ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1394/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 133D din 28 februarie 2011, Tribunalul Brașov, a admis excepția lipsei de interes a reclamanților în promovarea cererii de chemare în judecată, a respins cererea reclamanților C.I.M., C.V., prin mandatar P.R., O.A. și C.R.M., împotriva pârâților Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat convențional de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, A.D., T.D., SC P.B. SA, G.C.A., G.C.V. și SC P.D. SA. În esență, s-a reținut că printr-o hotărâre judecătorească anterioară, pronunțată în procedura Legii nr. 10/2001, reclamanții au obținut restituirea în natură a imobilului din litigiu, astfel că demararea unui nou demers judiciar, în vederea obținerii aceluiași folos practic, este lipsit de interes.

Prin sentința civilă nr. 123 din 13 aprilie 2009 a Tribunalul Brașov, irevocabilă, s-a statuat cu putere de lucru judecat că reclamanții trebuie să beneficieze de restituirea în natură a bunului imobil ce a aparținut antecesoarei lor. Hotărârea a fost întemeiată, printre altele, pe art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Prin această hotărâre judecătorească, pronunțată în favoarea reclamanților, a fost stabilit dreptul acestora de a obține o decizie de restituire în natură a imobilului din litigiu, ce se constituie într-un veritabil titlu de proprietate, conform art. 25 alin. (4) din Lege nr. 10/200, iar, în sarcina pârâtei SC P.B. SA, obligația de a emite titlul de proprietate asupra acestui bun imobil.

Obligația pe care instanțele judecătorești au stabilit-o în sarcina pârâtei SC P.B. SA cuprinde și obligația de a efectua toate demersurile pentru ca, din punct de vedere juridic, să fie emis, în favoarea reclamanților, un titlu de proprietate asupra bunului imobil din litigiu și să se procedeze la punerea în posesie a acestora cu privire la acest bun. Prin decizia civilă nr. 109 Ap din 12 octombrie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelurile reclamanților și pârâților G.C.A. și G.C.V., a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin hotărârea judecătorească irevocabilă obținută de reclamanți în procedura instituită de Legea nr. 10/2001, a fost stabilit dreptul acestora de a obține o decizie de restituire în natură a imobilului care formează obiectul litigiului.

Obiectul cererii de chemare în judecată pendinte îl constituie constatarea nulității absolute a actelor juridice succesive prin care terenul în suprafață de 14 125 mp a trecut din proprietatea statului în cea a SC P.B. SA, care la rândul său l-a adus ca aport în natură la capitalul social al SC P.D. SA, care l-a dezmembrat și la vândut pârâților, persoanele fizice din prezenta cauză. În drept, au fost avute în vedere prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în raport de care s-a apreciat că apelanții-reclamanți se află în situația de a nu putea beneficia de prerogativele dreptului lor de proprietate, consfințit printr-o hotărâre judecătoreacă irevocabilă. Reclamanții sunt astfel în imposibilitatea de a putea fi puși în posesie și de a îndeplini formalitățile de publicitate imobiliară din cauza actelor juridice încheiate de pârâți, acte a căror nulitate este solicitată în prezenta acțiune.

În consecință, s-a apreciat că interesul reclamanților în promovarea cererii pendinte îndeplinește condițiile prevăzute de legiuitor, în sensul că acesta este născut, legitim, personal și actual. Cu ocazia rejudecării, se va avea în vedere atât cererea de intervenție accesorie formulată de P.R., cât și excepțiile invocate de pârâți în apel și care vizează lipsa de calitate procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, prescripția dreptului la acțiune, respectiv excepțiile puterii lucrului judecat și autorității de lucru judecat. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs (I), la data de 07 decembrie 2011, reclamanții O.A., C.I.M., C.V. și C.R.M., (II), la data de 05 decembrie 2011, reclamanții C.I.M., C.V.

și P.R. (III) la data de 02 decembrie 2011, pârâții G.C.A. și G.C.V. (IV) la data de 02 decembrie 2011, pârâtul A.D. (V) la data de 06 decembrie 2011, pârâtă SC P.B. SA (VI) la data de 05 decembrie 2011, reclamanta C.R.M., prin care au susținut următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: Recurenții-reclamanți O.A., C.I.M., C.V. și C.R.M. au susținut următoarele critici de pretinsă nelegalitate: Decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii referitoare la competența materială a instanței de fond, instanța neținând cont de capătul principal al cererii de chemare în judecata, anume constatarea nevalabilității titlului cu care statul a preluat imobilul în litigiu, capăt de cerere care stabilește competenta de soluționare în favoarea Tribunalului Brașov, secția civila, petitul doi fiind formulat ca cerere accesorie primului capăt de cerere.

Potrivit art. 17 C. proc. civ., competenta de soluționare a cererilor accesorii revine instanței competente să soluționeze capătul principal de cerere. Hotărârea recurată este nelegală și pentru faptul că, deși instanța de apel admite apelurile pârâților G., constatând necompetenta materiala a primei instanțe cu privire la petitul 2 al cererii de chemare in judecata, trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Recurenții-reclamanți C.I.M., C.V. și P.R. au invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate: Decizia atacată este nelegală, întrucât prin admiterea apelului pârâților G., în mod greșit instanța de apel a reținut că, în ce privește petitul doi, referitor la constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Turismului în favoarea SC P.B.

SA, nu a intervenit prorogarea de competentă, așa cum corect a stabilit prima instanță, respingând excepția de necompetență materială și funcțională a Tribunalului Brașov, în baza prevederilor art. 17 C. proc. civ.. Instanța de apel își sprijină afirmațiile pe calitatea actului de act administrativ unilateral emis de o autoritate centrală ce face incidente prevederile art. 3 pct. 1 din C. proc. civ., care dau competența de soluționare, Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ. O atare susținere este greșită, întrucât art. 3 pct. 1 C. proc. civ. reprezintă regula generală privind plenitudinea de competență a Curților de Apel pentru cererile vizând acte administrative unilaterale emise de o autoritate centrală, însă prevederea de la art. 17 C. proc.

civ. privind prorogarea de competență, reprezintă excepția de la această regulă, fiind astfel o prevedere specială ce derogă de la cea generală. Prorogarea de competență în privința cererilor accesorii, în favoarea instanței competente să judece cererea principală, operează chiar dacă s-ar nesocotii norme de competență materială sau exclusivă. Instanțele de judecată trebuie mai întâi să cerceteze dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil și abia apoi să treacă la constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare a acestuia, sub rezerva încheierii lor cu bună-credință. Raportul de accesorialitate dintre aceste capete de cerere este atât de strâns încât ține de admisibilitatea acțiunii.

Nu este posibilă constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate fără constatarea nevalabilității titlului statului, deoarece acesta este însăși cauza de nulitate absolută. Art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 face referire la actele juridice de înstrăinare, nefacând distincție față de natura lor, deci este de presupus că acoperă și categoria actelor administrative individuale, cum este certificatul de atestare a dreptului de proprietate. Conflictul de competență dintre jurisdicția civilă reglementată de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 554/2004 este rezolvată prin prevederile art. 5 alin. (2) ale acesteia.

Cum Legea nr. 10/2001 este o lege organică ce instituie pentru actele de înstrăinare ale imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, o altă procedură judiciară de desființare a acestora, este evident că instanța competentă este cea abilitată să judece cauzele Legii nr. 10/2001, respectiv Tribunalul Brașov, secția civilă. Apelanții-pârâți au invocat în apărare excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția autorității de lucru judecat, excepția puterii lucrului judecat și excepția lipsei calității procesuale a Ministerului Finanțelor Publice, de reprezentant al Statului Român. Instanța de apel a procedat la unirea acestor excepții cu fondul în baza prevederilor art. 137 C. proc. civ., dispoziția instanței de apel de a trimite și aceste cereri, formulate în apel, spre soluționare instanței de fond încalcă principiul disponibilității, deoarece instanța sesizată era cea de apel și nu cea de fond, fără a fi intervenit o problemă de competență.

Recurenții-pârâți G.C.A. și G.C.V. au susținut următoarele critici de pretinsă nelegalitate: Reclamanți au avut ca petit principal constatarea nevalidității titlului statului asupra imobilului in suprafața de 14.125 mp teren , in prezent divizat în mai multe parcele. Reclamanți au în prezent o hotărâre judecătoreasca irevocabilă de care se pot prevala în valorificarea drepturilor și intereselor lor legitime, litigiu de față fiind în prezent lipsit de interes. Recurentul-pârât A.D. a susținut următoarele critici de pretinsă nelegalitate; În mod greșit instanța de apel a constatat ca apelul reclamanților este fondat și a desființat sentința, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, fără a analiza fondul cauzei, respectiv fără să verifice situația de fapt și aplicarea legii de către prima instanța în ceea ce-l privește.

Conform art. 297 C. proc. civ., instanța de apel fiind competenta in judecarea cauzei, avea obligația să intre în cercetarea fondului, administrând probe care sa conducă la pronunțarea unei soluții legale și temeinice, definitive. Având in vedere ca reclamanții au obținut deja printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabilă, dreptul de a obține o deciziei de restituire în natura a imobilului din litigiu, în mod corect prima instanță a respins acțiunea reclamanților ca fiind lipsită de interes. A reiterat și în fața instanței de recurs excepția prescripției dreptului de a solicita nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, pe temeiul dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.

De altfel, reclamanții au uzat de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin sentința civilă nr. 106/F/CA, Curtea de apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamanților ca tardiv formulata, astfel ca raportat la dispozițiile art. 1201, 1202 C. civ., în ceea ce privește nulitatea actelor de vânzare cumpărare, exista autoritate de lucru judecat. Recurenta-pârâtă SC P.B. SA a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: Prima instanța în mod corect a stabilit că cererea reclamanților este lipsită de interes, de vreme ce există pronunțată o sentință judecătorească prin care s-a dispus obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de restituire în natură, pentru terenul în suprafață de 14.125 mp.

Prin urmare, interesul acestora a fost realizat prin emiterea deciziei nr. 68 din 22 decembrie 2010 de către SC P.B. SA. Nu este de acord cu motivarea instanței de apel, întemeiată pe prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, de vreme ce temeiul de drept al acțiunii reclamanților a fost reprezentat de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Recurenta-reclamantă C.R.M. a susținut mai multe critici de pretinsă nelegalitate, însă prin declarația autentificată din 8 martie 2013 de B.N.P. A.N., recurenta-reclamantă a renunțat la judecata cererii sale de recurs. În consecință, urmează ca în aplicarea principiului disponibilității, Înalta Curte să dea eficiență actului de dispoziție al părții și conform art. 316, cu referire la art. 298 și art. 246 C. proc.

civ., să ia act de renunțarea la judecata căii de atac. Excepțiile nulității recursurilor declarate de pârâții SC P.B. SA Brașov, A.D., G.C.A. și G.C.V., nu pot fi primite, întrucât din expunerea de motive a cererilor de recurs rezultă că au fost susținute critici pertinente de pretinsă nelegalitate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Recursurile declarate în cauză vor fi respinse ca nefondate, pentru următoarele considerente, cu precizarea că criticilor comune de nelegalitate li s-a răspuns prin considerente comune: Prin hotărârea judecătorească irevocabilă obținută de reclamanți în procedura instituită de Legea nr. 10/2001, a fost stabilit dreptul acestora de a obține o decizie de restituire în natură a imobilului care formează obiectul litigiului.

Prin sentința civilă nr. 123 din 13 aprilie 2009 a Tribunalul Brașov, irevocabilă, s-a statuat cu putere de lucru judecat că reclamanții trebuie să beneficieze de restituirea în natură a bunului imobil ce a aparținut antecesoarei lor. Obiectul cererii de chemare în judecată pendinte îl constituie constatarea nulității absolute a actelor succesive prin care terenul în suprafață de 14.125 mp a trecut din proprietatea statului în cea a SC P.B. SA, care la rândul său 1-a adus ca aport în natură la capitalul social al SC P.D. SA, care l-a dezmembrat și la vândut pârâților persoane fizice din prezenta cauză. Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, decizia sau după caz dispoziția de aplicare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, dar numai după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

În raport de circumstanțele de fapt pe deplin stabilite ale cauzei pendinte, s-a apreciat corect că reclamanții se află în situația de a nu putea beneficia de prerogativele dreptului lor de proprietate, consfințit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, fiind în imposibilitatea de a putea fi puși în posesie și de a îndeplini formalitățile de publicitate imobiliară din cauza actelor juridice încheiate de pârâți, acte a căror nulitate este solicitată în prezenta acțiune. S-a avut în vedere și faptul că și configurația inițială a imobilului nu se mai regăsește în actuala structură și formă a imobilelor înscrise în cartea funciară. În consecință, s-a apreciat că interesul reclamanților în promovarea cererii pendinte îndeplinește condițiile prevăzute de legiuitor, în sensul că acesta este născut, legitim, personal și actual.

În mod corect, instanța a avut în vedere pentru soluționarea condiției interesului prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în raport de care putea fi valorificată în concret situația juridică a reclamanților, după pronunțarea hotărârii judecătorești în procedura instituită de Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect nu prezintă relevanță temeiul de drept substanțial al acțiunii reclamanților, respectiv art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În raport de aceste considerente în mod corect instanța de apel a constatat ca apelul reclamanților este fondat și a desființat sentința, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, fără a analiza fondul cauzei, pentru ca părțile să beneficieze de principiul dublului grad de jurisdicție.

Critica din recurs referitoare la modalitatea de aplicare în cauză a dispozițiilor art. 297 alin. (1) din C. proc. civ., modificate prin Legea nr. 202/2010, privind trimiterea dosarului spre rejudecare la tribunal, a primit o dezlegare obligatorie prin decizia nr. 2/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-un recursul în interesul legii. Prin decizia nr. 2/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii și s-a statuat, în sensul că dispozițiile art. 297 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, nu se aplică proceselor în care prima instanța a fost învestită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.

În mod corect instanța de apel a admis apelul pârâților G., reținând că, în ceea ce privește petitul doi al cererii de chemare în judecată, referitor la constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Turismului în favoarea SC P.B. SA - act administrativ unilateral emis de o autoritate centrală - nu poate interveni prorogarea de competentă. Pe acest aspect, au fost avute în vedere prevederilor art. 17 C. proc. civ., coroborate însă cu cele ale art. 3 pct. 1 din C. proc. civ., care dau în mod expres competența de soluționare a cauzei, Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ.

Împrejurare că art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 face referire la actele juridice de înstrăinare, fără să facă nici o distincție față de natura lor, nu înseamnă că acesta poate acoperi și categoria actelor administrative individuale, cum este certificatul de atestare a dreptului de proprietate, întrucât s-ar nesocoti regulile referitoare la competența după materie. Dispozițiile art. 5 alin. (2) ale Legii nr. 554/2004 - "Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară"- nu sunt incidente în cauză, întrucât condițiile impuse de acest text nu sunt îndeplinite, Legea nr. 10/2001 nefiind o lege organică.

Hotărârea recurată nu este nelegală - încălcarea dispozițiilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. - pentru faptul că, deși instanța de apel a admis apelul pârâților G., constatând necompetenta materiala a primei instanțe în privința petitului 2 al cererii de chemare in judecata, aceasta a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, întrucât o astfel de soluție a fost impusă de circumstanțele particulare ale cauzei pendinte - modalitatea concretă de învestire a instanței de judecată, printr-o cerere cu mai multe capete de cerere, ce se impune a fi astfel disjunsă.

S-a apreciat corect că, în rejudecare, se va avea în vedere cererea de intervenție accesorie, în interesul reclamanților, formulată de P.R., dar și excepțiile invocate de pârâți în apel și care vizează lipsa de calitate procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, prescripția dreptului la acțiune, respectiv excepțiile puterii lucrului judecat și autorității de lucru judecat, întrucât părțile trebuie să beneficieze de avantajul dublului grad de jurisdicție. Pe temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, dat fiind soluția pronunțată, recurenții-reclamanți C.I.M., C.V., C.R.M. și O.A. și recurentul-intervenient P.R. vor fi obligați la plata sumei de 2.000 RON, către intimata-pârâtă SC P.D.

SA Poiana Brașov, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepțiile nulității recursurilor declarate de pârâții SC P.B. SA Brașov, A.D., G.C.A. și G.C.V., invocate de recurenții-reclamanți și de recurentul-intervenient. Ia act că recurenta-reclamantă C.R.M. a renunțat la judecata cererii de recurs. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții C.I.M., C.V. și O.A., de pârâții SC P.B. SA Brașov, A.D., G.C.A. și G.C.V. și de intervenientul P.R. împotriva deciziei nr. 109/Ap din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă pe recurenții-reclamanți C.I.M., C.V., C.R.M. și O.A. și pe recurentul-intervenient P.R. la plata sumei de 2.000 RON, către intimata-pârâtă SC P.D.

SA Poiana Brașov, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2013.