ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2043/2014

Deliberând asupra recursurilor declarate, constată următoarele:

I. Prin Sentința penală nr. 244 din data de 27 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 6871/101/2012, în baza art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul E.C. la 10 ani închisoare, cu interzicerea ca pedeapsă accesorie a drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II-a și lit. b) C. pen. anterior, în condițiile art. 71 alin. (1) și (2) C. pen. anterior, pentru săvârșirea infracțiunii de viol.

În baza art. 65 C. pen. anterior s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II-a și lit. b) C. pen. anterior, pe o durată de 2 ani, care se va executa în conformitate cu dispozițiile art. 66 C. pen. anterior.

În baza art. 7 alin. (1) și (2) rap. la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008, a fost obligat inculpatul E.C. ca la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri să se supună prelevării de probe biologice în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.

În baza art. 14 și art. 17 C. proc. pen. anterior rap. la art. 998 - 999 C. civ. din oficiu, a fost admisă acțiunea civilă și a fost obligat inculpatul E.C. să plătească părții civile S.C.M., suma de 5.000 RON, cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 191 alin. (1) din C. proc. pen. anterior, a fost obligat inculpatul E.C. la plata sumei de 900 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON stabilită prin rechizitoriu pentru faza de urmărire penală, iar suma de 700 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate de stat în faza de judecată, inclusiv suma de 100 RON ce reprezintă 1/2 din onorariul apărătorului desemnat din oficiu, D.A. (conform delegației din 23 septembrie 2012, emisă de Baroul Mehedinți, sumă ce va fi avansată din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a constatat că la data de 29 iunie 2010, s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Strehaia, sub nr. 1368/313/2010, rechizitoriul Parchetului Strehaia nr. 604/P/2009 din 29 mai 2009, prin care s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a numitului E.C. pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1), (3) C. pen. anterior.

Ca stare de fapt, s-a reținut că, la data de 19 ianuarie 2009, în jurul orelor 19,00, inculpatul E.C. împreună cu martorii M.L., R.M.L., V.R. și partea vătămată S.C.M., au plecat cu un autoturism condus de către inculpat din orașul Strehaia către com. Corcova, oprindu-se la o cabană unde lucra martorul G.F. După ce au ajuns la cabană martorii M.L., și R.M.L. au plecat către domiciliile lor, rămânând în acel loc partea vătămată, inculpatul și martorul G.F. La un moment dat martorul G.F. a părăsit cabana, iar inculpatul a luat-o pe partea vătămată care stătea pe un scaun și prin forță a așezat-o pe pat, i-a imobilizat mâinile și a început să întrețină cu S.C.M. raport sexual cu toată opoziția acesteia. În timp ce inculpatul E.C. întreținea raport sexual cu partea vătămată, în cabană a intrat martorul G.F. care a reușit să-l îndepărteze pe inculpat de partea vătămată.

Prin Sentința penală nr. 150 din 05 iulie 2011, Judecătoria Strehaia a dispus achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior, a inculpatului E.C. pentru săvârșirea infracțiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1) C. pen. anterior.

În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. anterior, s-a respins acțiunea civilă exercitată de partea vătămată S.C.M., iar, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. anterior, cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva Sentinței penale nr. 150 din 05 iulie 2011, pronunțată de Judecătoria Strehaia în Dosarul nr. 1368/313/2010, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți, cauza înregistrându-se pe rolul Curții de Apel Craiova.

Prin Decizia penală nr. 762 din 28 martie 2012, Curtea de Apel Craiova, în baza art. 42 raportat la art. 27 pct. 3 C. proc. pen. anterior, a dispus declinarea competenței de soluționare a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Strehaia împotriva Sentinței penale nr. 150 din 05 iulie 2011, pronunțată de Judecătoria Strehaia în Dosarul penal nr. 1368/313/2010, în favoarea Tribunalului Mehedinți.

Urmare acestei decizii, cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Mehedinți, sub nr. 1368/313/2010.

Prin Decizia penală nr. 277/R din 26 iunie 2012, Tribunalul Mehedinți a dispus admiterea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Strehaia, împotriva Sentinței penale nr. 150 din 05 iulie 2011 pronunțată de Judecătoria Strehaia, și casarea sentinței, în sensul că, în baza art. 334 C. proc. pen. anterior, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul E.C., prin Rechizitoriul nr. 604/P/2009 din 28 iunie 2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Strehaia, din infracțiunea prev. de art. 197 alin. (1) C. pen. anterior în infracțiunea prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. anterior.

De asemenea, s-a constatat că, urmare a acestei schimbări de încadrare juridică a faptei, potrivit art. 27 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. anterior competența de judecată în primă instanță pentru infracțiunea prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. anterior aparține tribunalului, în care sens, s-a reținut cauza spre judecată, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Mehedinți, urmând ca dosarul să fie repartizat aleatoriu, în sistem informatic.

Urmare acestei decizii a Tribunalului Mehedinți, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, sub nr. 6871/101/2012.

La termenul din 08 octombrie 2012, instanța, în baza prev. art. 290 alin. (2) și (3) C. proc. pen. anterior, a apreciat că judecarea cauzei în ședință publică ar putea aduce atingere vieții intime a părții vătămate și a declarat ședință secretă pentru toată durata procesului penal.

La același termen de judecată, avocatul ales al inculpatului a solicitat trimiterea cauzei la parchet, pentru refacerea urmăririi penale de organul competent, cererea fiind respinsă de instanță.

Tot la același termen de judecată, s-a procedat la audierea inculpatului, declarația lui fiind atașată la dosarul instanței, inculpatul nepropunând probe în apărare.

Din oficiu s-a atașat fișa de cazier judiciar actualizată a inculpatului.

La termenul din 22 octombrie 2012, s-a dispus desemnarea unui apărător din oficiu pentru partea vătămată minoră S.C.M.

În cauză s-a procedat la audierea martorilor R.M.L., F.S.M., G.F. și V.I.

Instanța nu a putut proceda la audierea nemijlocită a martorei V.R., deși a fost legal citată, inclusiv cu mandate de aducere, însă declarația dată de aceasta în cursul urmăririi penale urmează a fi avută în vedere de instanță la soluționarea cauzei.

Coroborând probele administrate în mod nemijlocit cu cele administrate în cursul urmăririi penale, prima instanță a constatat și reținut următoarea stare de fapt:

Starea de fapt a infracțiunii comise de inculpatul E.C., menționată în actul de sesizare al instanței, corespunde întru totul cu starea de fapt ce reiese din coroborarea probelor de la dosarul cauzei.

Astfel, s-a reținut că declarațiile părții vătămate S.C.M. se coroborează cu declarațiile martorilor audiați și cu mențiunile din raportul de constatare medico-legală din 23 ianuarie 2009 și din avizul din 25 mai 2010 al Comisiei de control și avizare din cadrul IML Craiova.

Pe baza acestor probe s-a concluzionat că într-adevăr la data de 19 ianuarie 2009, în jurul orelor 19.00, inculpatul E.C. împreună cu martorii M.L., R.M.L., V.R. și partea vătămată S.C.M. (la acea dată având vârsta de 14 ani), au plecat cu un autoturism condus de către inculpat din orașul Strehaia către com. Corcova, oprindu-se la o cabană unde lucra martorul G.F. După ce au ajuns la cabană martorii M.L., și R.M.L. au plecat către domiciliile lor, rămânând în acel loc partea vătămată, inculpatul și martorul G.F. La un moment dat martorul G.F. a părăsit cabana, iar inculpatul a luat-o pe partea vătămată care stătea pe un scaun și prin forță a așezat-o pe pat, i-a imobilizat mâinile și a început să întrețină cu S.C.M. raport sexual cu toată opoziția acesteia. În timp ce inculpatul E.C. întreținea raport sexual cu partea vătămată, în cabană a intrat martorul G.F. care a reușit să-l îndepărteze pe inculpat de partea vătămată.

Potrivit actelor medico-legale mai sus menționate numita S.C.M. a prezentat o deflorare recentă, ce poate data din 19/20 ianuarie 2009.

Cu privire la săvârșirea infracțiunii de viol, s-a reținut în special că această faptă este dovedită prin declarațiile constante pe care martorul ocular G.F. le-a dat în cursul procesului, inclusiv în fața instanței, care a relatat că atunci când a intrat în cameră a observat că pe patul de jos inculpatul și victima erau dezbrăcați și că victima plângea, se zbătea și-i cerea inculpatului să se dea jos de pe ea. Martorul a relatat că în mod indubitabil a observat că inculpatul a întreținut relații intime cu victima, fără consimțământul acesteia din urmă.

La rândul său, martorul R.M.L. a declarat, atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței că a doua zi după acest eveniment, martora V.R. i-a relatat că inculpatul E. a întreținut în cabană relații intime cu victima S.C.M.

Săvârșirea faptei, rezultă în mod indubitabil și din declarațiile date în cursul urmăririi penale de martora V.R. Audierea acestei martore nu a fost posibilă în cursul judecății, întrucât din mandatul de aducere și din declarația tatălui acesteia, V.I., reiese că martora este plecată în străinătate.

În declarația de la dosar, martorul V.I. a declarat că de la fiica sa a aflat că în timp ce inculpatul se afla cu victima în patul de jos a auzit-o pe aceasta din urmă când îi cerea inculpatului să o lase în pace.

Deși între depozițiile martorilor audiați în cauză există unele contradicții, s-a reținut că aceste aspecte apar ca fiind irelevante, atâta vreme cât contradicțiile privesc aspecte mai puțin importante, cu privire la starea de fapt, iar aceste contradicții sunt inerente, dată fiind perioada scursă de la data comiterii faptei.

La rândul său, inculpatul E.C., a arătat în declarația de la dosar că în cabană i-a propus victimei S. să întrețină relații intime cu acesta, că inițial victima a fost de acord, ajungând la un moment dat în lenjeria intimă, dar că ulterior fără motiv victima a refuzat acest lucru.

Din declarațiile date de martorii G.F. și V.R. s-a reținut că inculpatul E.C. cunoștea că victima S.C.M. era în vârstă mai mică de 15 ani.

Față de toate aceste considerente, s-a reținut că, într-adevăr, în seara de 19 ianuarie 2009, inculpatul E.C. a întreținut relații intime cu minora S.C.M., în vârstă de 14 ani, fără consimțământul acesteia.

Fapta mai sus descrisă s-a apreciat că întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen., fiind săvârșită cu vinovăție sub forma intenției directe și prezentând în mod evident pericol social specific acestei infracțiuni, motiv pentru care inculpatul E.C. urmează să răspundă penal pentru fapta astfel săvârșită.

La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată acestui inculpat, precum și la alegerea modalității de executare, au fost avute în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru această infracțiune (închisoarea de la 10 - 25 de ani și interzicerea unor drepturi), împrejurările în care a fost comisă fapta (inculpatul profitând atât de avantajul fizic pe care îl avea în comparație cu victima, cât și de faptul că locul respectiv era izolat), de urmările produse asupra unui minor aflat în plin proces de dezvoltare psihosomatică, de datele ce țin de persoana inculpatului (care nu are antecedente penale, nu a recunoscut săvârșirea faptei, iar cu ajutorul tatălui său a încercat să ajungă la o înțelegere frauduloasă cu martorii G. și R., după cum reiese din declarațiile acestora din urmă).

Având în vedere toate aceste considerente, s-a apreciat că aplicarea unei pedepse principale de 10 ani închisoare, cu executare în regim privativ de libertate, este aptă și suficientă pentru a se asigura tragerea la răspundere în mod eficient a acestui inculpat; pentru ca inculpatul să conștientizeze gravitatea deosebită a faptei comise și pentru ca pe viitor acesta sau alte persoane să nu fie tentate să comită acest gen de infracțiuni grave.

Cum prin fapta comisă inculpatul a vătămat un drept fundamental al victimei, de a decide în mod liber asupra vieții sale intime, s-a apreciat că este necesară aplicarea unor pedepse accesorii și complementare, constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

Față de faptul că inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii, pentru comiterea unei infracțiuni privitoare la viața sexuală, s-a apreciat ca fiind oportun ca în baza art. 7 alin. (1) și (2) rap. la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008, să se dispună obligarea acestuia ca la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri să se supună prelevării de probe biologice în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.

Deși partea vătămată S.C.M. nu s-a constituit parte civilă, iar în cursul judecății nu s-a prezentat în instanță pentru a-și susține drepturile (fiind plecată în străinătate) s-a reținut că, fapta comisă de inculpat i-a cauzat victimei în mod evident trame de natură psihică (martorul G. arătând că victima plângea, se zbătea și-i cerea inculpatului să o lase în pace); că această faptă are valoarea unui delict civil și că există o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Prin raportare la vârsta victimei (minoră de 14 ani) și la faptul că se afla în plin proces de creștere și de dezvoltare pe plan fizic și psihic, în baza art. 14 și art. 17 C. proc. pen. anterior rap. la art. 998 - 999 C. civ., din oficiu s-a dispus admiterea acțiunii civile și obligarea inculpatului E.C. să plătească părții civile S.C.M., suma de 5.000 RON, cu titlu de daune morale, considerându-se că această sumă este aptă a oferii victimei o satisfacție materială pentru trauma produsă prin fapta inculpatului.

Cum inculpatul E.C. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de viol, în temeiul art. 191 alin. (1) din C. proc. pen. anterior, s-a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 900 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON stabilită prin rechizitoriu pentru faza de urmărire penală, iar suma de 700 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate de stat în faza de judecată, inclusiv suma de 100 RON ce reprezintă 1/2 din onorariul apărătorului desemnat din oficiu, D.A. (conform delegației din 23 septembrie 2012, emisă de Baroul Mehedinți, sumă ce va fi avansată din fondurile Ministerului Justiției.

II. Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul E.C.

Prin motivele scrise de apel depuse la data de 06 martie 2013, inculpatul a solicitat achitarea sa, pentru infracțiunea de viol, pentru lipsa elementelor constitutive ale acesteia. În esență, acesta a susținut că, din materialul probator nu rezultă sub nicio formă constrângerea victimei în săvârșirea actului fizic sau imposibilitatea de a se apăra ori a-și exprima voința, declarațiile martorilor fiind contradictorii. De asemenea, a mai arătat că, instanța trebuia să aibă în vedere actul constatator medico-legal care nu atestă decât un contact fizic al victimei fără probe biologice și fără urme biologice și să îl coroboreze cu declarația părții vătămate și a martorilor direcți. În acest sens, a invocat faptul că partea vătămată fugise de acasă de mai multe zile rămânând în compania mai multor băieți, expunându-se constant la posibilitatea unui act sexual. Din declarațiile date de martorii V. și G. rezultă că, partea vătămată a intrat de bună voie în cabană și a început contactul fizic cu inculpatul, fără constrângere, în timpul actului sexual aceasta cerând să fie lăsată în pace. Declarațiile martorilor indirecți, R.M., I.I., B.C. și I.M. arată că, partea vătămată nu prezenta niciun fel de manifestări care să ateste săvârșirea infracțiunii de viol și atitudinea părții vătămate de a nu se prezenta în fața instanței coroborată cu împrejurarea că a solicitat o mare sumă de bani de la inculpat, impune concluzia că aceasta are doar un interes material. În consecință, a solicitat ca în apel să fie audiată partea vătămată, precum și martorii care au dat declarații contradictorii.

Prin motivele de apel depuse de inculpat la data de 24 septembrie 2013, acesta a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, față de lipsa exercitării de violențe față de partea vătămată în infracțiunea de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen.

Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, motivele de apel invocate, cât și din oficiu, conform dispozițiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen. anterior, instanța de apel, în urma propriului examen, sub aspectul situației de fapt, a reținut că probatoriul administrat confirmă că, în noaptea de 19/20 ianuarie 2009, inculpatul E.C. a întreținut act sexual, prin constrângere, cu partea vătămată S.C.M., în vârstă de 14 ani.

Astfel, în plan factual probele au evidențiat că, în seara de 19 ianuarie 2009, inculpatul împreună cu martorii M.L., R.M.L. și V.R. precum și cu partea vătămată au plecat cu un autoturism condus de inculpat din orașul Strehaia către comuna Corcova, oprindu-se la o cabană unde lucra G.F.

Toate declarațiile persoanelor anterior arătate confirmă împrejurarea că, după ce au ajuns în acest loc, martorii M.L. și R.M.L. au plecat spre domiciliile lor, la cabană rămânând inculpatul, partea vătămată și martorii V.R. și G.F.

Potrivit plângerii și declarațiilor părții vătămate S.C.M. rămânând în interiorul cabanei, împreună cu martora V.R. și inculpatul, întrucât martorul G.F. ieșise afară, inculpatul a tras-o pe pat, a imobilizând-o prin prinderea mâinilor, a dezbrăcat-o și, cu toată opoziția sa, a început să întrețină raport sexual cu aceasta, până când în cameră a intrat martorul G.F.

Deosebit de relevante pentru stabilirea vinovăției penale a inculpatului, sunt declarațiile acestor doi martori V.R. și G.F.

În ceea ce o privește pe martora V.R., se constată că, în declarațiile din data de 12 februarie 2009 și respectiv 26 februarie 2009, date în faza de urmărire penală, aceasta a confirmat că partea vătămată nu a fost de acord cu propunerea inculpatului de a întreține raporturi sexuale, refuzând să se dezbrace de bună voie, motiv pentru care acesta a imobilizat-o, deși partea vătămată îi cerea să o lase în pace. Aceeași martoră, tot referitor la lipsa consimțământului părții vătămate la consumarea actului sexual a relatat că a auzit-o pe partea vătămată când îi cerea inculpatului să o lase în pace, însă acesta nu s-a oprit.

Declarațiile părții vătămate, în sensul că inculpatul a întreținut act sexual cu ea, prin constrângere, împotriva voinței sale, sunt confirmate și de declarațiile martorului G.F., care a susținut în mod constant, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, că în momentul în care a intrat în cameră l-a observat pe inculpat peste partea vătămată încercând să o imobilizeze pentru a întreține relații sexuale, iar partea vătămată se împotrivea, spunându-i să o lase în pace și încercând să dea din mâini și din picioare.

Ipoteza violului este susținută și de declarația martorului V.I. prin care acesta a relatat că a auzit o discuție telefonică între fiica sa, V.R. și inculpat, din data de 11 februarie 2009, prin care acesta din urmă o amenința pe martoră că "o omoară dacă va declara la poliție că a violat-o pe S.C.M.".

Similar tribunalului, instanța de apel nu a acordat eficiență declarațiilor ulterioare ale martorilor V.R. și ale martorului V.I., prin care au retractat cele declarate în cursul urmăririi penale, cu motivarea că au fost supuși presiunilor de către organele de cercetare penală, deoarece, așa cum s-a reținut anterior, aceste retractări nu au o justificare credibila, plauzibila, nefiind dovedite pretinsele intimidări sau abuzuri ale organelor de cercetare penală, ci sunt făcute în scopul disculpării inculpatului de consecințele penale ale faptei sale.

Astfel, Curtea a reținut că declarațiile care reflectă adevărul sunt cele date în cursul urmăririi penale, deoarece, pe de o parte acestea se coroborează cu restul probelor administrate, iar, pe de altă parte, au coerență în expunere, fiind apreciate ca fiind complete și corecte și prin aprecierea proximității de evenimentul analizat.

Efectuând în continuare analiza materialului probator, Curtea a constatat că, din perspectiva probelor științifice, specialiștii legiști au constatat că, la data examinării partea vătămată prezintă deflorare recentă ce poate data din 19/20 ianuarie 2009 - raport de constatare medico-legală din 23 ianuarie 2009 eliberat de Serviciul de Medicină Legală Mehedinți, adresa din 11 martie 2009 emis de aceeași instituție și avizul întocmit de Comisia de control și avizare a actelor medico-legale din cadrul Institutului de Medicină Legală Craiova, mențiuni ce atestă, fără urmă de dubiu, că inculpatul a întreținut raport sexual normal, cu intromisiune vaginală completă.

Realitatea agresiunilor sexuale suferite de victimă este atestată nu doar de dovezile materiale și de probele testimoniale, ci și de informațiile oferite de scrisoare medicală din data de 16 martie 2009 care atestă faptul că partea vătămată în urma abuzului suferit a fost diagnosticată cu tulburări de conduită.

Cât privește declarațiile inculpatului, Curtea a constatat că, acestea nu se pot reține ca apte a satisface exigențele art. 69 C. proc. pen. anterior, în depozițiile sale succesive prezentând de fiecare dată altă versiune a aceleiași împrejurări, (inculpatul declarând fie că partea vătămată a refuzat propunerea sa de a întreține relații sexuale din prima seară, fie că propunerea a fost acceptată de aceasta, după care s-au dezbrăcat și au încercat să întrețină raportul sexual care nu s-a consumat, întrucât partea vătămată a spus că nu mai vrea) întrucât declarațiile unei persoane reprezintă poziția sa în procesul penal, poziție care trebuie să fie unitară, iar pe de altă parte, într-o asemenea situație nu se mai poate aprecia că declarațiile sale se coroborează cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Prin urmare, și în opinia instanței de apel, probatoriul, apreciat în ansamblul său, cum astfel stabilește art. 63 alin. (2) C. proc. pen. anterior, a conturat învinuirea adusă inculpatului E.C. de a fi comis infracțiunea de viol împotriva părții vătămate, în raport de cele reținute fiind exclusă posibilitatea acceptării achitării inculpatului.

De asemenea, Curtea a apreciat că nu poate fi reținută teza apărării, în sensul că, reținerii în sarcina inculpatului a infracțiunii de act sexual cu un minor, teză bazată, în esență, pe împrejurarea că actele medico-legale nu au reliefat existența leziunilor de violență pe corpul victimei.

Cu titlu de premisă pentru o judicioasă încadrare juridică a faptei imputate, Curtea are în vedere că, infracțiunea de viol se consumă din punct de vedere al elementului material al laturii obiective, prin constrângere - fizică sau morală sau profitând de neputința victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, fiind vorba de un raport sexual realizat fără consimțământ, respectiv prin încălcarea libertății și inviolabilității sexuale a victimei.

Pe de altă parte, infracțiunea de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen. anterior, presupune realizarea raportului sexual cu un minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani, însă cu consimțământul acestuia.

Or, în speță, în speță, în mod constant partea vătămată a arătat că nu a vrut să întreține raporturi sexuale cu inculpatul, fiind constrânsă de acesta, împrejurări care au fost confirmate și de martorii V.R. și G.F., așa cum s-a arătat mai sus.

În ceea ce privește constrângerea fizică victimei, atât doctrina de specialitate, cât și practica judiciară, sunt unanime în a accepta că, acesta nu trebuie să fie absolut irezistibilă și că trebuie apreciată întotdeauna în concret, adică ținându-se seama de condițiile în care s-a exercitat forța ca și de puterea de rezistență a victimei. De asemenea, nu trebuie omis faptul că victima nu este obligată să opună rezistență sau să continue a rezista atunci când din modul în care s-a exercitat constrângerea, din intensitatea forței coercitive ca și din alte împrejurări concrete, ar rezulta că orice rezistență a ei ar fi fost zadarnică sau că s-ar fi expus unui rău mai mare.

În speță, așa cum s-a reținut anterior, actele de constrângere au constatat în imobilizarea victimei și dezbrăcarea cu forța a acesteia și raportat la împrejurările concrete în care a fost săvârșită (noaptea, într-un loc izolat) și la posibilitățile reale de rezistență pe care le-a avut victima, în condițiile în care disproporția de forță era evidentă, partea vătămată, în vârstă de 14 ani, având o constituție firavă, epuizat fizic și nehrănită corespunzător, față de inculpat care chiar dacă așa cum a invocat apărarea, nu avea o înălțime copleșitoare, se afla la vârsta maturității (25 de ani) și un fizic destul de robust, au fost de natură să conducă la realizarea scopului urmărit, respectiv înlăturarea opoziției victimei.

Astfel, în tot contextul relevat, nu se poate considera că, în speță, s-au realizat doar elementele constitutive ale infracțiunii de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 C. pen. anterior, așa cum a susținut inculpatul, neputându-se reține că minora a consimțit la întreținerea raportului sexual cu acest.

În plus, trebuie relevat faptul că nu are suport probator și nu a fost confirmată pretinsa conduită provocatoare a părții vătămate minore, cu atât mai mult cu cât conform actelor medicale partea vătămată era virgină la data respectivă, fiind neverosimilă ipoteză că o persoană atât de tânără și aflată la prima experiență de acest gen ar fi simțit nevoia de satisfacere a instinctului sexual.

Nu poate fi reținută nici teza apărării, în sensul că partea vătămată ar fi întreținut anterior, relații sexuale cu alți bărbați, acesta nefiind susținută de materialul probator al cauzei, chiar martorii propuși sub acest aspect (conform încheierii din data de 18 ianuarie 2011 a Judecătoriei Strehaia), respectiv I.M., I.I. și B.C. nu au confirmat o astfel de presupunere.

De asemenea, se consideră nerelevant argumentul apărării în sensul că, atitudinea ulterioară a părții vătămate astfel cum a fost descrisă de martorii indirecți ar pleda pentru concluzia că aceasta nu fusese victima faptei de viol, deoarece un atare comportament ar fi explicabil având în vedere că la acea dată avea vârsta de 14 ani, capacitatea psihică a minorului sub 14 ani fiind redusă, aceasta pe lângă starea psihică de șoc în care se presupune că se afla la acel moment.

În mod greșit, a reținut însă Tribunalul Mehedinți că inculpatul ar fi cunoscut vârsta reală a părții vătămate, astfel că acestuia îi este aplicabilă agravanta prevăzută de alin. (3) a art. 197 C. pen. anterior, respectiv comiterea faptei de viol asupra unei persoane mai mică de 15 ani. În realitate probatoriul administrat nu confirmă că acesta ar fi cunoscut că partea vătămată este minoră, cu vârsta sub 15 ani.

Astfel, referitor la încadrarea juridică a faptei reținute prin hotărârea apelată în sarcina inculpatul E.C., criticile formulate de apelant și în motivele de apel, sunt întemeiate.

În condițiile în care însăși partea vătămată, în declarațiile datele în cursul procesului penal a declarat că nu i-a spus inculpatului ce vârstă are (instanța are în vedere în special declarația din apel), iar niciunul din martori nu au relatat că ar fi avut loc vreo discuție în legătură cu vârsta reală a acesteia, este evident că nu se poate reține în sarcina inculpatului această formă agravantă a infracțiunii.

Astfel, martorul G.F., în declarația dată în faza de urmărire penală a arătat că, la data respectivă nu a avut loc nicio discuție cu privire la vârsta părții vătămate, singurul aspect legat de vârsta de martor fiind acela că, el personal aflase cu o seară înainte că aceasta are 14 ani, motiv pentru care nu i-a mai propus acesteia să întrețină raporturi sexuale.

De asemenea, s-a constatat că, nici martorii V.R., R.M.L. sau F.Ș., audiați sub acest aspect inclusiv de către instanța de apel nu confirmă susținerea tribunalului, nefiind întemeiată pe nicio probă administrată, aceasta fiind o simplă presupunere.

Or, în acest context, s-a impus reținerea în sarcina inculpatului doar a infracțiunii de viol în formă simplă, prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen. anterior, împrejurarea care a atras reținerea formei agravate a infracțiunii prevăzute de art. 197 alin. (3) C. pen. anterior, nefiind dovedită, însă Curtea a apreciat că, inculpatul a cunoscut faptul că partea vătămată nu împlinise vârsta de 18 ani, fiind evident acest lucru, constituția părții vătămate neputând determina vreo eroare asupra acestei situații. Față de înfățișarea, înălțimea, fizionomia în general a părții vătămate, este evident că vârsta sub 18 ani a acesteia putea fi apreciată de orice observator obiectiv, aspect însă care așa cum s-a arătat anterior, nu a implicat și cunoașterea vârstei reale a părții vătămate, vârstă care ar fi atras reținerea formei agravate de viol și a încadrării juridice prevăzute de art. 197 alin. (3) C. pen. anterior.

Nu a putut fi reținută opinia parchetului, în sens contrar, întrucât numai împrejurarea că partea vătămată prezenta o dezvoltarea psiho-somatică corespunzătoare vârstei, iar martora V.R. i-a spus inculpatului că aceasta este minoră, nu poate duce la o atare concluzie, cu atât mai mult cu cât cei doi nu se cunoscuseră anterior săvârșiri faptei, nu se aflau în relații apropiate.

Concluzionând, în ceea ce privește motivele de apel invocate de inculpat fie în sensul achitării, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior, fie în sensul schimbării încadrării juridice în infracțiunea de act sexual cu un minor sau înlăturarea cauzei de agravare legată de vârsta victimei sub 15 ani, Curtea a apreciat că, apelul este fondat exclusiv sub aspectul înlăturării agravantei prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen. anterior și reținerea în sarcina inculpatului a infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriul parchetului, respectiv cea prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen. anterior, aspect care determină și reducerea pedepsei în raport de această încadrare, mai puțin gravă, fapta fiind sancționată de legiuitor cu o pedeapsă cuprinsă între 3 și 10 ani.

În consecință, procedând la reindividualizarea pedepsei, ținând seama de art. 72 C. pen. anterior, în special gradul de pericol social al faptei săvârșite, dedus din mijloacele și împrejurările de săvârșire și anume vârsta părții vătămate, lipsa de experiența sexuală a părții vătămate, aceasta fiind virgină la data săvârșirii faptei, urmările produse, impactul psihologic asupra părții vătămate - minoră în vârstă de 14 ani, dar și datele care caracterizează persoana inculpatului, Curtea a considerat că o pedeapsă de 5 ani închisoare, orientată spre nivelul mediu al limitelor de pedeapsă, va asigura realizarea scopului pedepsei, astfel cum acesta este definit prin art. 52 C. pen. anterior.

Nu se pot reține în favoarea inculpatului circumstanțe atenuante, cu consecința coborârii pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, având în vedere că, în raport de modul de redactare al art. 74 C. pen. a rezultat că, existența uneia sau unora dintre cauzele enumerate exemplificativ în textul menționat, sau altele asemănătoare, nu justifică prin ele însele considerarea lor ca circumstanțe atenuante, constatarea și recunoașterea ca circumstanțe atenuante a împrejurărilor invocate și aplicarea acestora fiind lăsată la aprecierea instanței de judecată.

Această apreciere impune o rațională interpretare a dispozițiilor art. 74 C. pen. anterior, în sensul unei aplicări judicioase a circumstanțelor atenuante, exclusiv în acele situații în care coroborarea împrejurărilor menționate impune constatarea unui pericol social concret mai redus decât cel generic avut în vedere de legiuitor, ilustrat de limitele de pedeapsă stabilite în norma incriminatoare.

Or, numai împrejurarea că inculpatul nu are antecedente penale este irelevantă în cauză, fiind insuficientă pentru a caracteriza un comportament pozitiv și un pericol social concret sub limita celui generic determinat de normele incriminatoare, care să justifice aplicarea mecanismului stabilit de art. 76 C. pen. anterior.

În acest sens, lipsa antecedentelor penale nu a putut fi reținută ca circumstanțe atenuante, atâta timp cât pentru aplicarea art. 74 - 76 C. pen. anterior nu este suficient ca acestea să reflecte doar conformarea inculpatului ordinii de drept normative, ci să caracterizeze un comportament social pozitiv special, evidențiat printr-o activitate socială meritorie sau în calități morale deosebite.

Totodată, nu se poate ignora împrejurarea că fapta comisă de către acesta afectează grav valori sociale ocrotite de legea penală, însă pe lângă faptul că fapta comisă este neîndoielnic grave, nu se poate face abstracție nici de atitudinea constant nesinceră de care a dat dovadă acesta, pe parcursul procesului penal, încercând să împiedice aflarea adevărului. Neasumarea și neconștientizarea gravității faptei comise, în condițiile existenței unor probe de vinovăție, conduc la concluzia că pentru acest inculpat, scopul educativ al pedepsei nu poate fi atins decât prin aplicarea unui tratament sancționator mai sever.

În consecință, față de aceste considerente, aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai redus ar lipsi de conținut dispozițiile art. 72 și 52 C. pen. anterior, și ar constitui o manifestare de clemență nejustificată în raport cu natura și gravitatea deosebită a faptei comise și cu persoana inculpatului, care nu ar face decât să încurajeze la modul general astfel de tipuri de comportament antisocial și ar afecta nivelul încrederii societății în actul de justiție, chemat să dea o ripostă fermă și proporțională cu gravitatea faptelor comise.

În ceea ce privește modalitatea de executare, față de cuantumul pedepsei principale aplicată inculpatului în mod evident, aceasta nu poate fi decât cu executare efectivă, conform art. 57 C. pen. anterior.

De asemenea, ținând cont de natura infracțiunii săvârșite, Curtea a apreciat că o persoană care a dovedit dispreț față de valori fundamentale ocrotite de lege nu este în măsură să fie ales în autoritățile publice și în funcții elective publice și să ocupe o funcție implicând exercițiul autorității de stat, fiind obligatorie interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă complementară.

Sub aspectul laturii civile, instanța de apel a constatat că, aceasta a fost soluționată în mod judicios, prin acordarea daunelor morale, în cuantum de 5000 RON, sumă care este în măsură să acopere trauma suferită de aceasta.

Astfel, în speță, în mod cert, s-a dovedit că minora a fost victima faptei ilicite de viol comisă de inculpat. Or, în raport de aceasta, este de necontestat că partea vătămată a suferit un prejudiciu moral, decurgând din traumele psihice suferite, sechele de natură să afecteze negativ viața socială, școlară și de familie, comparativ cu situația ei anterioară vătămării produse prin fapta ilicită a inculpatului, fapt ce justifică obligarea inculpatului la plata sumei de daunelor morale. În raport de gravitatea și intensitatea suferite de minoră, obligarea inculpatului la plata sumei de 5000 RON, cu titlu de despăgubiri civile corespunde cerinței unei juste și integrale despăgubiri, în sensul art. 14 C. proc. pen. anterior și art. 998 și urm. C. civ., în vigoare la data săvârșirii faptei.

Față de aceste considerente, s-a admis apelul declarat de inculpatul E.C. împotriva Sentinței penale nr. 244 din data de 27 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 6871/101/2012.

S-a desființat sentința penală atacă, pe latura penală și rejudecând:

În baza art. 197 alin. (1) C. pen. anterior, a condamnat pe inculpatul E.C. la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen. anterior s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale, ca pedeapsă complementară.

În baza art. 71 C. pen. anterior, pe durata executării pedepsei principale, s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, ca pedeapsă accesorie.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

III. Împotriva Deciziei penale nr. 406 din 17 decembrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a declarat recurs, în termenul legal, inculpatul E.C.

Recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate apreciind că decizia recurată este netemeinică atât cu privire la cuantumului pedepsei cât și cu privire la modalitatea de executare, și consideră că o pedeapsă în cuantum de 4 ani suspendată sub supraveghere este îndestulătoare pentru producerea scopului de reeducare și conștientizarea pedepsei.

A solicitat a se reține circumstanțe atenuate constând în lipsa antecedentelor penale conform art. 74 lit. a) C. pen. anterior, circumstanțe pe care le-a cerut atât la judecarea cauzei în fond cât și în apel, a invocat in dubio pro reo cu privire la modalitatea de săvârșire a faptei așa cum a fost descrisă de partea vătămată, și a solicitat o pedeapsă mai mică, iar în ce privește modalitatea de executare, a solicitat suspendarea condiționată a executării pedepsei conform art. 81 C. pen. anterior.

Analizând recursul declarat de inculpat, Înalta Curte constată că acesta este ne fondat pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 12 din Legea nr. 255/2013, conform cărora recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs. în consecință, instanța urmează să analizeze cazurile de casare în conformitate cu normele Codului de procedură penală anterior, respectiv art. 385

9

C. proc. pen. anterior.

Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385

6

C. proc. pen. anterior stabilește, în alin. (2), că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 385

9

din același Cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurentul și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 385

9

C. proc. pen. anterior.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385

10

C. proc. pen. anterior prevede, în alin. (2

1

), că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. anterior, dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. anterior, se iau în considerare din oficiu.

În cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel București la data de 17 decembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege nefiind aplicabile în speță - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de Codul de procedură penală anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen. anterior, intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac și limitat doar la chestiuni de drept.

Motivele de recurs de la dosar au fost depuse la data de 09 iunie 2014 prin fax, cu respectarea termenului legal prev. de art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen. anterior.

Se observă că recurentul, nici prin motivele de recurs, nici la momentul dezbaterii recursului, nu a invocat niciun caz de casare din cele prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. anterior, iar criticile formulate, în concret, prin care solicită reținerea de circumstanțe atenuante, reindividualizarea cuantumului pedepsei și a modalității de executare nu se circumscriu nici unui caz de casare așa cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.

Aceste critici se circumscrie fostului pct. 14 al art. 385

9

alin. (1) care a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, fiind singurul caz de casare care permitea reindividualizarea pedepsei, așa cum a solicitat inculpatul, cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

alin. (1) C. proc. pen. anterior așa cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 permițând instanței de recurs să verifice hotărârea recurată doar sub aspecte de nelegalitate, și nu de netemeinicie.

Înalta Curte, analizând dosarul cauzei, constată că în cauză nu sunt incidente niciunul din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. anterior.

În ce privește aplicarea legii penale mai favorabile conform art. 5 C. pen., examinând cauza, în raport cu succesiunea de legi penale intervenite de la săvârșirea infracțiunilor, instanța de recurs constată că inculpatul a fost condamnat pentru infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen.anterior, cu limite de pedeapsă de la 3 la 10 ani închisoare și interzicerea unor drepturi, faptă ce are corespondent în art. 218 alin. (1) C. pen., având aceleași limite de pedeapsă.

Față de faptul că noul C. pen. prevede pentru infracțiunea de viol aceleași limite de pedeapsă, se constată că ultraactivează legea veche în vigoare la data săvârșirii faptei de către inculpat.

Față de aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul E.C. împotriva Deciziei penale nr. 406 din 17 decembrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul E.C. împotriva Deciziei penale nr. 406 din 17 decembrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 18 iunie 2014.

Procesat de GGC - NN