ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2445/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 93 din 21 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Harghita în Dosarul penal nr. 3574/96/2010, în baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul L.Z. (din infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul G.A.L. din complicitate la infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în complicitate la infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul L.Z. la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul G.A.L. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru complicitate la infracțiunea de înșelăciune.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul G.A.L. pentru complicitate la fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 288 alin. (1) C. pen. în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul G.A.L. pentru infracțiunea de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen.

A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de partea civilă BC SA - Sucursala Miercurea-Ciuc.

A fost admisă acțiunea civilă formulată și continuată de partea civilă B.L.

Au fost anulate Împuternicirile nr. 3577 din 28 septembrie 2006, nr. 3577 din 6 octombrie 2006, nr. 4930 din 25 octombrie 2006 autentificate de notarul public locțiitor dr. M.P. din Budapesta, din cadrul Biroului notarului dr. F.Z.

De asemenea, s-au anulat contractele de garanție imobiliară nr. 385 din 24 octombrie 2006 și nr. 386 DIN 1 din 24 octombrie 2006 autentificate cu încheierile din data de 26 octombrie 2006 ale notarului public U.M.C. din Sighișoara.

Părțile au fost repuse în situația anterioară și s-a dispus lăsarea în deplină proprietate și netulburată posesie a terenurilor ipotecate cu înscrisurile menționate mai sus, înscrise în CF nr. 3638 și nr. 2245 ale localității Sovata, nr. top. 3353/1/1, 3353/3/2 și 3353/2, către partea civilă B.A. prin moștenitori. S-a dispus efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea funciara.

A fost obligat inculpatul L.Z. să plătească statului suma de 2.156,90 RON, iar inculpatul G.A.L. să plătească statului suma de 1.456,90 RON cheltuieli judiciare avansate în faza de urmărire penală și în faza de judecată. S-a dispus avansarea a câte 100 RON Baroului Harghita din fondurile Ministerului Justiției, reprezentând parte din onorariile avocaților din oficiu, d-na H.E. și d-na M.E.

Restul cheltuielilor judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că în anul 2005 inculpatul L.Z., împreună cu soția, sa L.M.E. au cumpărat părțile sociale ale SC F. SRL. În vederea desfășurării activității de „tăiere și rindeluire a lemnului, impregnarea lemnului", L.Z. s-a adresat BCC - Sucursala Miercurea-Ciuc în vederea obținerii unui credit. La data de 6 decembrie 2005 între SC F. SRL și BC a fost încheiat primul contract de credit, cu nr. 312, având ca obiect o linie de credit de 50.000 RON. Pentru garantarea împrumutului SC F. SRL a constituit o ipotecă asupra unui teren și a unei hale de producție proprietatea firmei. Linia de credit a fost suplimentată printr-un act adițional, constituindu-se ca garanție un gaj asupra mai multor utilaje ale firmei.

La aceeași dată a fost încheiat și un contract de credit de nevoi personale nr. 313 prin care banca a acordat firmei un împrumut de 50.000 RON pentru o perioadă de un an, fără constituirea de garanții suplimentare.

Activitatea firmei SC F. SRL s-a desfășurat inițial normal. În lunile ianuarie și februarie 2006 SC F. SRL a obținut de la BC patru împrumuturi pe care le-a garantat cu file de CEC emise de debitori, iar decontarea CEC-urilor s-a făcut la termen.

La data de 13 martie 2006 a fost încheiat contractul de credit de nevoi personale temporare nr. 105 prin care banca a acordat SC F. SRL un împrumut de 60.000 RON pentru 23 de luni, fără constituirea de garanții suplimentare.

Începând cu luna aprilie 2006 societatea a contractat alte credite garantate cu file de CEC care, însă, nu erau emise pentru plata unor bunuri sau servicii. În acest fel au fost încheiate contractele de credit nr. 153 și nr. 160, garantate cu 8 file de CEC emise de SC K.L. SRL. Două dintre CEC-uri au fost decontate integral fiind depus numerar de către L.Z., un al treilea parțial, iar pentru decontarea celorlalte 5 cecuri nu a existat disponibil. Rezultă cu certitudine din evidențele băncii că pentru cele două cecuri decontate inculpatul L.Z. a depus numerar la RB - Sucursala Odorheiu Secuiesc, respectiv câte 30.000 RON pentru fiecare.

Administratorul SC K.L. SRL a arătat că a fost indus în eroare de către L.Z. căruia i-a predat un număr de 12 file de CEC în schimbul promisiunii că va fi ajutat de inculpat să obțină un credit bancar. Scrisul cu care au fost completate filele de CEC lăsate garanție nu a putut fi identificat. Prin hotărârea Tribunalului Harghita s-a stabilit caracterul fals al facturilor emise de SC F. SRL către SC K.L. SRL și faptul că nu a existat un raport juridic fundamental la baza emiterii cecurilor. Instanța reține astfel că inculpatul L.Z. a acționat cu intenția directă de inducere în eroare a băncii, garantând împrumuturile cu file de cec pentru care știa că nu există provizia necesară și nici măcar un raport comercial real și actual cu societatea emitentă a cecurilor.

Ca urmare a refuzului de decontare a CEC-urilor, BC a încheiat cu SC F. SRL un act adițional la contractul de credit nr. 160 prin care s-a constituit o garanție imobiliară constând într-un imobil din B. aparținând împrumutatului.

Tribunalul a reținut că în acest fel raportul juridic între împrumutat și bancă a fost novat. Elementul de noutate îl reprezintă noua garanție adusă de SC F. SRL, garanție care a fost considerată de bancă drept îndestulătoare. Despre existența unei pagube în urma raportului juridic de împrumut, astfel cum a fost novat, nu s-ar putea vorbi decât la scadența împrumutului, or, în acel moment, raportul juridic era deja novat. Prin urmare, o eventuală pagubă în urma creditului acordat în acest fel nu ar putea rezulta din fapta de înșelăciune ci din neperformanța garanției imobiliare acceptată de bancă. Totodată, pentru aceleași motive, nu se poate vorbi despre consecințe deosebit de grave ale faptei de înșelăciune.

Având în vedere că rezultatul faptei nu s-a produs, tribunalul a constatat că fapta inculpatului L.Z. întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de înșelăciune, în forma prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen.

Instanța a reținut în continuare că până la scadența CEC-urilor emise de SC K.L. SRL inculpatul a mai contractat 5 credite pentru SC F. SRL. Garantarea acestor credite s-a realizat cu file de CEC emise de SC R.H. SRL Sovata. Toate cele 9 CEC-uri emise de SC R.H. SRL au fost refuzate la decontare pentru lipsă totală de disponibil.

După refuzul de decontare a mai multor CEC-uri, BC și SC F. SRL au încheiat acte adiționale la contractele de credit, constituindu-se, ca și garanție, ipoteca asupra unui imobil din B. aparținând împrumutatului. În ce privește SC R.H. SRL, instanța a reținut că părțile sociale ale acestei societăți au fost preluate de F.O.Z. la data de 17 aprilie 2006. Documentele contabile ale societății au fost preluate de inculpatul G.A.L. care a fost împuternicit să administreze firma. Martorul F.O.Z. a arătat că nu a semnat nicio filă de CEC, nu a ridicat de la bancă nici un carnet de CEC-uri, nu a fost în posesia documentelor contabile și nu cunoaște nicio legătură comercială cu SC F. SRL. Martorul a fost plecat în străinătate în perioada septembrie 2006 - mai 2008.

Astfel cum a rezultat în urma expertizei grafologice efectuate în cursul urmăririi penale, scrisul de completare al filelor de CEC emise de SC R.H. SRL aparține inculpatului G.A.L.

Pentru restructurarea creditelor existente în sold și pentru regarantarea lor, ținând seama de nedecontarea CEC-urilor, BC a încheiat cu SC F. SRL contractul de credit pentru nevoi personale nr. 308. Creditul a fost acordat pentru o perioadă de 18 luni, termenele de rambursare fiind lunare. Pe lângă garanțiile reale anterioare, SC F. SRL a adus o ipotecă asupra imobilului proprietatea garanților ipotecari C.S.A. și C.S.I.. L.Z. a promis directorului BC - Sucursala Miercurea-Ciuc că va reporni activitatea firmei și a prezentat o cantitate de bușteni despre care a susținut că aparține firmei.

La fel cum s-a reținut mai sus, raportul juridic de împrumut între SC F. SRL și BC a fost novat prin aducerea unor noi garanții imobiliare, garanții care au fost acceptate de bancă. Eventualul prejudiciu rezultat la scadență nu mai poate fi pus, în aceste condiții, pe seama nevalidității CEC-urilor cu care s-a garantat inițial. Lipsind prejudiciul ca element constitutiv al infracțiunii de înșelăciune tribunalul reține existența tentativei la aceeași infracțiune, în forma prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. în ce-l privește pe G.A.L., acesta urmează să răspundă ca și participant, în calitate de complice la săvârșirea faptei, el fiind cel care a completat filele de CEC în numele SC R.H. SRL, știind de inexistența vreunui raport comercial real și despre inexistența disponibilului necesar. Astfel cum a arătat parchetul în concluziile orale, inculpatul nu răspunde pentru infracțiunea de înșelăciune în forma prevăzută de art. 215 alin. (4) C. pen., el nefiind abilitat să angajeze SC R.H. SRL în calitate de administrator și nici să emită cecuri pentru societate.

În continuare, ratele creditului nu au fost achitate, iar inculpatul a solicitat un nou împrumut pentru acoperirea restanțelor acumulate. Pentru garantarea noului împrumut inculpatul a prezentat mai multe variante. În luna septembrie 2006 inculpatul a prezentat băncii o garanție constând într-o ipotecă asupra unor terenuri din Sovata aparținând familiei B.

Ipotecarea terenurilor s-a realizat de către L.Z. la un notar din Sighișoara. Cei doi inculpați au fost împreună la semnarea contractului de ipotecă. L.Z. a prezentat o împuternicire autentificată de un notar din Budapesta, împuternicire care a fost refăcută din cauza unor lipsuri de formă. Instanța a reținut că B.A. nu a dat, în realitate, nicio procură pentru ipotecarea terenurilor, astfel cum se va arăta mai jos.

Ca urmare a instituirii ipotecii, în cadrul băncii au fost pregătite trei referate, două pentru aprobarea restructurării creditelor anterioare și unul pentru acordarea unui nou împrumut, supus unor clauze suspensive.

La data de 26 octombrie 2010 L.Z. și G.A.L. s-au deplasat la sediul băncii unde primul a semnat contractele de refinanțare a creditelor.

La data de 27 octombrie 2010 inculpații s-au prezentat din nou la bancă pentru ca L.Z. să semneze contractul pentru noul împrumut. G.A.L. a observat clauzele suspensive, astfel că L.Z. a rupt contractul pe care tocmai îl semnase.

În ce o privește pe partea vătămată BC această din urmă faptă este, în mod cert, neproducătoare de prejudicii. Dimpotrivă, pentru aceleași credite aflate în sold, banca a obținut o nouă garanție imobiliară, aflându-se astfel într-o situație patrimonială mai favorabilă. Cu toate acestea, fapta a produs consecințe patrimoniale nefavorabile și, prin urmare, o pagubă, în patrimoniul familiei B., celelalte părți vătămate. Aceștia s-au văzut lipsiți de dispoziția asupra terenurilor ipotecate și, în mod evident, au angajat cheltuieli pentru restabilirea situației. Dispozițiile art. 215 alin. (1) C. pen. nu condiționează existența infracțiunii de înșelăciune de un anume patrimoniu în care să se producă paguba.

Instanța de fond a constatat că faptele inculpaților întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., în forma consumată, respectiv complicitate la această infracțiune, în ceea ce-1 privește pe G.A.L..

Actele materiale comise de inculpatul L.Z., la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, s-a apreciat că întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., în forma continuată prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen. La individualizarea pedepsei tribunalul reține că faptele privitoare la emiterea de cecuri au rămas în faza de tentativă, iar ipotecarea terenurilor familiei B. constituie o infracțiune consumată de înșelăciune. Totodată, instanța a avut în vedere criteriile de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 și de art. 27 C. pen. În ce privește gravitatea faptei, tribunalul a avut în vedere durata mare în timp în care inculpatul a desfășurat activitatea infracțională precum și complexitatea acestei activități. Referitor la persoana inculpatului instanța are în vedere antecedentele penale și conduita procesuală refractară a acestuia.

Actele materiale comise de inculpatul G.A.L., la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, s-a apreciat că întrunesc elementele constitutive ale complicității, în forma continuată, la infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. La individualizarea pedepsei tribunalul a avut în vedere criteriile legale, reiterându-se, în parte aceleași aspecte reținute în cazul lui L.Z.

Față de natura infracțiunilor instanța de fond a constatat că nu se impune aplicarea vreunei pedepse accesorii sau complementare inculpaților.

În ce privește faptele de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale și fals în declarații instanța a constatat că parchetul a reținut că cele două împuterniciri notariale din Ungaria, folosite de L.Z. pentru ipotecarea terenurilor familiei B., sunt false, fără a se putea stabili autorul falsului. Caracterul fals al procurilor este neîndoielnic pentru instanță, ținând seama că în urma expertizei grafologice s-a stabilit că semnăturile mandantului nu au fost executate de B.A. Totodată, așa cum reiese din viza autorităților din Copenhaga, B.A. a intrat în Danemarca la data de 21 octombrie 2006, astfel că nu putea fi semnatara procurilor redactate în Ungaria. De asemenea, actul de identitate al mandantului fusese schimbat la data de 24 mai 2004, nefiind cel cuprins în procuri.

Parchetul a considerat, însă, dovedită implicarea inculpatului G.A.L. în falsificarea procurilor, dată fiind legătura acestuia cu familia B. și faptul că a avut acces la documentele privitoare la terenuri. Instanța de fond a constatat însă că aceasta nu este decât p presupunere, neexistând probe certe că inculpatul a acționat în acest fel.

De asemenea, s-a reținut că la data de 21 iulie 2006 inculpatul a solicitat eliberarea unui atestat fiscal pentru terenuri, semnând la Primăria Sovata o cerere și o declarație pe proprie răspundere. Nu i s-a solicitat o împuternicire expresă, dat fiind faptul că inculpatul s-a ocupat de formalitățile de retrocedare a terenurilor către familia B. Cu privire la aceste fapte instanța de fond a constatat că nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 292 C. pen. ca declarația falsă să servească la producerea vreunei consecințe juridice. Astfel cum se arată în adresa OCPI Mureș, atestatul fiscal solicitat de inculpat nu a servit la ipotecarea terenului. Nu a fost identificată nicio altă consecință juridică a declarațiilor false ale inculpatului în sensul că este împuternicitul părții vătămate B.A.

Pentru considerentele arătate instanța de fond a dispus achitarea inculpatului G.A.L. pentru, cele două infracțiuni.

În ce privește latura civilă a cauzei instanța a reținut că, pentru motivele arătate în cuprins, nu există o pagubă a părții civile BC cauzată prin faptele inculpaților, iar acțiunea civilă a fost respinsă.

Acțiunea civilă a părții civile B.L., astfel cum a fost precizată în fața instanței, s-a apreciat ca fiind întemeiată. Înscrisurile false au fost anulate, iar partea repusă în situația anterioară, prin constatarea nulității ipotecii asupra terenurilor sale și dispunerea efectuării operațiunilor corespunzătoare în cartea funciară.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș sub nr 3574/96/2010 la data de 17 mai 2013, inculpații L.Z. și G.A.L. au declarat apel împotriva Sentinței penale nr. 93 din 21 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Harghita.

În motivarea apelului, inculpatul L.Z. a solicitat în principal desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, pe considerentele că ar exista contradicție între motivarea și dispozitivul hotărârii, precum și pentru faptul că nu a fost citată în calitate de parte responsabilă civilmente societatea în numele căreia au fost contractate creditele bancare. În subsidiar se solicită schimbarea încadrării juridice a faptei din forma infracțiunii consumate în forma tentativei, reducerea cuantumului pedepsei și suspendarea condiționată a executării acesteia.

Apelul inculpatului G.A.L. nu a fost motivat în scris, însă în fața instanței apărătorul desemnat din oficiu a solicitat reducerea cuantumului pedepsei aplicate de prima instanță.

Prin Decizia nr. 38/A din 10 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen, au fost admise apelurile declarate de inculpații L.Z. și G.A.L. împotriva Sentinței penale nr. 93 din 21 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Harghita.

A fost desființată parțial hotărârea atacată și rejudecând cauza, în baza art. 334 C. proc. pen. a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, formulată de apărătorul inculpatului L.Z.

În baza art. 345 alin. (1), (2) C. proc. pen., au fost reduse pedepsele stabilite de prima instanță, după cum urmează:

- pentru inculpatul L.Z., de la 6 ani închisoare, la 3 (trei) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. și cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- pentru inculpatul G.A.L., de la 5 ani închisoare, la 3 (trei) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la înșelăciune în formă continuată, prev. de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen și cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Au fost menținute celelalte dispoziții din sentința atacată, care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 193 alin. (6) C. proc. pen., a fost respinsă cererea părții civile B.L. cu domiciliul ales la Cabinet Avocat H.G.privind obligarea inculpaților la plata cheltuielilor de judecată.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului, din care suma de 450 RON reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pe seama inculpaților, a fost avansată Baroului Mureș din fondurile Ministerului Justiției (onorariu integral - 300 RON - apărătorului inculpatului G. și parțial - 150 RON - apărătorului inculpatului L.).

Examinând apelurile promovate de cei doi inculpați, din prisma dispozițiilor art. 371, art. 372 și art. 378 C. proc. pen., instanța de prim control judiciar le-a considerat ca fiind fondate, pentru considerentele arătate în continuare.

S-a apreciat că sub aspectul stării de fapt, care a fost corect reținută - pornind de la conținutul materialului probator administrat pe parcursul desfășurării procesului penal în fața primei instanțe - hotărârea instanței de fond nu comportă nici un fel de critică, fiind justă soluția la care s-a oprit prima instanță, respectiv la condamnarea fiecărui inculpat și a stabilirii modalității de executare în regim de detenție.

Și încadrarea în drept stabilită de prima instanță, prin aplicarea disp. art. 334 C. proc. pen. s-a apreciat că este una corectă, urmând a fi menținută în calea de atac, pentru considerentele arătate mai jos.

De asemenea, sub aspectul laturii civile, prima instanță a respins acțiunea civilă formulată de bancă și a admis acțiunea civilă formulată de părțile civile persoane fizice, ținând seama de înscrisurile depuse la dosar.

Pentru a face o asemenea apreciere, instanța de prim control judiciar a considerat că din conținutul materialului probator administrat, rezultă fără putință de tăgadă faptul că fiecare inculpat se face vinovat de comiterea faptei penale în modalitatea descrisă.

Prima critică adusă de apelantul L. constă în aceea că între considerentele și dispozitivul sentinței ar exista contradicții, respectiv că în motivarea hotărârii se face vorbire de forma tentativei, iar în dispozitiv se pronunță condamnarea inculpatului pentru forma consumată a infracțiunii.

Curtea de apel a constatat nefondat acest motiv de apel, arătând că inculpatul omite să observe că a fost trimis în judecată și a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de înșelăciune în formă continuată. Este adevărat că în motivarea sentinței se arată că unele dintre actele materiale ce intră în conținutul infracțiunii au rămas în forma tentativei, însă prin producerea prejudiciului în patrimoniul părții civile B.L., infracțiunea de înșelăciune devine una în forma consumată. Așadar, actele materiale în forma tentativei (lipsa prejudiciului pentru bancă), alături de actul material în forma consumată (producerea prejudiciului în patrimoniul părții civile B.L.), intră în componența unei singure infracțiuni - consumate de înșelăciune în formă continuată, și nu a uneia rămasă în forma tentativei.

Pe cale de consecință, s-a apreciat că nu există nicio contradicție între motivarea și dispozitivul hotărârii atacate.

Pentru aceleași considerente, a fost respinsă și cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea consumată în tentativa la înșelăciune.

Potrivit disp. art. 16 alin. (1) C. proc. pen., introducerea în procesul penal al persoanei responsabil civilmente poate avea loc, la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în fața instanței de judecată, până la citirea actului de sesizare. Din acest considerent, s-a arătat că inculpatul nu mai poate solicita în fața instanței de apel, ca motiv de desființare cu trimitere, faptul că nu a fost introdusă în cauză societatea beneficiară a creditelor, în calitate de parte responsabilă civilmente.

Pornind de la disp. art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., curtea de apel a constatat că niciunul din motivele de apel analizate mai sus nu se încadrează în cauzele strict și limitativ privind desființarea cu trimitere spre rejudecare către instanța de fond.

S-a apreciat că instanța de fond a analizat criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv durata mare în timp în care inculpații au desfășurat activitatea infracțională, precum și complexitatea acestei activități, ca și antecedența penală și conduita inculpaților. Curtea de apel a reținut că, deși inculpatul L. are calitatea de autor, iar inculpatul G. pe cea de complice, acesta a avut o inițiativă și o contribuție însemnată în activitatea infracțională, iar antecedența sa penală este cu mult mai bogată decât a autorului, motiv pentru care, văzând și dispozițiile art. 27 C. pen. privind pedeapsa în caz de participație, a aplicat câte o pedeapsă cu închisoarea în același cuantum pentru fiecare inculpat.

Însă instanța de apel, pe lângă cele reținute de judecătorul fondului și cele constatate în calea de atac, a avut în vedere situația familiară a inculpaților, precum și faptul că de la data săvârșirii faptelor, a trecut o perioadă relativ îndelungată de timp, iar inculpații, deși citați cu mandate de aducere, cel puțin în ultimul cuvânt au recunoscut săvârșirea faptelor, prin solicitarea de reducere a pedepselor (fără însă ca această atitudine să le fie reținută ca circumstanță atenuantă prev. de art. 74 lit. c) C. pen.).

Văzând limitele de pedeapsă prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C.pen, respectiv de la 3 la 15 ani, ținând seama de criteriile de mai sus, instanța de apel a apreciat că nu se impune aplicarea unor pedepse relativ ridicate, cum a procedat prima instanță, ci pentru atingerea scopului prevăzut de art. 52 C.pen, o pedeapsă stabilită la minimul special de câte 3 ani închisoare este suficientă în cazul fiecărui inculpat.

Ca modalitate de executare, au fost menținute dispozițiile primai instanțe privind detenția, pe considerentul că suspendarea condiționată sau suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei nu sunt de natură să ducă la atingerea scopului prev. de art. 52 C. pen.

Așadar, prin prisma considerentelor mai sus expuse, au fost admise apelurile declarate de inculpații L.Z. și G.A.L. împotriva Sentinței penale nr. 93 din 21 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Harghita.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs inculpații L.Z. și G.A.L.

Motivele de recurs formulate de recurentul inculpat L.Z. au fost depuse în scris la dosar la data de 25 martie 2014 (data email 24 martie 2014) și susținute cu ocazia dezbaterilor la termenul fixat pentru judecarea cauzei, 4 septembrie 2014. Astfel, s-au invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 14 și 17

2

C. proc. pen. (1968), solicitându-se aplicarea dispozițiilor art. 244 C. pen. ca lege mai favorabilă, reducerea pedepsei în noile limite, iar ca modalitate de executare aplicarea dispozițiilor art. 83 și art. 84 C. pen. Totodată, s-a arătat că, întrucât alin. (3) al art. 215 C. pen. (1969) nu se mai regăsește în noul cod, inculpatul nu poate fi condamnat pentru o faptă care nu e prevăzută de legea penală. În ședința publică din data de 4 septembrie 2014, au fost reiterate susținerile din cadrul motivelor scrise de recurs și s-a solicitat aplicarea art. 5 C. pen., apreciindu-se ca fiind lege mai favorabilă dispozițiile art. 244 alin. (2) C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu consecința reducerii pedepsei în noile limite.

Recurentul inculpat G.A.L. a motivat recursul la data de 21 martie 2014 solicitând aplicarea legii penale mai favorabile, respectiv dispozițiile art. 244 C. pen. și tratamentul sancționator al infracțiunii continuate potrivit codului penal anterior, la data de 7 mai 2014 completând motivele de recurs în sensul schimbării încadrării juridice din infracțiunea de înșelăciune în infracțiune la legea cecului și constatării prescrierii infracțiunii raportat la data comiterii faptei. De asemenea, în memoriile depuse la dosar inculpatul a învederat instanței că filele CEC emise au făcut obiectul unui dosar penal în care Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighișoara a dat soluție de scoatere de sub urmărire penală. În ședința publică din data de 4 septembrie 2014 apărătorul desemnat din oficiu a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen. (1968), solicitând reducerea pedepsei cu trimitere la circumstanțele personale ale inculpatului.

În cursul judecății în recurs, deși la termenul din 27 martie 2014 Înalta Curte a pus în vedere celor doi recurenți inculpați să facă demersuri personal în vederea aplicării dispozițiilor art. 244 alin. (3) C. pen., iar la termenul din 22 mai 2014 a fost efectuată adresă către BCC SA în același sens, aceste dispoziții favorabile inculpaților nu au fost fructificate.

Examinând recursurile formulate de inculpații L.Z. și G.A.L., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prealabil verificării temeiniciei susținerilor inculpaților, Înalta Curte arată că, deși la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres Codul de procedură penală din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfășurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 385

1

- art. 385

19

din Legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest sens dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

Totodată, cu titlu preliminar se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate de recurenți pot fi examinate de instanța de ultim control judiciar prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., având în vedere modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești.

Astfel, consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385

6

C. proc. pen. (1968) stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385

9

C. proc. pen. (1968).

Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385

10

C. proc. pen. (1968) prevede în alin. (2

1

), că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. (1968), dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. (1968), se iau în considerare din oficiu.

În cauză, se observă că decizia atacată a fost pronunțată la data de 10 octombrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești (15 februarie 2013), situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. (1968), astfel cum au fost modificate prin actul normativ sus menționat.

În ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. (1968), invocat de cei doi recurenți inculpați, se constată că acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute de art. 385

10

alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că recurentul inculpat L.Z., prin apărătorul din oficiu, nu a depus la dosar motivele de recurs cu cel puțin cinci zile înaintea primului termen de judecată, ci la data de 25 martie 2014 (data email 24 martie 2014) și le-a susținut oral în ședința publică din data de 4 septembrie 2014 (primul termen de judecată acordat în cauză fiind la data de 27 martie 2014), încălcându-și, astfel, obligația ce îi revenea potrivit art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen. (1968). Aceeași situație este și în cazul recurentului inculpat G.A.L., pentru care deși au fost depuse în termen motivele de recurs (21 martie 2014), cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. (1968) a fost invocat de apărătorul din oficiu abia în ședința de la termenul din 4 septembrie 2014.

Ca atare, Înalta Curte, ținând seama de prevederile art. 385 alin. (2) C. proc. pen. (1968), precum și de cele ale art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. (1968), astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu și pe cel reglementat de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen. (1968), nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de cei doi recurenți acestui motiv de recurs.

Totodată, Înalta Curte constată că deși recurentul inculpat G.A.L. a invocat ca și temei de casare dispozițiile art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen. (1968), susținerile sale în sensul reindividualizării pedepsei aplicate raportat la circumstanțele sale personale se puteau circumscrie cel mult cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. (1968). însă, în realizarea scopului de a include în sfera de cenzură a instanței de recurs numai chestiuni de drept, unul dintre cazurile de casare modificat substanțial prin Legea nr. 2/2013 a fost cel reglementat de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), în sensul restrângerii controlului judiciar exercitat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la aspectele ce vizează nelegalitatea sancțiunii penale stabilite de instanțele inferioare.

Or, în cauză, hotărârile recurate au fost criticate de către inculpatul G.A.L. doar sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce a fost aplicată de instanțele inferioare, considerată prea mare în raport cu circumstanțele personale, situație ce nu mai poate forma, însă, obiectul examinării de către Înalta Curte de Casație și Justiție în calea de atac a recursului, potrivit art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, atâta timp cât nu au fost invocate erori de drept, care să pună în discuție conformitatea cu legea a hotărârilor atacate, ci doar chestiuni ce țin de aprecierea judecătorului asupra individualizării sancțiunilor penale stabilite și care nu mai pot fi cenzurate de instanța de ultim control judiciar.

Totodată, Înalta Curte constată că, deși recurentul L.Z. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), susținerile sale au vizat în realitate aplicarea legii penale mai favorabile în condițiile intrării în vigoare la data de 1 februarie 2014 a Noului C. pen., care pentru infracțiunea de înșelăciune prevede limite de pedeapsă reduse față de vechea reglementare.

Însă, și în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 5 din noul C. pen., Înalta Curte constată că susținerile recurenților inculpați sunt nefondate.

Astfel, chiar dacă pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969), limitele de pedeapsă sunt mai mari decât cele prevăzute în dispozițiile art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată fiecăruia dintre cei doi inculpați de 3 ani închisoare se încadrează în noile limite. Mai mult decât atât, în noua reglementare faptele reținute în sarcina celor doi inculpați, având în vedere că în cauză sunt două părți vătămate, întrunesc elementele constitutive a câte două infracțiuni de înșelăciune, iar împăcarea părților nu a intervenit pentru niciuna dintre ele, în pofida demersurilor instanței. Totodată, este de reținut că tratamentul sancționator al infracțiunii continuate este mai aspru potrivit noului C. pen. (cu privire la fapta în dauna părții civile BC SA Sucursala Miercurea Ciuc).

În ceea ce privește susținerea apărării în sensul că întrucât alin. (3) al art. 215 C. pen. (1969) nu se mai regăsește în noul C. pen., inculpatul nu poate fi condamnat pentru o faptă care nu e prevăzută de legea penală, Înalta Curte arată că fapta săvârșită de recurentul inculpat L.Z. (garantarea creditelor obținute la BC SA cu file de CEC care nu erau emise pentru plata unor bunuri sau servicii și cu o ipotecă instituită asupra unor terenuri aparținând familiei B., act realizat la un notar din Sighișoara fără ca în realitate să existe împuternicire în acest sens) nu a fost dezincriminată, ci constituie conținutul formei tip a infracțiunii prevăzute de art. 244 C. pen.

Ca urmare, având în vedere și cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile, și realizând o comparare a prevederilor din ambele Coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiții de incriminare, de tragere la răspundere penală și de sancționare) și cu privire la fiecare instituție incidență în speța dedusă judecății și, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispozițiilor sale, instanța de ultim control judiciar constată că legea penală mai favorabilă este, în cauză, vechiul C. pen., acesta fiind cel care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpații L.Z. și G.A.L.

Având în vedere toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. (1968), va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații L.Z. și G.A.L. împotriva Deciziei penale nr. 38/A din 10 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și, având în vedere culpa procesuală a acestora, îi va obliga, în temeiul art. 192 alin. (2) și alin. (4) C. proc. pen. (1968), la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații L.Z. și G.A.L. împotriva Deciziei penale nr. 38/A din 10 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 300 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 4 septembrie 2014.

Procesat de GGC - LM