ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6532/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 775 din 26 mai 2010,

Tribunalul București a admis în parte acțiunea reclamantului D.P., în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, a obligat pârâtul să restituie,

în natură, către reclamant, cota de ½ din imobilul-construcție, situat

în București, str. B.C., nr. 11, sector 2, mai puțin apartamentele ce au făcut

obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 1996, 1997 și 1998, a obligat

pârâtul să restituie, în natură, către reclamant, cota de ½ din

imobilul-teren în suprafață de 365 m.p., mai puțin terenul indiviz de sub

construcții ce a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, a constatat

că reclamantul este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabiliri și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de

½ din terenul și apartamentele situate în București, str. B.C., nr. 11,

sector 2, care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, precum și

pentru cota de ½ din imobilul care a fost situat în București, str. T.,

nr. 10, sector 2, compus din teren în suprafață de 1.350 m.p.

S-a reținut că prin notificarea

din 2001, reclamantul a solicitat restituirea imobilelor situate în București, str.

B.C., nr. 11, sector 2, și în București, str. T., nr. 10, sector 2.

În ceea ce privește suprafața

terenului de la această adresă, Tribunalul a reținut că în procesul-verbal de înființare

a cărții funciare este trecută suprafața de 365 m.p.

Conform certificatului

de moștenitor din 2001, de pe urma defunctului S.S. au rămas moștenitori S.M. și

S.E., iar de pe urma defunctei S.M. a rămas moștenitor R.G.

Conform certificatului

de moștenitor din 1962 de pe urma defunctei S.E. au rămas moștenitori K.A. și D.E.,

iar conform certificatului de moștenitor din 1979, de pe urma defunctei D.E. au

rămas moștenitori D.P., D.F., D.S., D.A.L.

Reclamantul din prezenta

cauză nu poate beneficia de dreptul de acrescământ prevăzut de art. 4 din Legea

nr. 10/2001, decât în ceea ce-o privește pe defuncta D.E., având în vedere că unul

din descendenții defunctului R.G., a formulat, la rândul său, notificare.

Tribunalul a constatat

că reclamantul este persoană îndreptățită, în sensul art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001

pentru cota de ½ din imobilele în discuție.

Referitor la restituirea

în natură, Tribunalul a constatat că aceasta este posibilă, doar în parte, în ceea

ce privește imobilul situat în București str. B.C., nr. 11, sector 2, având în vedere

că mai multe apartamente au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din

1996, 1997 și 1998, iar terenul din str. T. este ocupat de pavilionul administrativ

al Circului G., de alei, trotuare și spații verzi aferente acestuia.

Prin decizia nr. 15A

din 23 ianuarie 2012, Curtea de Apel București a respins apelurile, ca nefondate.

Privitor la apelul reclamantului,

Curtea a constatat că reclamantul este cel care a formulat notificare în termenul

legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, și nu R.G., care a solicitat doar relații privind

situația juridică pentru imobilele în cauză, pentru complinirea înscrisurilor din

dosarul administrativ format ca urmare a notificării reclamantului.

S-a apreciat că reclamantul

nu beneficiază de dreptul de acrescământ prevăzut de art. 4 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, dat fiind că situația sa nu se încadrează în textul de lege.

Prevederile art. 4

alin. (4) din Legea nr. 10/2001 vizează situația celorlalți moștenitori ai autorului

proprietar, respectiv a comoștenitorilor aceluiași autor, în sensul că moștenitorul

care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 va beneficia și de drepturile

moștenitorilor care nu au formulat notificare, spre a beneficia de aplicarea legii

speciale.

Contestatorul D.P. beneficiază

de dreptul de acrescământ, dar față de ceilalți comoștenitori ai bunicii sale (autor

comun), D.E., care deține în calitate de soră a autorului S.S., cota acestuia de

½ din averea succesorală, respectiv D.F., D.S. și D.A.L.

Contestatorul nu beneficiază

și de cota de ½, reprezentând averea soției supraviețuitoare a autorului

S.S., S.M., situată pe altă linie succesorală (aceasta fiind moștenită de R.G.).

Pentru S.M., respectiv

de pe urma moștenitorului său R.G., reclamantul nu a depus dovada moștenirii, spre

a se beneficia și de cealaltă cotă de ½ din imobilele revendicate.

Nici critica din apelul

reclamantului, în sensul că instanța trebuia să stabilească exact suprafața de teren

restituită în natură, câtă vreme restituirea în natură a terenului din str.

B.C., nr. 11, sector 2, către reclamant, prin soluția primei instanțe, reprezintă

o cotă indiviză de ½ nedeterminată în concret, instanța neavând competența

de a dispune ieșirea din indiviziune cu privire la terenul în litigiu, părțile interesate

având deschisă calea de a obține o astfel de determinare, ulterioară, uzând de dispozițiile

legii.

Nici critica privind faptul

că în mod greșit nu s-a avut în vedere întreaga suprafață determinată prin expertiza

tehnică, de 409 m.p., nu este fondată, întrucât prima instanță a avut în vedere

suprafața existentă și intabulată în 1940 în cartea funciară în mod legal și care

apoi a făcut obiectul preluării la stat, respectiv 365 m.p., mai puțin terenul aferent

din contractele de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Critica privind ignorarea

deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu este fondată, constatându-se

că prima instanță a respectat decizia, obligând direct pe pârât, la restituirea

în natură și, respectiv în echivalent, potrivit legii speciale aplicabile, către

contestator, și nu prin retrimiterea la procedura administrativă.

În ceea ce privește apelul

pârâtului Municipiului București, Curtea l-a constatat nefondat, pentru următoarele

considerente:

Susținerea că apelantul

nu are nicio culpă în nesoluționarea notificării, întrucât rezultă cu evidență că

notificarea nu a fost rezolvată într-un termen rezonabil.

S-a reținut, totodată,

că unitatea deținătoare este și deținătorul relațiilor privind situația juridică

a celor două imobile, prin direcțiile sale de specialitate, iar prevederile

art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind condițiile aplicării prezumției de proprietate

erau opozabile, inclusiv unității deținătoare, astfel încât aceasta urma să soluționeze

notificarea într-un termen acceptabil, solicitând chiar persoanei interesate o declarație

în sensul invocat, potrivit Normelor metodologice de aplicare.

Împotriva deciziei instanței

de apel a formulat cerere de recurs la data de 01 martie 2012, reclamantul D.P.,

prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

S-a susținut că hotărârile

anterioare sunt nelegale, întrucât prin înscrisul numit act de vânzare din 10

octombrie 1930, încheiat între B.A. și S.S., a fost cumpărat terenul în suprafață

de 11,36 m.p., situat în str. T.V., nr. 9, sector 2.

Argumentul pentru care

instanța de judecată a dispus restituirea, în natură, a cotei de ½ din imobilul-teren

în suprafață de 365 m.p., mai puțin terenul indiviz de sub construcții care a făcut

obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, a fost acela că numai această suprafață

se regăsește înscrisă în procesul-verbal de deschidere a cărții funciare.

Argumentul nu poate fi

primit, întrucât în procesul-verbal de deschidere a cărții funciare este consemnată

și suprafața de teren de 11,36 m.p., la poziția a doua. Raportul de expertiză a

stabilit că suprafața totală a imobilului-teren este de 409 m.p.

Soluția legală și temeinică

este aceea de a se dispune restituirea, în natură, a suprafeței totale de 376,36

m.p., mai puțin terenul indiviz de sub construcții care a făcut obiectul contractelor

de vânzare-cumpărare.

Instanța de fond din oficiu

a solicitat expertului efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, având

ca obiectiv indicarea cotelor indivize ce revin apartamentelor închiriate din terenul

- curte, prin raportare la toate construcțiile. Potrivit raportului de expertiză

și a suplimentului la acesta, suprafețele înstrăinate odată cu locuințele, în temeiul

Legii nr. 112/1995, sunt de 76,25 m.p.

Tribunalul și Curtea de

apel aveau obligația de a arăta în concret suprafața de teren ce urmează a-i fi

restituită, respectiv 300,11 m.p., și nu să facă trimitere la contractele de vânzare-cumpărare

de înstrăinare a locuințelor și terenurilor de sub acestea.

Potrivit deciziei nr.

20/2007 a instanței supreme, Tribunalul și Curtea de apel aveau obligația, evocând

fondul, să dispună direct restituirea în natură și nu să oblige pârâtul la restituirea

în natură (sintagmă ce poate genera confuzie între hotărârea de obligare la emiterea

deciziei/dispoziției și obligarea la restituire).

Recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Față de conținutul explicit

al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza

criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată

de considerații preliminare privind cauza recursului, după cum urmează:

În calea de atac extraordinară

a recursului, criticile ce pot fi formulate de către recurent nu pot viza decât

ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate

în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial).

Scopul acestei căi de

atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs,

ceea ce înseamnă că toate susținerile care relevă pretinse erori ale instanței de

apel în aprecierea probelor administrate în cauză - în special, cu privire la valorizarea

în probațiune a înscrisurilor administrate de părți, valorificarea raportului de

expertiză efectuat în cauză - toate cu consecințe directe în planul configurării/reconfigurării

situației de fapt a dosarului pendinte, exced analizei instanței de recurs.

Instanțele anterioare

au reținut situația de fapt a cauzei pendinte, expunând în mod concret și considerentele

legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată în primă instanță, respectiv în

apel, pe fondul raportului juridic litigios.

O situație de nelegalitate,

în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă

a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită

în fața instanțelor anterioare.

Cu aceste precizări, Înalta

Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate susținute prin cererea de

recurs dedusă judecății.

În drept, instanțele anterioare

au avut în vedere în mod corect dispozițiile art. 9 și 10 din Legea nr. 10/2001,

dar și dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost interpretat

prin decizia nr. 20/2007 a instanței supreme, pentru a decide asupra cererii de

restituire în natură sau prin echivalent.

Nu poate fi așadar primită

critica privind ignorarea deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

întrucât tocmai în considerarea efectelor acesteia, prima instanță, în deplin acord

cu instanța de apel, l-a obligat direct pe pârât, la restituirea în natură, respectiv

în echivalent, potrivit dispozițiilor legii speciale, către contestator, și nu prin

retrimiterea la procedura administrativă.

Sintagma folosită în dispozitivul

primei instanțe nu poate genera nicio confuzie între hotărârea de obligare la emiterea

dispoziției de restituire în natură și obligarea directă la restituirea în natură,

întrucât conținutul celor două obligații este diferit, fiind configurat ca atare

în soluția pronunțată de Tribunal.

În circumstanțele cauzei

pendinte, pe deplin stabilite în fața instanțelor anterioare, respectând pe deplin

dispozițiile legale incidente, Tribunalul a configurat corect dispozițiile de primă

instanță, stabilind, în favoarea reclamantului, o cotă indiviză de ½ din

dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, instanța neavând competența

de a dispune ieșirea din indiviziune, părțile interesate având deschisă ulterior

calea dreptului comun - art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Pentru toate aceste considerente

de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul D.P. împotriva deciziei nr. 15A din 23 ianuarie

2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 octombrie 2012.