ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 861/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 861/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Arad, la data de 09 martie 2010, reclamanta V.R.Z. a chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia

la plata sumei de 1.000.000 euro sau a echivalentului în lei la data plății,

pentru prejudiciul moral cauzat prin măsura administrativă cu caracter politic

impusă ei și părinților ei în perioada 1949-1956, constând în dislocarea și

stabilirea domiciliului obligatoriu.

Prin sentința civilă nr. 376 din 20

mai 2010, Tribunalul Arad, secția civilă a admis, în parte, acțiunea și l-a obligat

pe pârât să plătească reclamantei suma de 10.000 euro sau echivalentul în lei

la data plății efective.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că reclamanta împreună cu părinții săi, în prezent decedați, au fost

deportați în localitatea Remus Oprean de lângă Medgidia, în perioada 21 august 1949

- 09 august 1956, așa încât ea este îndreptățită la daune morale în baza art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

La stabilirea cuantumului

despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere vârsta pe care o avea reclamanta în

momentul deportării (23 ani), perioada pentru care i s-a impus această măsură

(7 ani), împrejurarea că în comunitatea din care făcea parte i-a fost afectată

reputația, că în perioada respectivă a fost supusă la suferințe fizice și

psihice, obligată să îndure nenumărate lipsuri ce i-au afectat starea de

sănătate, aceleași consecințe negative fiind suportate și de părinții săi.

Raportat la aceste criterii, s-a

apreciat că suma de 10.000 euro asigură o satisfacție suficientă și echitabilă

pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă și părinții ei prin măsura

administrativă cu caracter politic la care au fost supuși în perioada

comunistă.

Împotriva sentinței au declarat apel

ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 24/A din 12

ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul

reclamantei și a admis apelul pârâtului, cu consecința schimbării sentinței

apelate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii.

În motivarea acestei soluții, curtea

de apel a reținut că nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor

morale, urmare a declarării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în

termen legal, de către reclamantă, care a criticat-o ca fiind dată cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României, art.

31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, art. 6 par. 1 și art. 14

din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 1 din Protocolul nr. 12

adițional la Convenție (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv,

recurenta a arătat că din coroborarea dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4)

din Constituția României cu cele ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 42/1992,

republicată, rezultă că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a început să își producă efectele

de la data la care a fost publicată în M. Of. al României, respectiv 15

noiembrie 2010.

Or, ea

a înregistrat acțiunea privind acordarea daunelor morale la data de 06 martie 2010,

dată la care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau în

vigoare. Prin urmare, la momentul sesizării instanței, textul art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 îi permitea să promoveze acțiunea prin care tindea,

în nume personal și în calitate de moștenitoare a defuncților săi părinți, la

obținerea de despăgubiri de la Statul Român, pentru prejudiciul moral cauzat prin măsura cu caracter politic la care au fost

supuși în perioada 1949 – 1956.

Decizia

Curții Constituționale nr. 1348 din 21 octombrie 2010 a început să își producă efectele numai de la publicarea în M. Of. al României, respectiv de la

data de 15 noiembrie 2010, iar acestea se întind numai pentru viitor.

Mai mult,

apelul dedus judecății Curții de Apel Timișoara a fost înregistrat pe rolul

acestei instanțe la data de 29 septembrie 2010, anterior datei publicării în M.

Of. al României a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

În aceste

condiții, în mod nelegal curtea de apel a considerat că decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, respectiv că nu mai există temei legal

pentru acordarea daunelor morale.

Prin

respingerea acțiunii pentru inexistența temeiului juridic, curtea de apel a

încălcat și prevederile art. 6 par. 1 și art. 14 din Convenția europeană a

drepturilor omului și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

Aceasta

deoarece, la momentul promovării acțiunii, reclamanta avea speranța legitimă că

va beneficia de măsuri reparatorii, în nume propriu și în calitate de

moștenitoare a persoanelor supuse unei măsuri administrative cu caracter

politic, măsuri reparatorii pentru care Statul Român i-a recunoscut dreptul de

a fi beneficiara lor prin adoptarea Legii nr. 221/2009.

Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010 a schimbat, în timpul judecății cauzei, „regula

jocului”, lipsind-o pe reclamantă de un drept recunoscut inițial.

Această

schimbare a regulilor în timpul judecății cauzei contravine dispozițiilor art. 14

din Convenție și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care interzic orice forme de discriminare.

Recurenta-reclamantă

susține că, prin respingerea acțiunii sale, a fost discriminată, întrucât

există persoane aflate în situații identice cu a sa, care au obținut, prin

hotărâri judecătorești irevocabile, despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

Toate

persoanele sunt egale în fața legii și au dreptul, fără discriminări, la egală

protecție din partea legii. Legea trebuie să interzică toate discriminările și

să garanteze tuturor persoanelor o protecție egală și eficace contra tuturor

discriminărilor.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa (cauza Frette c.

Franța, Hotărârea din 26 februarie 2002; cauza Pretty c. Regatului Unit, Hotărârea

din 29 aprilie 2002) că o diferență de tratament între persoane plasate în

situații analoage sau compatibile este discriminatorie dacă ea nu se bazează pe

o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim

sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele

utilizate și scopul urmărit.

Jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului evidențiază faptul că art. 14 din

Convenție este încălcat nu numai în cazul în care statele aplică tratament

diferit persoanelor care se află în situații analoage sau comparabile, ci și în

cazul în care statele nu aplică un tratament diferit persoanelor ale căror

situații sunt substanțial diferite.

Întinderea marjei de apreciere variază în funcție

de circumstanțele concrete ale

fiecărei cauze, de domeniile și contextul în discuție, iar prezența sau absența

unui „numitor comun” al sistemelor juridice ale statelor părți la Convenție poate constitui un factor sub acest aspect (cauza Rassmussen c. Danemarca, Hotărârea

din 28 noiembrie 1984; cauza Petronic C. Austria, Hotărârea din 27 martie 1998).

O asemenea marjă de apreciere nu poate să se transforme în recunoașterea unei

puteri arbitrare a statului, iar decizia autorităților naționale rămâne supusă

controlului Curții Europene, care cenzurează conformitatea cu exigențele

articolului 14 din Convenție.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare,

solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile formulate de recurentă aduc

în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Aceste

critici nu sunt fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Problema de drept care se pune în

speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condițiile

în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Contrar susținerilor recurentei,

această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel,

care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M.

Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului,

produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai

poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute

de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului

menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din

Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi

confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului

nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de

predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar

însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce

este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte

normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

De asemenea, nu se poate reține nici

că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar

fi încălcat art. 14 din Convenție, cum greșit pretinde recurenta.

Principiul nediscriminării cunoaște

limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de

discriminare în care reclamanta  s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese

soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții

Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în

pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu poate fi vorba

despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1

din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai

largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui

drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe

rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere

sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de garantarea

dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților

recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă, drepturile pretinse de

reclamantă nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului,

iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu

intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de

constituționalitate.

Față de toate aceste considerente,

reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu

aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.

În consecință, nefiind întrunite

condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta

V.R.Z.

împotriva

deciziei nr. 24/A din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 februarie 2012.