăție, excepție regula respectul libertate individuală și redă seama decizii lor referitoare cereri elargiri. Este esențial pe baza motivelor figurând aceste decizii, cât și faptele non-controversate indicate de persoană în recursurile, că Curtea trebuie determina dacă fost sau nu încălcare art. 5 § 3 din Convenție. Persistență motive plauzibile suspecta persoană arestată comis o infracțiune este o condiție sine qua non regularitate menținere în detenție, dar după timp nu mai suficient; Curtea trebuie apoi stabili dacă alte motive adoptate autorități judiciare continuă a legitima privare libertate. Când acestea se dovedesc "pertinente" și "suficiente", Curtea caută de surcroît dacă autorități naționale competente a adus o "diligență particulară" urmărire procedurii (a se vedea, în special, arrêts Letellier c. Franța 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 18, § 35; I.A. c. Franța 23 septembrie 1998, Colecția arrêts și decizii 1998-VII, pp. 2978-2979, § 102; Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, CEDO-2000, § 152; Bouchet c. Franța, nr. 33591/96, § 40, 20 martie 2001; Zannouti c. Franța, nr. 42211/98, § 43, 31 iulie 2001).

În speță, refuza elibera reclamantul, jurisdicții saisies invocate cu constanță, pe lângă persistență suspecti apăsând el, păstrare ordinii publice, dangerozitate, atestată de amenințări moarte proferat, și posibilitate recidive, risc fugă, cât și prevenire presiuni și amenințări martori. O durată detenție provizorii mai cinci ani trebuie de fapt însoțită de justificări deosebit de puternice.

Curtea recunoaște că motive menținere în detenție reclamantul erau la fel pertinente și suficiente tot cursul investigației. Ea nu discerne niciun motiv a se abate opinia jurisdicțiile interne justifică menținere în detenție reclamantul. Trebuie în consecință examina conducere procedurii. Cu privire la aceasta, dacă Curtea admite că fluctuații reclamantul subiect declarații initiale putut provoca conducere noi investigații, ea nu se explică că investigație cauzei, nu apărând deosebit complexă, durată mai cinci ani. Ea relevă în special că deja luna decembrie 2001, magistrat instructor părea a acorda puțin credit retractări reclamantul, totuși la origine, potrivit Guvern, prelungire procedură. Ea constată de altfel că expert psiholog mandatat pentru a proceda la examen clinic reclamantul și fiul nu a depus rapoarte decât după un termen doi ani, fără că un termen ar fi oarecare justificat. Or autorități judiciare trebuie a controla expertize și responsabilitate nu găsit disculpată lentoare regretabil acestora (a se vedea, de exemplu, Capuano c. Italia, arrêt 25 iunie 1987, seria A nr. 119). Privitor, în fine, perioada s-a desfășurat între arrêt punere acuzație și trimitere 12 februarie 2002 și aceea curții de juraților din Haut-Rhin 20 iunie 2003, Curtea relevă că, în ordonanța 17 aprilie 2003, camera instrucție curții apel Mulhouse a indicat că lungime detenție provizoriu reclamantul ținea în special la engorgement sesiuni juraților; de altfel, dacă recurs depus fiul reclamantul împotriva arrêt camera instrucție 18 aprilie 2002 putut, într-o anumit măsură, contribui la anumit ralentissement procedură, decizia Curții de Casație intervenit deja 21 augusztus 2002, adică zece luni înainte data înscrierii cauzei rol curți de juraților. Or, Curtea reamintit cu privire la aceasta că obligație Statelor aranja sistemul judiciar manieră a permite tribunalelor răspundere exigențelor articolului 5 (a se vedea, mutatis mutandis, R.M.D. c. Elvețiă, arrêt 26 septembrie 1997, Colecția 1997-VI, p. 2015, § 54, și G.B. c. Elvețiă, nr. 27426/95, § 38, 30 noiembrie 2000).

Prin urmare, în circumstanțele particulare cauzei, Curtea estimează că detenția provizoriu reclamantul, prin durata excesivă, nu răspundea exigențele dispozițiile articolului 5 § 3 din Convenție.

În concluzie, fost o încălcare art. 5 § 3 din Convenție. II.

Reclamantul cere 10 000 de euro (EUR) la titlul prejudiciu moral pe care ar suferi.

Guvernul nu se pronunță.

Curtea, pronunțând în echitate după cum prevede art. 41 din Convenție, consideră că trebuie a fi acord reclamantul 3 000 EUR la titlul prejudiciu moral. B. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră că este potrivit a baza rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal Băncii Centrale Europene majorată trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Spune că fost o încălcare art. 5 § 3 din Convenție; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie a vers reclamantul, în termen trei luni de la ziua la care hotărâre va deveni definitivă în conformitate art. 44 § 2 din Convenție, 3 000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciu moral, la orice sumă putând a fi datorată la titlu impozit; b) că de la expirare termen acestei și până la plată, această sumă va a fi majorată un interes simplu la o rată egal aceluia facilității de împrumut marginal Băncii Centrale Europene aplicabil această perioadă, majorată trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 23 ianuarie 2007 în aplicare art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé A.B. Baka Greferă Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 2078/04) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Charles Cretello (« le requérant »), a saisi la Cour le 19 décembre 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représenté par M e N. Fady, avocat à Strasbourg. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me E. Belliard, Directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le 4 janvier 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 7 avril 1996, C.H. signala à la police la disparition de son père et de l'épouse de ce dernier (les époux H.) dans la région de Mulhouse.

Une information judiciaire fut ouverte le 16 avril 1996.

Le 18 mai 1996, des plongeurs de la brigade fluviale découvrirent la voiture des époux H. dans le grand canal d'Alsace. Les cadavres des époux H. et de leur chien furent retrouvés dans le coffre de la voiture. A l'issue d'une première phase d'enquête, le requérant et son fils furent mis en examen, pour l'assassinat des époux H. et pour leur avoir volé la somme de 500 000 francs français (FRF). L'ex-femme du requérant (C.S.), sa maîtresse (C.C.) et la compagne de son fils (S.D.) firent également l'objet d'une mise en examen. A. Le déroulement de l'instruction

Entre le mois de juin 1998 et la fin de l'instruction le 17 décembre 2001, le juge d'instruction en charge de l'affaire ordonna cinq expertises techniques, biologiques et médico-légale (dont les rapports furent déposés les 10 décembre 1998, 19 avril 1999, 7 juillet 2000, 9 octobre 2001 et 5 novembre 2001), ordonna deux transports sur les lieux et conduisit plusieurs interrogatoires du requérant (les 28 septembre 1999, 24 octobre 2000, 15 mars et 11 septembre 2001), de son fils (les 22 novembre 2000, 6 septembre et 9 novembre 2001) et de plusieurs témoins et co-mis en examen. Il délivra également une dizaine de commissions rogatoires. Les résultats de l'une d'elles parvinrent au juge le 5 avril 2000.

Le magistrat organisa par ailleurs deux confrontations entre le requérant et son fils le 19 février 1999 et le 10 avril 2001, et les deux hommes furent confrontés à leur co-mis en examen les 1 er juillet 1999, 12 janvier, 14 mars et 12 octobre 2001.

Le 7 septembre 1998 le juge ordonna une expertise psychiatrique, ainsi qu'une expertise psychologique du requérant et de son fils. Le rapport d'expertise psychiatrique concernant le requérant fut déposé le 24 octobre 1998, celui d'expertise psychologique le 19 décembre 2000 (les rapports concernant son fils, les 22 octobre 1998 et 12 décembre 2000).

Le 22 février 2001, le magistrat instructeur ordonna un complément d'expertise psychologique du requérant. L'expert rendit son rapport le 3 mai 2001. Enfin, le juge d'instruction ordonna une nouvelle expertise psychiatrique complémentaire du requérant et de son fils le 6 mai 2003, dont les rapports furent déposés les 6 et 12 juin 2003. B. La détention provisoire antérieure au renvoi du requérant devant la cour d'assises du Haut-Rhin

Le 11 juin 1998, après sa première comparution devant un juge d'instruction du tribunal de grande instance de Mulhouse, le requérant fut placé en détention provisoire à la maison d'arrêt de Mulhouse.

Par ordonnance du 7 juin 1999, le juge d'instruction prolongea cette mesure pour une durée de six mois. L'ordonnance était notamment motivée comme suit : « Attendu que de multiples investigations restent nécessaires (...) ; qu'il importe de prévenir tout risque de pression alors qu'il est apparu durant l'enquête que Charles Cretello n'hésitait pas à proférer des menaces pour arriver à ses fins ; que les faits revêtent une gravité extrême (..) ; que la personnalité de Charles Cretello [apparaît] particulièrement inquiétante puisqu'il a déjà été condamné dans le passé pour homicide volontaire ; qu'il apparaît comme un individu dépourvu de scrupules et qu'au regard de l'importance de la peine encourue, les garanties de représentation qu'il offre apparaissent notoirement insuffisantes ; (...) ».

Par ordonnances des 10 décembre 1999 et 6 juin 2000 reprenant une liste de motifs similaires et y ajoutant l'« émoi considérable » provoqué par les faits reprochés au requérant et le trouble persistant apporté à l'ordre public, la détention provisoire fut par deux fois prolongée pour une durée de six mois.

Le 24 octobre 2000, le requérant revint sur ses aveux, affirmant que son fils était le seul auteur du double assassinat.

Le 8 décembre 2000, le juge d'instruction prolongea la détention provisoire, pour une nouvelle période de six mois, motivant son ordonnance dans les termes suivants : « Attendu que les dernières déclarations de Charles Cretello en complète contradiction avec ses précédentes allégations, imposent de nouvelles investigations qui doivent se poursuivre à l'abri de tout risque de suppression de preuves ou de pressions sur les co-mis en examen ou témoins, d'autant que les risques de représailles apparaissent importants, M. Cretello n'ayant pas hésité à proférer à l'encontre des membres de sa famille des menaces pour obtenir leur silence : que Charles Cretello a été condamné pour des faits identiques ce qui atteste de son extrême dangerosité : que les faits pour lesquels il est mis en examen sont d'une gravité exceptionnelle s'agissant d'un double assassinat commis pour des motifs crapuleux et ayant apporté un trouble persistant à l'ordre public en raison notamment du préjudice considérable occasionné aux victimes et à leurs proches : qu'au surplus Charles Cretello, qui ne dispose d'aucun domicile certain et ne justifie d'aucune ressource régulière, n'offre pas de garantie de représentation suffisante ; (...) ».

Par ordonnances des 6 juin et 5 décembre 2001, le juge des libertés et de la détention décida de deux nouvelles prolongations de la détention, relevant le caractère tardif des dénégations du requérant et l'absence d'explications sérieuses à ce revirement, le sentiment de peur que ce dernier inspirait à certains témoins, les menaces proférées à l'encontre de l'un de ses codétenus, les charges graves et concordantes pesant sur lui, l'existence de risques de pressions, de représailles et de fuite et la persistance d'un trouble à l'ordre public.

Le requérant présenta également vainement plusieurs demandes de mise en liberté. C. Le renvoi du requérant devant la cour d'assise du Haut-Rhin et la prolongation de la détention provisoire postérieure à ce renvoi

Par ordonnance de mise en accusation du 12 février 2002, le juge d'instruction renvoya le requérant devant la cour d'assises du Haut-Rhin pour assassinats, vol et abus de confiance. Le fils du requérant fut quant à lui renvoyé devant la cour d'assises pour assassinats et recel de vol. Le juge d'instruction prononça, dans cette même ordonnance, un non-lieu en faveur de C.S., C.C. et S.D.

Le 18 avril 2002, la chambre de l'instruction de la cour d'appel de Colmar confirma cette ordonnance en toutes ses dispositions sauf concernant le renvoi du requérant devant la cour d'assises pour abus de confiance, cette dernière infraction ne présentant pas de lien de connexité véritable avec l'infraction principale d'assassinat. Le fils du requérant forma un pourvoi en cassation, qui fut rejeté le 21 août 2002.

Le 17 avril 2003, la chambre de l'instruction, suivant les réquisitions écrites du procureur général du 19 mars 2003, prolongea la détention provisoire du requérant pour une durée de six mois à compter du 3 mai 2003. Elle statua dans les termes suivants : « Attendu que la charge de la Cour d'Assises du Haut-Rhin, telle qu'elle résulte de la liste des sessions d'assises, obligeant à donner une priorité à l'audiencement de procédures plus anciennes, n'a pas permis d'envisager potentiellement le jugement de l'affaire avant le 3 mai 2003, terme du délai d'un an suivant la date à laquelle l'arrêt de mise en accusation de Charles CRETELLO est devenu définitif par application des dispositions des articles 275-2, 568 et 801 du Code de procédure pénale ; Qu'il s'agit de circonstances exceptionnelles au sens de l'article 215-2 du Code de procédure pénale ; Attendu qu'il a été prévu d'appeler l'affaire à l'audience de la Cour d'Assises du Haut-Rhin le lundi 16 juin 2003 ainsi que cela ressort du rôle établi le 11 février 2003 ; Attendu que la prolongation de la détention de Charles CRETELLO est l'unique moyen d'éviter tout risque de pressions sur les témoins, qu'en effet le renvoi de Charles CRETELLO devant la Cour d'Assises n'est pas de nature en soi à supprimer un tel risque ; qu'il a d'ores et déjà menacé de mort le nommé [ F.A] pour le contraindre à rédiger un faux témoignage et contre [S.D], sa belle-fille, et son enfant alors âgé de 4 mois ; qu'il a également cherché à intimider son ex-épouse à qui il a demandé, comme à [S.D], de mentir devant la police ; qu'enfin M me [R.R] a rapporté avoir été l'objet de menaces à peine voilées de la part de plusieurs individus envoyés par Charles CRETELLO ; Attendu que la prolongation de la détention provisoire est également l'unique moyen de mettre fin au trouble exceptionnel et persistant causé à l'ordre public par l'assassinat crapuleux d'un couple, dès lors que dans ces conditions l'élargissement du détenu troublerait réellement l'ordre public ; qu'elle est enfin l'unique moyen d'éviter le renouvellement de l'infraction, Charles CRETELLO qui est sans emploi stable ayant d'ores et déjà été condamné pour assassinat, et pour assurer la représentation en justice de ce dernier qui nie les faits, malgré les charges pesant sur lui et qui encourt une lourde peine ; Attendu enfin que Charles CRETELLO ne saurait invoquer les dispositions de l'article 5 § 3 de la Convention Européenne des Droits de l'Homme pour faire valoir que sa détention provisoire avant condamnation dépasse le délai raisonnable et que depuis l'ordonnance de mise en accusation du 12 février 2002 l'affaire n'a plus connu d'évolution ; Attendu en effet que son revirement tardif dans ses déclarations a entraîné de nouveaux actes d'instruction ; que par ailleurs son fils, Christophe CRETELLO, a formé un pourvoi contre l'arrêt de la Chambre de l'Instruction du 18 avril 2002, confirmant pour partie l'ordonnance de mise en accusation du 12 février 2002, pourvoi rejeté par l'arrêt du 21 août 2002, ce qui a retardé la fixation de l'affaire au rôle des assises, la nature et les circonstances de l'affaire telles que rappelées ci-dessus, impliquant que Charles CRETELLO et son fils Christophe CRETELLO soient jugés en même temps ; Attendu qu'il échet dans ces conditions de faire droit aux réquisitions et de prolonger la détention de Charles CRETELLO (...) ».

Le requérant se pourvut en cassation contre cette décision, invoquant notamment l'article 5 § 3 de la Convention. D. La procédure au fond

L'audience devant la cour d'assises du Haut-Rhin débuta le 16 juin 2003.

Le 20 juin 2003, la cour d'assises condamna le requérant à la peine de la réclusion criminelle à perpétuité et fixa la période de sûreté à 22 ans. Le 26 juin 2003, le requérant interjeta appel de cette décision.

Le 23 juillet 2003, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant contre l'arrêt de la chambre de l'instruction du 17 avril 2003.

La cour d'assises d'appel de la Marne rendit un arrêt de condamnation le 16 avril 2004. Cette cour confirma la peine de réclusion criminelle à perpétuité tout en ramenant la période de sûreté à 21 ans. Le pourvoi formé par le requérant contre cet arrêt fut rejeté par la chambre criminelle de la Cour de cassation le 24 novembre 2004. II.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse pour les raisons exposées ci-après. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Période à prendre en considération

La période à considérer a débuté le 11 juin 1998, avec la mise en détention du requérant, pour s'achever le 20 juin 2003, avec l'arrêt de la cour d'assises du Haut-Rhin. Elle a donc duré cinq ans et neuf jours. 2. Le caractère raisonnable de la durée de la détention a) Thèses des parties

Le Gouvernement estime tout d'abord que la persistance de soupçons à l'encontre du requérant tout au long de la procédure jusqu'à sa comparution devant la cour d'assises est incontestable. Il estime que plusieurs motifs justifiaient son maintien en détention, notamment la nécessité de mettre fin à un trouble exceptionnel à l'ordre public. Il considère également que le risque de pressions sur les témoins a été constant tout au long de la procédure et justifiait à lui seul la durée de la détention provisoire. Il rappelle en effet que le requérant a proféré des menaces à l'encontre de plusieurs témoins avant son arrestation, allant jusqu'à menacer de mort un témoin afin que celui-ci rédige un faux témoignage en sa faveur. Il ajoute qu'il existait également un risque certain de renouvellement de l'infraction, même après cinq ans de détention, dans la mesure où le requérant avait déjà fait l'objet d'une condamnation pour assassinat en 1980, de sorte que l'éventualité d'une récidive ne pouvait être exclue. Enfin, au vu de la gravité des faits et de la peine encourue, la détention constituait, selon lui, l'unique moyen de garantir la représentation en justice du requérant. Il en conclut que les motifs invoqués par les autorités judiciaires pour maintenir le requérant en détention étaient pertinents et suffisants. Par ailleurs, s'agissant de la conduite de l'instruction, le Gouvernement relève que l'instruction de l'affaire, qui impliquait deux individus, s'est avérée particulièrement difficile en raison des fluctuations des déclarations du requérant qui s'est rétracté au bout de deux années d'instruction et a accusé son fils d'avoir accompli seul le double assassinat, ce qui a nécessité de nouveaux actes d'instruction. Il estime donc que le requérant, du fait de son comportement, a été en partie responsable de la durée de sa détention provisoire. Le Gouvernement, s'il convient, par ailleurs, que plus d'un an et quatre mois s'écoulèrent entre l'ordonnance de renvoi devant la cour d'assises et la date du procès du requérant, estime que ce délai était non seulement dû à l'engorgement de la cour d'assises du Haut-Rhin, mais également et surtout au pourvoi formé par le fils du requérant contre l'arrêt de la chambre de l'instruction du 18 avril 2002 confirmant l'ordonnance de mise en accusation. Ce pourvoi, qui ne fut rejeté que le 21 août 2002, a selon lui retardé la fixation de l'affaire au rôle de la cour d'assises du Haut ‑ Rhin, celle-ci impliquant que les deux accusés soient jugés en même temps. Le Gouvernement affirme toutefois s'en remettre à la sagesse de la Cour sur ce point. Il considère enfin que la période d'instruction ne montre aucune période d'inertie.

Le requérant estime quant à lui que la plupart des éléments d'instruction relatifs à cette affaire avaient déjà pu être réunis avant sa mise en examen en 1998, dans la mesure où l'enquête pénale avait débuté en 1996 et que durant ces deux années les autorités judiciaires avaient effectué de nombreuses expertises médico-légales, toxicologiques, balistiques et techniques. Il estime par ailleurs qu'aucune des mesures d'instruction diligentées n'a permis d'identifier le moindre élément matériel à sa charge et que les poursuites, renvoi et condamnation dont il fit l'objet ne reposaient que sur les seules accusations de son fils. Il relève par ailleurs que la procédure d'instruction a connu deux périodes d'inactivité entre le 28 septembre 1999 et le 5 avril 2000, d'une part, et entre le 7 juillet 2000 et le 24 octobre 2000, d'autre part. Il se plaint également de ce que l'expert psychologue ait mis plus de deux ans à déposer son rapport d'expertise, puisque désigné par ordonnance du juge d'instruction du 7 septembre 1998, il n'a déposé son rapport que le 19 décembre 2000. Il se plaint en outre de ce que le seul acte d'instruction pouvant selon lui conduire à la découverte de la vérité, à savoir, la confrontation entre lui et son fils n'eut lieu que tardivement le 12 janvier puis le 10 avril 2001. Il considère également que le Gouvernement n'apporte aucun élément concret permettant d'expliquer et de justifier la situation d'engorgement de la cour d'assises dont il fait état. Il conteste enfin la prolongation de la détention provisoire décidée par la chambre de l'instruction le 17 avril 2003, sur le fondement de l'article 215-2 du code de procédure pénale, dans la mesure où l'instruction était alors totalement achevée et estime donc que cette décision avait pour unique but de le garder à la disposition de la justice. Il estime en conséquence qu'il aurait dû être libéré le 12 février 2003, soit un an après l'ordonnance de mise en accusation, ou être présenté, à cette date, à une juridiction de jugement. b) Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d'un accusé ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou écarter l'existence d'une exigence d'intérêt public justifiant, eu égard à la présomption d'innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle et en rendre compte dans leurs décisions relatives aux demandes d'élargissement. C'est essentiellement sur la base des motifs figurant dans ces décisions, ainsi que des faits non controversés indiqués par l'intéressé dans ses recours, que la Cour doit déterminer s'il y a eu ou non violation de l'article 5 § 3 de la Convention. La persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d'avoir commis une infraction est une condition sine qua non de la régularité du maintien en détention, mais au bout d'un certain temps elle ne suffit plus ; la Cour doit alors établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ceux-ci se révèlent « pertinents » et « suffisants », la Cour cherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une « diligence particulière » à la poursuite de la procédure (voir, notamment, les arrêts Letellier c. France du 26 juin 1991, série A n o 207, p. 18, § 35 ; I.A. c. France du 23 septembre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VII, pp. 2978-2979, § 102 ; Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, CEDH-2000, § 152 ; Bouchet c. France , n o 33591/96, § 40, 20 mars 2001 ; Zannouti c. France , n o 42211/98, § 43, 31 juillet 2001).

En l'espèce, pour refuser de libérer le requérant, les juridictions saisies invoquèrent avec constance, outre la persistance des soupçons pesant sur lui, la préservation de l'ordre public, sa dangerosité, attestée par les menaces de mort qu'il a proférées, et la possibilité d'une récidive, le risque de fuite, ainsi que la prévention des pressions et des menaces sur les témoins. Une durée de détention provisoire de plus de cinq ans doit en effet être accompagnée de justifications particulièrement fortes.

La Cour reconnaît que les motifs de maintien en détention du requérant étaient à la fois pertinents et suffisants tout au long de l'instruction. Elle ne discerne aucune raison de s'écarter de l'opinion des juridictions internes pour justifier le maintien en détention du requérant. Il convient, en conséquence, d'examiner la conduite de la procédure. A cet égard, si la Cour admet que les fluctuations du requérant au sujet de ses déclarations initiales ont pu provoquer la conduite de nouvelles investigations, elle ne s'explique pas que l'instruction d'une affaire, n'apparaissant pas particulièrement complexe, ait duré plus de cinq ans. Elle relève en particulier que dès le mois de décembre 2001, le magistrat instructeur semblait n'accorder que peu de crédit aux rétractations du requérant, pourtant à l'origine, selon le Gouvernement, de la prolongation de la procédure. Elle constate par ailleurs que l'expert psychologue mandaté afin de procéder à l'examen clinique du requérant et de son fils n'a déposé ses rapports qu'après un délai de deux ans, sans qu'un tel délai soit aucunement justifié. Or les autorités judiciaires doivent contrôler les expertises et leur responsabilité ne se trouve pas dégagée par la lenteur regrettable de celles-ci (voir, par exemple, Capuano c. Italie , arrêt du 25 juin 1987, série A n o 119). S'agissant, enfin, de la période s'étant écoulée entre l'arrêt de mise en accusation et de renvoi du 12 février 2002 et celui de la cour d'assises du Haut-Rhin du 20 juin 2003, la Cour relève que, dans son ordonnance du 17 avril 2003, la chambre de l'instruction de la cour d'appel de Mulhouse a indiqué que la longueur de la détention provisoire du requérant tenait notamment à l'encombrement des sessions d'assises ; en outre, si le pourvoi formé par le fils du requérant contre l'arrêt de la chambre de l'instruction du 18 avril 2002 a pu, dans une certaine mesure, contribuer à un certain ralentissement de la procédure, la décision de la Cour de cassation est intervenue dès le 21 août 2002, soit dix mois avant la date d'inscription de l'affaire au rôle de la cour d'assises. Or, la Cour rappelle à cet égard qu'il incombe aux Etats d'agencer leur système judiciaire de manière à permettre à leurs tribunaux de répondre aux exigences de l'article 5 (voir, mutatis mutandis , R.M.D. c. Suisse , arrêt du 26 septembre 1997, Recueil 1997-VI, p. 2015, § 54, et G.B. c. Suisse , n o 27426/95, § 38, 30 novembre 2000).

Partant, dans les circonstances particulières de la cause, la Cour estime que la détention provisoire du requérant, par sa durée excessive, ne répondait pas aux exigences des dispositions de l'article 5 § 3 de la Convention.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 5 § 3 de la Convention. II.

Le requérant réclame 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

La Cour, statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention, considère qu'il y a lieu d'octroyer au requérant 3 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 5 § 3 de la Convention ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 janvier 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé A.B . Baka Greffière Président