ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4325/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 02 decembrie 2010, Tribunalul Satu Mare, în baza art. 4 alin. (1) Legea nr. 554/2004, modificată, a sesizat Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispozițiilor pct. 3 alin. (1) teza a I-a din Normele Metodologice de aplicare ale art. 127 C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în varianta dată de H.G. nr. 1861/2006 pentru modificarea și completarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, excepție invocată de reclamantul C.A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare.

În motivarea excepției de nelegalitate, reclamantul a arătat că prevederile mai sus indicate adaugă la ipoteza de reglementare a art. 127 alin. (2) C. fisc. și încalcă dispozițiile art. 1 alin. (1) teza a II-a și ale art. 5 alin. (1) C. fisc.. În întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea excepției de nelegalitate ca inadmisibilă, cu motivarea că aceasta nu poate avea ca obiect actele administrative cu caracter normativ pentru care legea instituie o altă procedură judiciară. În plus, pârâtul Guvernul României a arătat că H.G. nr. 44/2004 a fost adoptată în temeiul art. 108 Constituție și al art. 1 alin. (1) și art. 5 alin. (1) C. fisc..

La elaborarea actului aflat în discuție au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum și cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin H.G. nr. 555/2001. Prin notele scrise depuse la dosar la data de 4 martie 2011, reclamantul a arătat faptul că este greșită interpretarea potrivit căreia un act administrativ cu caracter normativ nu poate face obiectul excepției de nelegalitate, întrucât art. 4 Legea nr. 554/2004, modificată, nu face nicio distincție.

Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 68 din 11 martie 2011, a respins ca nefondate excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Guvernul României, precum și excepția de nelegalitate a dispozițiilor pct. 3 alin. (1) teza a I-a din Normele Metodologice de aplicare a art. 127 C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prevederile art. 4 alin. (1) Legea nr. 554/2004, modificată, contravin dreptului comunitar, unde actele cu caracter general (normativ) sunt cele care constituie obiectul excepției de nelegalitate, reglementat de art. 241 T.C.E. Art.127 alin. (2) C. fisc.

nu exceptează de la plata TVA vânzarea locuințelor proprietate personală atunci când această activitate este desfășurată cu caracter de continuitate. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să excludă aceste operațiuni de la plata TVA ar fi prevăzut această excepție în mod expres. Dispoziția normativă analizată nu adaugă la lege, ci doar explicitează prevederile art. 127 alin. (2) C. fisc., în sensul că vânzarea locuințelor proprietate personală nu poate fi considerată activitate economică atunci când această activitate nu are caracter de continuitate. Critica reclamantului potrivit căreia plătitorul de TVA trebuie să aibă calitatea de comerciant nu poate fi primită, deoarece nu are suport legal.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul C.A., care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii excepției de nelegalitate. În motivarea căii de atac, recurentul a susținut că textul normativ contestat adaugă la ipoteza de reglementare a art. 127 alin. (2) C. fisc., ceea ce reprezintă o încălcare a principiului ierarhiei actelor normative. Pe de altă parte, recurentul a arătat că nu poate fi vorba despre un act juridic per relationem (situația în care în mod expres printr-un act normativ se specifică împrejurarea că acesta urmează a fi completat de prevederile unui alt act normativ). Totodată, recurentul a apreciat că dispoziția criticată încalcă art. 139 alin. (1) Constituție, iar acest motiv de nelegalitate nu a fost analizat de către prima instanță.

Pe acest aspect, recurentul a menționat faptul că textul constituțional anterior individualizat instituie regula potrivit căreia impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetul de stat și alte bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege. Ca atare, este interzis ca taxele și impozitele să fie reglementate prin alte acte normative care nu ar emana de la Parlament. Or, pct. 3 alin. (1) teza a I-a din Normele Metodologice analizate instituie obligația plății TVA-ului și în alte situații decât cele stabilite prin art. 127 alin. (2) C. fisc.. În concret, este vorba despre ipoteza vânzării locuințelor din patrimoniul personal, ipoteză care nu este reglementată de textul legal anterior enunțat.

Intimatul Guvernul României a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Obiectul excepției de nelegalitate îl constituie pct. 3 alin. (1) teza a I-a din Normele Metodologice de aplicare ale art. 127 C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Dispoziția normativă criticată menționează că „în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc., obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinței proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situației în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate” (forma în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2007). Art.127 alin. (2) C. fisc. prevede următoarele: „În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora.

De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate. Înalta Curte, în acord cu prima instanță, apreciază că această dispoziție legală nu exceptează de la plata TVA vânzarea locuințelor proprietate personală, conform susținerilor recurentului, atunci când această activitate este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate. Așadar, dacă legiuitorul ar fi avut intenția să excludă aceste operațiuni de la plata TVA-ului ar fi reglementat această excepție în mod expres. Mai mult decât atât, în urma interpretării conținutului art. 127 alin. (2) C. fisc., rezultă că a fost inclusă în sfera de aplicare a TVA-ului exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

Așadar, au fost avute în vedere de către legiuitor toate tipurile de tranzacții cu astfel de bunuri, dacă acestea au fost încheiate pentru obținerea de venituri cu caracter de continuitate. Prin urmare, instanța de control judiciar achiesează la concluzia judecătorului fondului cauzei, în sensul că prevederea normativă contestată pe calea excepției de nelegalitate nu adaugă la lege, ci doar o explicitează: vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către persoanele fizice pentru scopuri personale va fi considerată activitate economică atunci când veniturile obținute din această activitate au un caracter de continuitate.

În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanța de fond nu a analizat critica recurentului-reclamant referitoare la încălcarea prevederilor art. 139 alin. (1) Constituția României, dar partea interesată nu s-a considerat vătămată de o astfel de omisiune, întrucât nu a solicitat în calea de atac promovată casarea cu trimitere, ci doar pronunțarea instanței de recurs cu privire la fondul excepției de nelegalitate. În plus, după cum s-a arătat mai sus, obligația de plată a TVA-ului în situația analizată este stabilită de art. 127 alin. (2) C. fisc., iar nu de actul administrativ normativ aflat în litigiu. Prin urmare, în speța de față, nu au fost încălcate dispozițiile constituționale invocate de recurent.

În consecință, în raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.A. împotriva sentinței nr. 68/CA din 11 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2011.