ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4325/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din data de 02

decembrie 2010, Tribunalul Satu Mare, în baza art. 4 alin. (1) Legea nr. 554/2004,

modificată, a sesizat Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispozițiilor pct. 3

alin. (1) teza a I-a din Normele Metodologice de aplicare ale art. 127 C. fisc.,

aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în varianta dată de H.G. nr. 1861/2006 pentru modificarea

și completarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, excepție

invocată de reclamantul C.A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor

Publice Satu Mare.

În motivarea excepției

de nelegalitate, reclamantul a arătat că prevederile mai sus indicate adaugă la

ipoteza de reglementare a art. 127 alin. (2) C. fisc. și încalcă dispozițiile

art. 1 alin. (1) teza a II-a și ale art. 5 alin. (1) C. fisc..

În întâmpinarea formulată

în cauză, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea excepției de nelegalitate

ca inadmisibilă, cu motivarea că aceasta nu poate avea ca obiect actele administrative

cu caracter normativ pentru care legea instituie o altă procedură judiciară.

În plus, pârâtul Guvernul

României a arătat că H.G. nr. 44/2004 a fost adoptată în temeiul art. 108 Constituție

și al art. 1 alin. (1) și art. 5 alin. (1) C. fisc.. La elaborarea actului aflat

în discuție au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum și cele cuprinse

în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative

spre adoptare Guvernului, aprobat prin H.G. nr. 555/2001.

Prin notele scrise depuse

la dosar la data de 4 martie 2011, reclamantul a arătat faptul că este greșită interpretarea

potrivit căreia un act administrativ cu caracter normativ nu poate face obiectul

excepției de nelegalitate, întrucât art. 4 Legea nr. 554/2004, modificată, nu face

nicio distincție.

Curtea de Apel Oradea,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 68 din

11 martie 2011, a respins ca nefondate excepția inadmisibilității invocată de pârâtul

Guvernul României, precum și excepția de nelegalitate a dispozițiilor pct. 3

alin. (1) teza a I-a din Normele Metodologice de aplicare a art. 127 C. fisc., aprobate

prin H.G. nr. 44/2004.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prevederile art. 4

alin. (1) Legea nr. 554/2004, modificată, contravin dreptului comunitar, unde actele

cu caracter general (normativ) sunt cele care constituie obiectul excepției de nelegalitate,

reglementat de art. 241 T.C.E.

Art.127 alin. (2) C.

fisc. nu exceptează de la plata TVA vânzarea locuințelor proprietate personală atunci

când această activitate este desfășurată cu caracter de continuitate. Dacă legiuitorul

ar fi intenționat să excludă aceste operațiuni de la plata TVA ar fi prevăzut această

excepție în mod expres.

Dispoziția normativă analizată

nu adaugă la lege, ci doar explicitează prevederile art. 127 alin. (2) C. fisc.,

în sensul că vânzarea locuințelor proprietate personală nu poate fi considerată

activitate economică atunci când această activitate nu are caracter de continuitate.

Critica reclamantului

potrivit căreia plătitorul de TVA trebuie să aibă calitatea de comerciant nu poate

fi primită, deoarece nu are suport legal.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamantul C.A., care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii

excepției de nelegalitate.

În motivarea căii de atac,

recurentul a susținut că textul normativ contestat adaugă la ipoteza de reglementare

a art. 127 alin. (2) C. fisc., ceea ce reprezintă o încălcare a principiului ierarhiei

actelor normative.

Pe de altă parte, recurentul

a arătat că nu poate fi vorba despre un act juridic per relationem (situația în

care în mod expres printr-un act normativ se specifică împrejurarea că acesta urmează

a fi completat de prevederile unui alt act normativ).

Totodată, recurentul a

apreciat că dispoziția criticată încalcă art. 139 alin. (1) Constituție, iar acest

motiv de nelegalitate nu a fost analizat de către prima instanță.

Pe acest aspect, recurentul

a menționat faptul că textul constituțional anterior individualizat instituie regula

potrivit căreia impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetul de stat și

alte bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege.

Ca atare, este interzis

ca taxele și impozitele să fie reglementate prin alte acte normative care nu ar

emana de la Parlament.

Or, pct. 3 alin. (1) teza

a I-a din Normele Metodologice analizate instituie obligația plății TVA-ului și

în alte situații decât cele stabilite prin art. 127 alin. (2) C. fisc.. În concret,

este vorba despre ipoteza vânzării locuințelor din patrimoniul personal, ipoteză

care nu este reglementată de textul legal anterior enunțat.

Intimatul Guvernul României

a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului.

Analizând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Obiectul excepției de

nelegalitate îl constituie pct. 3 alin. (1) teza a I-a din Normele Metodologice

de aplicare ale art. 127 C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Dispoziția normativă criticată

menționează că „în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc., obținerea de venituri de

către persoanele fizice din vânzarea locuinței proprietate personală sau a altor

bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale nu va fi considerată

activitate economică, cu excepția situației în care se constată că activitatea respectivă

este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate” (forma

în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2007).

Art.127 alin. (2) C.

fisc. prevede următoarele: „În sensul prezentului titlu, activitățile economice

cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii,

inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau

asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor

corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

Înalta Curte, în acord

cu prima instanță, apreciază că această dispoziție legală nu exceptează de la plata

TVA vânzarea locuințelor proprietate personală, conform susținerilor recurentului,

atunci când această activitate este desfășurată în scopul obținerii de venituri

cu caracter de continuitate. Așadar, dacă legiuitorul ar fi avut intenția să excludă

aceste operațiuni de la plata TVA-ului ar fi reglementat această excepție în mod

expres.

Mai mult decât atât, în

urma interpretării conținutului art. 127 alin. (2) C. fisc., rezultă că a fost inclusă

în sfera de aplicare a TVA-ului exploatarea bunurilor corporale sau necorporale,

în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate. Așadar, au fost avute

în vedere de către legiuitor toate tipurile de tranzacții cu astfel de bunuri, dacă

acestea au fost încheiate pentru obținerea de venituri cu caracter de continuitate.

Prin urmare, instanța

de control judiciar achiesează la concluzia judecătorului fondului cauzei, în sensul

că prevederea normativă contestată pe calea excepției de nelegalitate nu adaugă

la lege, ci doar o explicitează: vânzarea locuințelor proprietate personală sau

a altor bunuri care sunt folosite de către persoanele fizice pentru scopuri personale

va fi considerată activitate economică atunci când veniturile obținute din această

activitate au un caracter de continuitate.

În altă ordine de idei,

Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanța de fond nu a analizat critica recurentului-reclamant

referitoare la încălcarea prevederilor art. 139 alin. (1) Constituția României,

dar partea interesată nu s-a considerat vătămată de o astfel de omisiune, întrucât

nu a solicitat în calea de atac promovată casarea cu trimitere, ci doar pronunțarea

instanței de recurs cu privire la fondul excepției de nelegalitate.

În plus, după cum s-a

arătat mai sus, obligația de plată a TVA-ului în situația analizată este stabilită

de art. 127 alin. (2) C. fisc., iar nu de actul administrativ normativ aflat în

litigiu.

Prin urmare, în speța

de față, nu au fost încălcate dispozițiile constituționale invocate de recurent.

În consecință, în raport

de cele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 Legea contenciosului administrativ, modificată,

va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.A. împotriva sentinței

nr. 68/CA din 11 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie

2011.