ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2613/2013

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 281/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția penală, în Dosar nr. 4215/97/2012 a fost condamnat inculpatul P.V. la pedeapsa de 10 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pentru infracțiunea de viol prev. și ped. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) și alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. și cu pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor civile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile și pe durata prev. de art. 71 C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menținut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada de timp executată de inculpat în stare de reținere și arest preventiv, începând de la data de 11 aprilie 2012 până la data de 21 decembrie 2012. În baza art. 14 lit. b), art. 346 C. proc. pen. și art. 1357 C. civ. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale către partea civilă P.D.F. În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat, fără notificare prealabilă, în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare. În baza art. 191 C. proc.

pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 1.500 lei reprezintă taxa de expertiză medico-legală A.D.N. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele: Prin rechizitoriul nr. 162/P/2012 din data de 24 mai 2012 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului: P.V. pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) și alin. (3) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. Prin actul de sesizare a instanței s-a reținut în sarcina inculpatului că, în perioada 31 decembrie 2011 - 26/ 27 februarie 2012, a violat-o de mai multe ori pe minora P.D.F.

(14 ani) fiica concubinei sale P.A., la locuința acesteia din Comuna Lăpugiu de Jos, sat Lăpugiu de Sus, minoră care se afla în îngrijirea inculpatului și profitând de lipsa mamei minorei de la domiciliu și de handicapul de care suferă minora. Analizând probatoriul administrat în cauză instanța de fond a reținut, în esență, în fapt, că inculpatul în perioada 31 decembrie 2011 - 26/ 27 februarie 2012, prin constrângere și profitând de imposibilitatea pârtii vătămate de a-și exprima voința, imposibilitate prezumată la vârsta de 14 ani a părții vătămate, a întreținut relații sexuale de mai multe ori cu minora P.D.F., fiica concubinei sale P.A., la locuința acesteia din Comuna Lăpugiu de Jos, sat Lăpugiu de Sus, minoră care se afla În îngrijirea inculpatului și profitând de lipsa mamei minorei de la domiciliu și de handicapul de care suferă minora.

În drept s-a reținut că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) și alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. Inculpatul a negat săvârșirea faptei, afirmând că acuzațiile se datorează faptului că mama părții vătămate bea foarte mult și intenționa să îl determine să părăsească locuința pentru a-i rămâne ei bunurile imobile construite sau amenajate în cei 4 ani de concubinaj, însă probele administrate cauzei dovedesc în mod cert vinovăția inculpatului.

La individualizarea judiciară a pedepsei, instanța a avut în vedere limitele speciale de pedeapsă, gravitatea faptei, împrejurările săvârșirii acesteia, persoana inculpatului, care este recidivist și nu a recunoscut săvârșirea faptelor, persoana părții vătămate, în vârstă de 14 ani și care suferă de o ușoară întârziere în dezvoltarea mintală și durata îndelungată de timp în care s-a săvârșit infracțiunea de viol (timp de două luni). Referitor la latura civilă a cauzei, instanța a constatat că partea vătămată P.D.F., cu încuviințarea mamei sale P.A., s-a constituit parte civilă cu suma de 10.000 lei despăgubiri materiale și cu suma de 250.000 lei daune morale. Partea civilă, deși a beneficiat de asistență juridică din partea unui apărător ales, nu a precizat în ce constă daunele materiale și nu a prezentat nici o probă cu privire la realitatea acestor daune, motiv pentru care nu au fost acordate, instanța considerând că nu au fost dovedite.

Relativ la daunele morale, instanța a reținut că în speța de față, din probele administrate în cauză a rezultat fără îndoială că părții vătămate minore, pe fondul handicapului de care suferă, i s-a produs o suferință psihică, o afectare a imaginii acesteia într-o comunitate restrânsă ca cea în care trăiește, de o asemenea amploare și gravitate, care necesită compensarea cu suma de 20.000 lei. S-a reținut că prejudiciul moral suferit de partea civilă constă în stările de tristețe și anxietate, de interiorizare, de jenă și apăsare psihică în fața mamei și a comunității în care trăiește, astfel cum au fost expuse mai sus. În concluzie, în baza art. 14 lit. b), art. 346 C. proc. pen. și art. 1357 C. civ.

având în vedere vârsta victimei, consecințele pe plan psihic produse ca urmare a infracțiunii de viol, instanța l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale către partea civilă P.D.F. Împotriva acestei sentințe penale au formulat apel, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara și inculpatul P.V.

În expunerea scrisă a motivelor de apel și susținute oral, prin reprezentantul legal, Ministerul Public a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței penale atacate și rejudecând cauza interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1), lit. d) și e) C. pen., atât ca pedeapsă complementară, cât și ca pedeapsă accesorie și reindividualizarea pedepsei principale aplicate inculpatului, în sensul aplicării unei pedepse într-un cuantum mai mare, motivându-se, în esență, că raportat la fapta săvârșită de către inculpat și pentru realizarea scopului pedepsei pentru prevenirea de noi fapte antisociale trebuia să i se interzică inculpatului și art. 64 lit. d) și e) C. pen.

în ce privește netemeinicia pedepsei aplicate, a susținut că pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată inculpatului este pedeapsa minimă, în cauză existând suficiente elemente care să ducă la agravarea răspunderii inculpatului, astfel inculpatul nu este la prima confruntare cu legea penală raportat la reținerea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. și în cauză există probe care să ateste vinovăția acestuia, gradul de pericol social al faptei, nerecunoașterea inculpatului, împrejurările comiterii faptei, instanța de fond nedând eficiență acestor circumstanțe agravante și care impun majorarea pedepsei aplicate deși aceasta le-a enumerat în motivarea soluției. Mai mult, inculpatul a dat dovadă de perseverență infracțională, în cauză existând suficiente criterii care pot duce la aplicarea unei pedepse mult mai aspre pentru inculpat.

Prin memoriul depus la dosar inculpatul P.V. a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței penale atacate și rejudecând cauza adoptarea unei soluții de achitare în baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a), rap la art. 10 lit. a) C. proc. pen., motivând, în esență, că fapta pentru care a fost trimis în judecată nu există; din materialul probator administrat în cauză nu rezultă vinovăția sa cu privire la faptă sau există dubii serioase cu privire la săvârșirea faptei în ambele variante și soluția corectă fiind de achitare în baza principiului in dubio pro reo. S-a mai arătat că toate probele științifice administrate în cauză infirmă acuzațiile care se aduc inculpatului, iar declarațiile persoanelor audiate sunt subiective.

Raportul de expertiză medico legală - examen A.D.N. depus la dosar la data de 12 decembrie 2012 confirmă faptul că pe hainele părții vătămate nu se regăsesc caracterele genetice ale inculpatului. în ce privesc declarațiile de martori audiați în cauză a susținut că prima instanță și-a întemeiat soluția pe declarațiile părții vătămate P.D. și pe cele ale fratelui său P.R. și a solicitat instanței analizarea acestora în întreg contextul. În ce privește latura civilă a cauzei, inculpatul a solicitat ca, în situația în care se va pronunța o soluție de achitare a sa, să se dispună respingerea acțiunii civile formulată de către partea vătămată. Prin Decizia penală nr. 52/A din 12 martie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara împotriva sentinței penale nr. 281 din 21 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția penală.

A desființat sentința penală atacată sub aspectul laturii penale a cauzei, în ceea ce privește individualizarea pedepselor principale, complementare și accesorii aplicate inculpatului P.V. și, procedând la o nouă judecată în aceste limite: A stabilit la 12 ani închisoare pedeapsa aplicată inculpatului P.V. pentru comiterea infracțiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) și alin. (3) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen. În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a Ii-a, lit. b), d) și e) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 71 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), d) și e) C. pen.

pe durata și în condițiile reglementate de art. 71 C. pen. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate. A respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.V. împotriva aceleiași sentințe. A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestului preventiv, începând cu data de 11 aprilie 2012 până la data de 12 martie 2013. A menținut starea de arest a inculpatului apelant P.V. A obligat inculpatul apelant la plata sumei de 550 lei în favoarea statului, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate în apel, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului din oficiu, se înaintează din fondurile Ministerului Justiției în contul Baroului de Avocați Alba.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele: În ce privește apelul inculpatului P.V. : Curtea de Apel a constatat, în esență, că în cauză, în raport de ansamblul probator administrat, s-a reținut o corectă stare de fapt, s-a făcut ajustă încadrare juridică a faptelor, iar instanța de fond, temeinic motivat, a stabilit vinovăția inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de viol, în raport cu situația de fapt reținută, apreciindu-se că pronunțarea unei soluții de achitare nu este posibilă. În ce privește apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara: 1. O primă critică invocată de parchet s-a referit la aspectul de netemeinicie privind omisiunea instanței de fond de a face aplicarea pedepsei complementare și a pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. d) și e) C. pen.

în cazul inculpatului P.V. (pct. 1). Criticile Ministerului Public au fost privite ca fondate, apreciindu-se că, în mod nejustificat, instanța de fond nu i-a aplicat inculpatului P.V. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor civile prev. de art. 64 alin. (1) lit. d) și e) C. pen., în condițiile art. 71 alin. (2) C. pen., precum și aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. d) și e) C. pen., raportat la gravitatea faptei comise. Dreptul de a fi părinte, precum și dreptul de a fi tutore sau curator nu este un drept absolut, el putând face obiectul unor limitări și restricții, cu respectarea, în fiecare caz în parte, a principiului proporționalității.

În cauză, inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) și alin. (3) C pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C pen. și art. 37 lit. b) C pen., reținându-se, în esență, că în perioada 31 decembrie 2011 - 26/ 27 februarie 2012, prin constrângere și profitând de imposibilitatea părții vătămate de a-și exprima voința, imposibilitate prezumată la vârsta de 14 ani a părții vătămate, a întreținut relații sexuale de mai multe ori cu minora P.D.F., fiica concubinei sale P.A., la locuința acesteia din Comuna Lăpugiu de Jos, sat Lăpugiu de Sus, minoră care se afla în îngrijirea inculpatului și profitând de lipsa mamei minorei de la domiciliu și de handicapul de care suferă minora.

În raport de gravitatea infracțiunii comise și de modalitatea concretă de săvârșire a faptelor, s-a apreciat, în mod rezonabil că inculpatul este nedemn de a-și îndeplini drepturile și obligațiile părintești, precum și de a fi tutore sau curator. Ca atare, în prezenta cauză, instanța de apel a reținut că natura faptelor săvârșite și ansamblul circumstanțelor personale ale inculpatului, care are antecedente penale, duc la concluzia existenței unei nedemnități în exercitarea drepturilor părintești și a dreptului de a fi tutore sau curator, prevăzute de art. 64 lit. d) și e) C. pen., drepturi ce presupun responsabilitate, motiv pentru care exercițiul acestora a fost interzis pe perioada executării pedepsei, precum și ca pedeapsă complementară pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

2. În privința individualizării judiciare a pedepsei sub aspectul cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, Curtea a constatat că susținerile parchetului sunt întemeiate (pct. 2 și 3). S-a constatat că instanța de fond nu a analizat și evaluat corect toate criteriile de individualizare judiciară a pedepsei, iar cuantumul determinat al acesteia, de 10 ani închisoare - pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de textul incriminator, nu este apt să asigure realizarea scopului pedepsei, astfel cum acesta este precizat în dispozițiile art. 52 C. pen. Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.

În consecință, la dozarea pedepsei, potrivit art. 72 C. pen., nu se poate face abstracție de gradul de pericol social al faptei și de împrejurările concrete în care s-a comis fapta. În acest sens, Curtea a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. de art. 72 C. pen. și a reținut consecințele grave ale faptei inculpatului asupra dezvoltării ulterioare a minorului, incidența prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen. - împrejurarea că nu a fost o faptă singulară, ci în mod repetat minorul a fost agresat sexual de inculpat, precum și conduita inculpatului pe parcursul procedurilor, care nu a recunoscut fapta și, deci, nu o regretă. S-a apreciat că faptele comise de inculpat au o încărcătură de periculozitate socială deosebit de sporită, împrejurare ce trebuie să se reflectate în cuantumul pedepsei aplicate.

Ori, condamnarea inculpatului la minimul special prevăzut de legea penală nu are nicio justificare. Raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, aplicarea unei atari pedepse, s-a apreciat că ar însemna o interpretare și aplicare trunchiată, injustă a prevederilor art. 72 și art. 52 C. pen., ignorându-se din acest complex proces al individualizării pedepsei persoana inculpatului și datele care caracterizează existența acestuia. Curtea, în raport de împrejurările concrete în care s-a comis fapta, precum și față de celelalte date care caracterizează persoana inculpatului, astfel cum au fost relevate anterior, a apreciat că stabilirea unei pedepse în cuantum de 12 ani închisoare cu executare în regim de detenție, corespunde atât sub aspectul cuantumului, cât și a modalității de executare, cerințelor imperative înscrise în art. 52 C. pen.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal de 10 zile prevăzut de art. 385 3 C. proc. pen., inculpatul P.V. Apărătorul a pus concluzii de admitere a recursului și a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 punctele 12, 17 și 18 C. proc. pen. Instanța a pus în vedere apărătorului că punctele 17 și 18 ale art. 385 9 C. proc. pen. nu sunt prevăzute de noile reglementări intrate în vigoare la data de 15 februarie 2013 prin Legea nr. 2/2013 însă apărătorul a apreciat că în raport de momentul săvârșirii faptelor și de momentul pronunțării hotărârii de către instanța de apel sunt aplicabile dispozițiile legale mai sus menționate. A mai arătat că soluția de condamnare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) și alin. (3) C. pen cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen este rezultatul unei grave erori comisă atât de către prima instanță cât și de instanța de apel întrucât lipsește unul din elementele constitutive ale acestei infracțiuni. în memoriul ce conține motivele scrise de recurs aflat la dosar (filele 15-21), același apărător a solicitat pronunțarea unei soluții de achitare în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) coroborat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen. apreciind că fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată nu există. în susținere a arătat că, din probele administrate, nu rezultă cu certitudine vinovăția lui pentru săvârșirea infracțiunii de viol. Astfel constatarea medico-legală (fila 53 dos.

urmărire penală) relevă câteva aspecte care sunt de natură să înlăture orice dubiu cu privire la presupusele fapte de viol despre care se susține că acesta le-ar fi comis împotriva părții vătămate P.D.F., în cuprinsul acestui act arătându-se că partea vătămată nu prezintă semne de violență pe cap, gât, trunchi și membre. De asemenea, a arătat că în cuprinsul raportului de expertiză medico-legală - examen ADN se arată faptul că, caracterele genetice din profilul de referință al inculpatului nu se găsesc evidențiate pe hainele părții vătămate. Apărătorul a apreciat că niciuna dintre probele științifice nu conțin vreo concluzie care să confirme bănuiala că inculpatul ar fi săvârșit această infracțiune.

A mai arătat că prima instanță și-a întemeiat soluția aproape în exclusivitate pe declarațiile a două persoane: cele ale părții vătămate P.D.F. și cele ale fratelui ei P.R., însă acestea nu pot sta ca temei pentru condamnarea inculpatului deoarece au caracter subiectiv, nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă de la dosar,nu conțin referiri din care să rezulte cu certitudine săvârșirea vreunei fapte de viol de către inculpat. Totodată, a solicitat instanței să aibă în vedere vârsta părții vătămate și a fratelui acesteia la data săvârșirii pretinselor fapte de viol - 14 ani și respectiv 10 ani, aspect ce ridică semne de întrebare cu privire la discernământul lor, la capacitatea lor de a percepe anumite stări de fapt și la riscul de a fi influențați de persoane care le sunt apropiate.

În ceea ce o privește pe partea vătămată, s-a arătat că, pe lângă vârsta acesteia extrem de fragedă, probele administrate în cauză relevă și alte elemente care au influențat declarațiile date de aceasta. Așa cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică (fila 58 dos. u.p.), partea vătămată prezintă tulburări, dizabilități, are un intelect liminar, întârziere ușoară în dezvoltarea mintală, dezvoltare psihică sub vârsta biologică, aspecte ce au fost confirmate și de martorii audiați în cauză, care au relatat că partea vătămată este ușor influențabilă, că își schimbă des opiniile. Apărătorul a mai arătat că, în cuprinsul raportului mai sus menționat, cea mai importantă concluzie care este de natură să influențeze în mod decisiv soluția ce urmează să se pronunțe în această cauză, este aceea prin care se atestă faptul că discernământul părții vătămate a fost absent în momentul comiterii presupuselor fapte.

În finalul concluziilor scrise s-a arătat că, astfel cum a statuat și practica CEDO, o condamnare penală nu se poate face decât în baza unor probe concludente, care atestă cu certitudine vinovăția celui acuzat, orice dubiu profitând inculpatului. întrucât în speță nu numai că nu s-a dovedit vinovăția inculpatului dar cea mai mare parte a probelor administrate, în special cele științifice, obiective, relevă nevinovăția acestuia, apărătorul a apreciat că se impune achitarea lui pentru fapta pentru care a fost trimis în judecată. În ceea ce privește latura civilă a cauzei, s-a solicitat ca în cazul în care inculpatul va fi achitat, să se dispună respingerea acțiunii civile formulată de către partea civilă.

Examinând recursul declarat de inculpatul P.V. prin raportare la dispozițiile art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare. Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat o limitare a devoluției recursului în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a cazului de casare prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului prin amendarea cazurilor de casare fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, doar la chestiuni de drept.

Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului, reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 din același cod. Rezultă, așadar, că în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel nici recurenții, nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385 9 C. proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385 10 C. proc. pen. prevede în alin. (2) 1 că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul din aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivi art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În cauză se observă că decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția Penală și pentru Cauze cu Minori la data de 12 martie 2013, deci, ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. astfel cum a fost modificate prin actul normativ menționat. Înalta Curte reține că dintre cazurile de casare abrogate în mod expres de Legea nr. 2/2013 au fost cele reglementate anterior în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 și pct. 18 C. proc.

pen., situație în care criticile circumscrise de recurentul inculpat acestor prevederi legale nu mai pot face obiectul examinării de către instanța de ultim control judiciar, judecata în recurs limitându-se la motivele de casare expres prevăzute de lege, în care nu se mai regăsește greșita încadrare juridică dată faptei și eroarea asupra situației de fapt invocată de către acesta. Referitor la cazul de casare prevăzut în art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., care a fost invocat de recurentul inculpat, se reține că acesta este unul dintre cele care permiteau, în mod excepțional, examinarea situației de fapt de către instanța de recurs. În prezent, aceasta verificare nu mai este prevăzută, de lege, cât timp art. 385 9 C. proc.

pen. permit instanței de recurs să exercite controlul judiciar numai asupra chestiunilor de drept ale hotărârilor recurate nu și asupra situației de fapt, a încadrării juridice dată faptelor sau a modului de individualizare a pedepselor. La examinarea cazului de recurs prevăzut de pct. 18 al art. 385 9 C. proc. pen., în vigoare până la apariția Legii nr. 2/2013 se avea în vedere cu titlu de premisă, că hotărârile pot fi supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare. Totodată, așa cum s-a statuat și prin decizia în interesul Legii nr. VIII din 09 februarie 2009 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, incidența dispozițiilor art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen. presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat soluția adoptată. Așadar, prin eroare de fapt se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existența unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune reținerea unei împrejurări esențiale fără ca probele administrate să o susțină sau o nereținere a unei astfel de împrejurări esențiale, deși probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Pentru a constitui caz de casare eroarea trebuia să prezinte două atribute în absența cărora nu poate fi considerată gravă și anume, să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar și să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției. Existența erorii de fapt ca motiv de reformare a unei hotărâri nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci numai dintr-o discordanță evidentă dintre situația de fapt reținută și conținutul real al probelor. Chiar și în situația în care s-ar trece la analizarea cauzei în raport de dispozițiile art. 385 9 pct. 18 C. proc.

pen., pornind de la explicațiile metateoretice din considerentele deciziei în interesul Legii nr. 8 din 09 februarie 2009, dezvoltate anterior și de doctrină, înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurentul inculpat, întrucât nu există contradicție evidentă între aspectele reținute prin hotărârea recurată și conținutul probelor administrate în cauză, starea de fapt stabilită nefiind consecința unei denaturări evidente a probelor, ci rezultatul unei analize coroborate a acestora În acest sens se reține că, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, realizând o judicioasă coroborare a mijloacelor de probă administrate, atât în faza de urmărire penală cât și în timpul cercetării, judecătorești, pe care le-a evaluat în mod corespunzător și evidențiind aspectele concordante ce susțin vinovăția inculpatului P.V.

Or, în cauză, prezumția de nevinovăție de care inculpatul beneficiază a fost răsturnată în cursul activității de probațiune, ansamblul material al probelor administrate în cauză fiind cert în sensul stabilirii vinovăției acestuia. În raport de argumentația prezentată mai sus, având în vedere că instanța de fond nu a denaturat probele administrate, în sensul de a reține împrejurări esențiale fără ca probele să le susțină sau, dimpotrivă, nereținând asemenea aspecte deși probele le confirmau, înalta Curte constată că infracțiunea de viol pentru care inculpatul P.V. a fost trimis în judecată există în materialitatea ei, astfel că în mod corect prima instanță și instanța de apel prin coroborarea judicioasă a probelor administrate în cauză a dispus condamnarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) si alin. (3) C. pen.

cu aplic art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. Așa fiind, criticile recurentului inculpat privind greșita condamnare și cererea de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. exced cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen., întrucât se referă la aspecte de fapt ale cauzei. În ceea ce privește critica recurentului inculpat referitoare la greșita încadrare juridică dată faptei pentru care a fost trimis în judecată, care se înscria în cazul de casare prevăzut în punctului 17 al art. 385 9 C. proc. pen., în vigoarea până la apariția Legii nr. 2/2013, Înalta Curte constată că în actuala reglementare nu există un caz de casare care să permită analiza acestei criticii, singurul caz de casare care permitea acest lucru fiind arogat.

Critica recurentului inculpat, în sensul că fapta pentru care fost trimis în judecată nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol, solicitând achitarea sa în baza art. II pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen., se constată că este nefondată. Potrivit art. 197 alin. (1) C. pen., infracțiunea de viol constă în „actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

” Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. III/2005 pronunțată în recurs în interesul legii că prin act sexual de orice natură se înțelege „orice modalitate de obținere a unei satisfacții sexuale prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de același sex.” În această interpretare, noțiunea de act sexual de orice natură include atât raporturile sexuale normale, dar și cele nefirești, heter o sexuale, astfel că întreținerea unor raporturi sexuale normale, precedate sau urmate de raporturi sexuale anale sau orale, cu aceeași victimă, contrar voinței acesteia, constituie doar infracțiunea de viol, aceasta incluzând în conținutul său și actele nefirești în legătură cu viața sexuală, dacă sunt realizate prin constrângerea părții vătămate sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Cu privire la circumstanța agravantă inclusă, prin voința legiuitorului, în forma agravată a infracțiunii de viol, în alin. (3) al art. 197 C. pen., se constată că textul de lege amintit prevede pedepse mai severe, dacă subiectul pasiv al infracțiunii nu a împlinit vârsta de 15 ani. Prin această tehnică de legiferare s-a urmărit realizarea unei protecții superioare a minorilor sub 15 ani, tocmai datorită consecințelor mult mai grave ale violului asupra psihicului acestor persoane vulnerabile. Rezultă că norma de incriminare obligă erga omnes la respectarea dreptului la libertate și, în special la libertate sexuală, a persoanelor cu vârsta sub 15 ani. Din economia acestor dispoziții legale rezultă că sub raportul laturii obiective, săvârșirea infracțiunii de viol cunoaște două momente succesive caracteristice.

Primul moment este acela al înfrângerii sau anihilării prin constrângere explicită a rezistenței victimei, dacă violul se săvârșește prin constrângere, sau acela al profitării de starea de imposibilitate a victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, stare existentă sau provocată doar de făptuitor. Cel de al doilea moment îl constituie însăși săvârșirea raportului sexual, faptă care a fost pregătită prin activitatea desfășurată în primul moment. Condiția esențială pentru existența infracțiunii de viol se realizează, așadar, prin cele două modalități de înfrângere a libertății sexuale a victimei: constrângerea sau profitarea de starea de imposibilitate a victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința.

Constrângerea poate fi fizică sau morală. Constrângerea fizică trebuie apreciată totdeauna în concret, adică ținându-se seama de condițiile în care s-a exercitat forța ca și de puterea efectivă de rezistență a victimei. De asemenea, nu poate fi omis faptul că victima nu este obligată să opună rezistență sau să continue a rezista atunci când, din modul în care se exercită constrângerea, din intensitatea forței coercitive ca și din alte împrejurări concrete, ar rezulta că orice rezistență a ei ar fi zadarnică sau că dacă s-ar opune ar fi expusă unui rău mai mare. Ca atare, infracțiunea de viol este o infracțiune complexă al cărei element material al laturii obiective se poate realiza fie prin două acțiuni conjugate (actul sexual - scop, realizat prin acțiunea de constrângere - acțiune mijloc) fie, printr-o acțiune (actul sexual) realizată în anumite condiții care exclud consimțământul victimei (imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința).

Înalta Curte constată că atât în faza de urmărire penală, cât și în timpul cercetării judecătorești, partea vătămată a relatat pe larg, activitatea infracțională desfășurată de inculpat, cu detalierea împrejurărilor în care au avut loc abuzurile sexuale. Astfel aceasta a arătat că inculpatul o prindea de mâini o așeza pe pat, o dezbrăca de blugi, se așeza peste ea, o atingea pe tot corpul. Declarațiile părții vătămate se coroborează cu declarațiile date de martorii P.D., fratele părții vătămate și P.A., mama părții vătămate, cu concluziile Raportului de constatare medico-legală din 09 martie 2012 și Raportului de expertiză medico-legală psihiatrică din 05 aprilie 2012 întocmite de Serviciul Județean de Medicină Legală Hunedoara precum și cu concluziile Raportul de constatare tehnico-științifică din 20 martie 2012 efectuat de Inspectoratul Poliției Județului Caras Severin - Serviciul Criminalistic.

Astfel, în depoziția sa, martora P.A., mama părții vătămate, a arătat ca în noaptea de 27/ 28 februarie 2012, trezindu-se după miezul nopții, l-a observat pe inculpat dezbrăcat lângă patul în care dormea minora care, de asemenea era dezbrăcată de pantalonii care erau trași în jos până la genunchi, în timp ce aceasta plângea și îi spunea inculpatului să o lase în pace. La rândul ei partea vătămată minoră P.D.F. a declarat că de mai multe ori inculpatul P.V. - concubinul mamei sale a bătut-o atât pe ea, cât și pe mama ei și că începând cu luna septembrie 2011 a început să-i facă complimente spunându-i că este frumoasă. Minora a mai relatat că în noaptea de revelion 2011/2012 inculpatul le-a bătut pe mama sa și pe sora cea mică, trimițându-le de acasă, iar după ce au rămas singuri, inculpatul a dezbrăcat-o cu forța și a violat-o.

Partea vătămată a mai relatat că inculpatul a mai violat-o ulterior de mai multe ori, în timp ce mama sa lipsea de acasă, iar acesta era beat sau amețit din cauza băuturii. De asemenea, partea vătămată minoră a mai declarat că în noaptea de 26/27 februarie 2012 în timp ce mama s-a lipsea de acasă inculpatul a violat-o din nou fiind surprins de fratele acesteia, minorul P.R.D. Această împrejurare este confirmată de martorul minor P.R. Dorin, care fiind audiat în prezența mamei sale și a reprezentantului Autorității Tutelare de la Primăria comunei Lăpungiu de Jos a relatat că în noaptea în care mama sa era la priveghi (26/27 februarie 2012) l-a surprins pe inculpatul P.V. dezbrăcat complet în timp ce se afla în pat peste sora sa, de asemenea, dezbrăcată de pantaloni, a văzut că aceasta suspina și îi spunea să o lase în pace.

Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică din 05 aprilie 2012 efectuat de Serviciul Județean de Medicină Legală Hunedoara a concluzionat că minora suferă de o ușoară întârziere în dezvoltarea mintală însă aceasta a relatat medicilor că primul act de viol a avut loc de revelionul 2011/2012. Totodată, în același act medical s-a mai constatat că victima nu cunoaște noțiunea de ejaculare dar a descris la nivel senzitiv un lichid care s-a scurs din agresor cu acest prilej, a descris mai multe acte materiale de viol desfășurate în cauză, precizând că de fiecare dată inculpatul a folosit forța pentru a o viola, amenințând-o că dacă va spune cuiva despre cele petrecute „se va întâmpla ceva rău pentru ea”.

Prin acest raport de expertiză s-a concluzionat că minora prezintă caractere sexuale corespunzătoare vârstei biologice, că la primul act de viol aceasta nu a înțeles ce i se întâmplă, realizând însă că este ceva rău când a simțit durere în timpului actului sexual, discernământul acesteia fiind absent în momentul comiterii faptei. De asemenea, atitudinea nesinceră a recurentului inculpat, privind întreținerea prin constrângere de raporturi sexuale cu partea vătămată minoră este relevată și prin concluziile raportul de constatare tehnico-științifică din 20 martie 2012 ale I.P.J. Caras Severin - Serviciul Criminalistic.

în acest sens s-a constatat că la întrebările relevante referitoare la faptul dacă inculpatul a întreținut relații sexual cu minora, dacă a constrâns-o sau dacă a obligat-o să facă sex cu el, răspunsurile inculpatului au evidențiat modificări care sunt interpretate ca indici cerți a comportamentului simulat al subiectului, ceea ce conduce la concluzia că inculpatul a săvârșit infracțiunea de viol în modalitatea expusă în actul de sesizare al instanței. Concluziile acestei constatări tehnico-științifică prezintă relevanță deosebită pentru cauză, întrucât chiar inculpatul a solicitat încuviințarea acestei probe în apărarea sa, aceasta coroborându-se cu celelalte probe administrate în cauză.

Totodată, împrejurarea că pe pantalonii victimei nu au fost evidențiate caractere genetice din profilul de referință al inculpatului, se apreciază că aceasta nu este în măsură să excludă vinovăția acestuia având în vedere că perechea de pantaloni a victimei a fost ridicată la data de 05 martie 2012, ultimul act sexual având loc la data de 28 februarie 2012, fiind posibil ca datorită trecerii timpului urmele biologice să fie alterate. Conform raportului de constatare medico-legală din 09 martie 2012 întocmit de Serviciul Județean de Medicină Legală Hunedoara, în urma examinării minorei P.D.F. s-a constatat că aceasta „prezintă o deflorare incompletă a cărei vechime nu poate fi stabilită”.

În același act medical se concluzionează că partea vătămată prezintă un himen inelar și o deflorare incompletă, că aceasta nu prezintă semne de violență pe cap, gât, trunchi și membre sunt aspecte ce nu prezintă relevanță sub aspectul reținerii vinovăției inculpatului și sub aspectul săvârșirii infracțiunii de viol reținută în sarcina acestuia. Astfel, pentru existența infracțiunii de viol nu trebuie să existe o deflorare completă, acestea fiind particularități fiziologice diferite de la o persoană la alta. Cât privește lipsa semnelor de violență așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel acestea nu înlătură vinovăția inculpatului în contextul în care ultimul act sexual a avut loc la data de 28 februarie 2012, iar minora a fost examinată la data de 09 martie 2012, perioada de timp scursă având evident efecte asupra posibilelor leziuni suferite de minoră.

Apărarea inculpatului s-a axat pe discreditarea părții vătămate minore și a mamei acesteia, P.A., încercând să inducă ideea că partea vătămată pe fondul retardului mintal ar fi fost influențată să declare fapte neadevărate și că a fost folosită de mama sa în scop de răzbunare. Instanțele de fond și apel în mod corect au respins această apărare în contextul în care partea vătămată, fiind audiată nemijlocit instanța a constatat că aceasta se exprimă coerent, a răspuns pertinent la întrebări, a relatat cursiv întâmplări care în mod cert i s-au întâmplat. În raport de argumentația prezentată mai sus, Înalta Curte constată că fapta inculpatului P.V.

care în perioada 31 decembrie 2011 - 26/27 februarie 2012, prin constrângere și profitând de imposibilitatea părții vătămate de a-și exprima voința, imposibilitate prezumată la vârsta de 14 ani a părții vătămate, a întreținut relații sexuale de mai multe ori cu minora P.D.F., fiica concubinei sale P.A., minoră care se afla în îngrijirea inculpatului și profitând de lipsa mamei minorei de la domiciliu și de handicapul de care suferă minora, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) și alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., atât sub aspectul laturii obiective cât și sub aspectul laturii subiective.

Prin urmare, înalta Curte constată că în mod corect prima instanță și instanța de apel prin coroborarea judicioasă a probelor administrate în cauză analizate detaliat cu ocazia examinării criticilor formulate de inculpatul P.V. a dispus condamnarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b) si alin. (3) C. Pen. cu aplic art. 41 alin. (2) C. Pen si art. 37 alin. (1) lit. b) C. Pen. Față de aceste considerente, înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.V. În baza art. 385 17 alin. (4) C. proc. pen. cu referire la art. 383 alin. (2) C. proc.

pen. se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 11 aprilie 2012 la 06 septembrie 2013. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva Deciziei penale nr. 52/A din 12 martie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 11 aprilie 2012 la 06 septembrie 2013. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 06 septembrie 2013.