ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6532/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 775 din 26 mai 2010, Tribunalul București a admis în parte acțiunea reclamantului D.P., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, a obligat pârâtul să restituie, în natură, către reclamant, cota de ½ din imobilul-construcție, situat în București, str. B.C., nr. 11, sector 2, mai puțin apartamentele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 1996, 1997 și 1998, a obligat pârâtul să restituie, în natură, către reclamant, cota de ½ din imobilul-teren în suprafață de 365 m.p., mai puțin terenul indiviz de sub construcții ce a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, a constatat că reclamantul este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabiliri și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de ½ din terenul și apartamentele situate în București, str. B.C., nr. 11, sector 2, care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, precum și pentru cota de ½ din imobilul care a fost situat în București, str. T., nr. 10, sector 2, compus din teren în suprafață de 1.350 m.p.

S-a reținut că prin notificarea din 2001, reclamantul a solicitat restituirea imobilelor situate în București, str. B.C., nr. 11, sector 2, și în București, str. T., nr. 10, sector 2. În ceea ce privește suprafața terenului de la această adresă, Tribunalul a reținut că în procesul-verbal de înființare a cărții funciare este trecută suprafața de 365 m.p. Conform certificatului de moștenitor din 2001, de pe urma defunctului S.S. au rămas moștenitori S.M. și S.E., iar de pe urma defunctei S.M. a rămas moștenitor R.G. Conform certificatului de moștenitor din 1962 de pe urma defunctei S.E. au rămas moștenitori K.A. și D.E., iar conform certificatului de moștenitor din 1979, de pe urma defunctei D.E.

au rămas moștenitori D.P., D.F., D.S., D.A.L. Reclamantul din prezenta cauză nu poate beneficia de dreptul de acrescământ prevăzut de art. 4 din Legea nr. 10/2001, decât în ceea ce-o privește pe defuncta D.E., având în vedere că unul din descendenții defunctului R.G., a formulat, la rândul său, notificare. Tribunalul a constatat că reclamantul este persoană îndreptățită, în sensul art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001 pentru cota de ½ din imobilele în discuție. Referitor la restituirea în natură, Tribunalul a constatat că aceasta este posibilă, doar în parte, în ceea ce privește imobilul situat în București str. B.C., nr. 11, sector 2, având în vedere că mai multe apartamente au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 1996, 1997 și 1998, iar terenul din str. T. este ocupat de pavilionul administrativ al Circului G., de alei, trotuare și spații verzi aferente acestuia.

Prin decizia nr. 15A din 23 ianuarie 2012, Curtea de Apel București a respins apelurile, ca nefondate. Privitor la apelul reclamantului, Curtea a constatat că reclamantul este cel care a formulat notificare în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, și nu R.G., care a solicitat doar relații privind situația juridică pentru imobilele în cauză, pentru complinirea înscrisurilor din dosarul administrativ format ca urmare a notificării reclamantului. S-a apreciat că reclamantul nu beneficiază de dreptul de acrescământ prevăzut de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dat fiind că situația sa nu se încadrează în textul de lege.

Prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 vizează situația celorlalți moștenitori ai autorului proprietar, respectiv a comoștenitorilor aceluiași autor, în sensul că moștenitorul care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 va beneficia și de drepturile moștenitorilor care nu au formulat notificare, spre a beneficia de aplicarea legii speciale. Contestatorul D.P. beneficiază de dreptul de acrescământ, dar față de ceilalți comoștenitori ai bunicii sale (autor comun), D.E., care deține în calitate de soră a autorului S.S., cota acestuia de ½ din averea succesorală, respectiv D.F., D.S. și D.A.L. Contestatorul nu beneficiază și de cota de ½, reprezentând averea soției supraviețuitoare a autorului S.S., S.M., situată pe altă linie succesorală (aceasta fiind moștenită de R.G.).

Pentru S.M., respectiv de pe urma moștenitorului său R.G., reclamantul nu a depus dovada moștenirii, spre a se beneficia și de cealaltă cotă de ½ din imobilele revendicate. Nici critica din apelul reclamantului, în sensul că instanța trebuia să stabilească exact suprafața de teren restituită în natură, câtă vreme restituirea în natură a terenului din str. B.C., nr. 11, sector 2, către reclamant, prin soluția primei instanțe, reprezintă o cotă indiviză de ½ nedeterminată în concret, instanța neavând competența de a dispune ieșirea din indiviziune cu privire la terenul în litigiu, părțile interesate având deschisă calea de a obține o astfel de determinare, ulterioară, uzând de dispozițiile legii.

Nici critica privind faptul că în mod greșit nu s-a avut în vedere întreaga suprafață determinată prin expertiza tehnică, de 409 m.p., nu este fondată, întrucât prima instanță a avut în vedere suprafața existentă și intabulată în 1940 în cartea funciară în mod legal și care apoi a făcut obiectul preluării la stat, respectiv 365 m.p., mai puțin terenul aferent din contractele de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Critica privind ignorarea deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu este fondată, constatându-se că prima instanță a respectat decizia, obligând direct pe pârât, la restituirea în natură și, respectiv în echivalent, potrivit legii speciale aplicabile, către contestator, și nu prin retrimiterea la procedura administrativă.

În ceea ce privește apelul pârâtului Municipiului București, Curtea l-a constatat nefondat, pentru următoarele considerente: Susținerea că apelantul nu are nicio culpă în nesoluționarea notificării, întrucât rezultă cu evidență că notificarea nu a fost rezolvată într-un termen rezonabil. S-a reținut, totodată, că unitatea deținătoare este și deținătorul relațiilor privind situația juridică a celor două imobile, prin direcțiile sale de specialitate, iar prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind condițiile aplicării prezumției de proprietate erau opozabile, inclusiv unității deținătoare, astfel încât aceasta urma să soluționeze notificarea într-un termen acceptabil, solicitând chiar persoanei interesate o declarație în sensul invocat, potrivit Normelor metodologice de aplicare.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 01 martie 2012, reclamantul D.P., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: S-a susținut că hotărârile anterioare sunt nelegale, întrucât prin înscrisul numit act de vânzare din 10 octombrie 1930, încheiat între B.A. și S.S., a fost cumpărat terenul în suprafață de 11,36 m.p., situat în str. T.V., nr. 9, sector 2. Argumentul pentru care instanța de judecată a dispus restituirea, în natură, a cotei de ½ din imobilul-teren în suprafață de 365 m.p., mai puțin terenul indiviz de sub construcții care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, a fost acela că numai această suprafață se regăsește înscrisă în procesul-verbal de deschidere a cărții funciare.

Argumentul nu poate fi primit, întrucât în procesul-verbal de deschidere a cărții funciare este consemnată și suprafața de teren de 11,36 m.p., la poziția a doua. Raportul de expertiză a stabilit că suprafața totală a imobilului-teren este de 409 m.p. Soluția legală și temeinică este aceea de a se dispune restituirea, în natură, a suprafeței totale de 376,36 m.p., mai puțin terenul indiviz de sub construcții care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare. Instanța de fond din oficiu a solicitat expertului efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, având ca obiectiv indicarea cotelor indivize ce revin apartamentelor închiriate din terenul - curte, prin raportare la toate construcțiile.

Potrivit raportului de expertiză și a suplimentului la acesta, suprafețele înstrăinate odată cu locuințele, în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt de 76,25 m.p. Tribunalul și Curtea de apel aveau obligația de a arăta în concret suprafața de teren ce urmează a-i fi restituită, respectiv 300,11 m.p., și nu să facă trimitere la contractele de vânzare-cumpărare de înstrăinare a locuințelor și terenurilor de sub acestea. Potrivit deciziei nr. 20/2007 a instanței supreme, Tribunalul și Curtea de apel aveau obligația, evocând fondul, să dispună direct restituirea în natură și nu să oblige pârâtul la restituirea în natură (sintagmă ce poate genera confuzie între hotărârea de obligare la emiterea deciziei/dispoziției și obligarea la restituire).

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Față de conținutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului, după cum urmează: În calea de atac extraordinară a recursului, criticile ce pot fi formulate de către recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial).

Scopul acestei căi de atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că toate susținerile care relevă pretinse erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză - în special, cu privire la valorizarea în probațiune a înscrisurilor administrate de părți, valorificarea raportului de expertiză efectuat în cauză - toate cu consecințe directe în planul configurării/reconfigurării situației de fapt a dosarului pendinte, exced analizei instanței de recurs. Instanțele anterioare au reținut situația de fapt a cauzei pendinte, expunând în mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată în primă instanță, respectiv în apel, pe fondul raportului juridic litigios.

O situație de nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare. Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate susținute prin cererea de recurs dedusă judecății. În drept, instanțele anterioare au avut în vedere în mod corect dispozițiile art. 9 și 10 din Legea nr. 10/2001, dar și dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. 20/2007 a instanței supreme, pentru a decide asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent.

Nu poate fi așadar primită critica privind ignorarea deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât tocmai în considerarea efectelor acesteia, prima instanță, în deplin acord cu instanța de apel, l-a obligat direct pe pârât, la restituirea în natură, respectiv în echivalent, potrivit dispozițiilor legii speciale, către contestator, și nu prin retrimiterea la procedura administrativă. Sintagma folosită în dispozitivul primei instanțe nu poate genera nicio confuzie între hotărârea de obligare la emiterea dispoziției de restituire în natură și obligarea directă la restituirea în natură, întrucât conținutul celor două obligații este diferit, fiind configurat ca atare în soluția pronunțată de Tribunal.

În circumstanțele cauzei pendinte, pe deplin stabilite în fața instanțelor anterioare, respectând pe deplin dispozițiile legale incidente, Tribunalul a configurat corect dispozițiile de primă instanță, stabilind, în favoarea reclamantului, o cotă indiviză de ½ din dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, instanța neavând competența de a dispune ieșirea din indiviziune, părțile interesate având deschisă ulterior calea dreptului comun - art. 4 din Legea nr. 10/2001. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.P. împotriva deciziei nr. 15A din 23 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2012.