ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1394/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1394/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 133D din 28

februarie 2011, Tribunalul Brașov, a

admis

excepția lipsei de interes a reclamanților în promovarea cererii de chemare în

judecată, a respins cererea reclamanților C.I.M., C.V., prin mandatar P.R., O.A.

și C.R.M., împotriva pârâților Statul Român, reprezentat legal de Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat convențional de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Județului Brașov, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, A.D.,

T.D., SC P.B. SA, G.C.A., G.C.V. și SC P.D. SA.

În

esență, s-a reținut că printr-o hotărâre judecătorească

anterioară, pronunțată în procedura Legii nr. 10/2001, reclamanții au obținut

restituirea în natură a imobilului din litigiu, astfel că demararea unui nou

demers judiciar, în vederea obținerii aceluiași folos practic, este lipsit de

interes.

Prin sentința civilă nr. 123 din 13

aprilie 2009 a Tribunalul Brașov, irevocabilă, s-a statuat cu putere de lucru

judecat că reclamanții trebuie să beneficieze de restituirea în natură a

bunului imobil ce a

aparținut

antecesoarei lor. Hotărârea a fost întemeiată, printre altele, pe art. 21 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001.

Prin această hotărâre judecătorească,

pronunțată în favoarea reclamanților, a fost stabilit dreptul acestora de a

obține o decizie de restituire în natură a imobilului din litigiu, ce se

constituie într-un veritabil titlu de proprietate, conform art. 25 alin. (4)

din Lege nr. 10/200, iar, în sarcina pârâtei SC P.B. SA, obligația de a emite

titlul de proprietate asupra acestui bun imobil. Obligația pe care instanțele

judecătorești au stabilit-o în sarcina pârâtei SC P.B. SA cuprinde și obligația

de a efectua toate demersurile pentru ca, din punct de vedere juridic, să fie

emis, în favoarea reclamanților, un titlu de proprietate asupra bunului imobil

din litigiu și să se procedeze la punerea în posesie a acestora cu privire la

acest bun.

Prin decizia civilă nr. 109 Ap din 12

octombrie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale,

a admis apelurile reclamanților și

pârâților G.C.A. și G.C.V., a desființat sentința și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Prin hotărârea judecătorească

irevocabilă obținută de reclamanți în procedura instituită de Legea nr.

10/2001, a fost stabilit dreptul acestora de a obține o decizie de restituire

în natură a imobilului care formează obiectul litigiului.

Obiectul cererii de chemare în

judecată pendinte îl constituie constatarea nulității absolute a actelor

juridice succesive prin care terenul în suprafață de 14 125 mp a trecut din

proprietatea statului în cea a SC P.B. SA, care la rândul său l-a adus ca aport

în natură la capitalul social al SC P.D. SA, care l-a dezmembrat și la vândut

pârâților, persoanele fizice din prezenta cauză.

În drept, au fost avute în vedere prevederile

art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în raport de care s-a apreciat că

apelanții-reclamanți se află în situația de a nu putea beneficia de

prerogativele dreptului lor de proprietate, consfințit printr-o hotărâre

judecătoreacă irevocabilă. Reclamanții sunt astfel în imposibilitatea de a

putea fi puși în posesie și de a îndeplini formalitățile de publicitate

imobiliară din cauza actelor juridice încheiate de pârâți, acte a căror

nulitate este solicitată în prezenta acțiune.

În consecință, s-a apreciat că

interesul reclamanților în promovarea cererii pendinte îndeplinește condițiile

prevăzute de legiuitor, în sensul că acesta este născut, legitim, personal și

actual.

Cu ocazia rejudecării, se va avea în

vedere atât cererea de intervenție accesorie formulată de P.R., cât și

excepțiile invocate de pârâți în apel și care vizează lipsa de calitate

procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, prescripția dreptului la acțiune,

respectiv excepțiile puterii lucrului judecat și autorității de lucru judecat.

Împotriva deciziei instanței de apel

au formulat cerere de recurs (I), la data de

07 decembrie 2011, reclamanții O.A., C.I.M., C.V. și C.R.M.,

(II), la data de 05 decembrie 2011, reclamanții C.I.M., C.V. și P.R. (III) la

data de 02 decembrie 2011, pârâții G.C.A. și G.C.V. (IV) la data de 02

decembrie 2011, pârâtul A.D. (V) la data de 06 decembrie 2011, pârâtă SC P.B.

SA (VI) la data de 05 decembrie 2011, reclamanta C.R.M., prin care au susținut

următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Recurenții-reclamanți O.A., C.I.M., C.V.

și C.R.M. au susținut următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

Decizia atacată a fost dată cu aplicarea

greșită a legii referitoare la competența materială a instanței de fond, instanța

neținând cont de capătul principal al cererii de chemare în judecata, anume constatarea

nevalabilității titlului cu care statul a preluat imobilul în litigiu, capăt de

cerere care stabilește competenta de soluționare în favoarea Tribunalului Brașov,

secția civila, petitul doi fiind formulat ca cerere accesorie primului capăt de

cerere.

Potrivit art. 17 C. proc. civ., competenta

de soluționare a cererilor accesorii revine instanței competente să soluționeze

capătul principal de cerere.

Hotărârea recurată este nelegală și pentru

faptul că, deși instanța de apel admite apelurile pârâților G., constatând necompetenta

materiala a primei instanțe cu privire la petitul 2 al cererii de chemare in judecata,

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Recurenții-reclamanți C.I.M., C.V. și P.R.

au invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

Decizia atacată este nelegală, întrucât

prin admiterea apelului pârâților G., în mod greșit instanța de apel a reținut că,

în ce privește petitul doi, referitor la constatarea nulității absolute a certificatului

de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Turismului în favoarea

SC P.B. SA, nu a intervenit prorogarea de competentă, așa cum corect a stabilit

prima instanță, respingând excepția de necompetență materială și funcțională a Tribunalului

Brașov, în baza prevederilor art. 17 C. proc. civ..

Instanța de apel își sprijină afirmațiile

pe calitatea actului de act administrativ unilateral emis de o autoritate centrală

ce face incidente prevederile art. 3 pct. 1 din C. proc. civ., care dau competența

de soluționare, Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ.

O atare susținere este greșită, întrucât

art. 3 pct. 1 C. proc. civ. reprezintă regula generală privind plenitudinea de competență

a Curților de Apel pentru cererile vizând acte administrative unilaterale emise

de o autoritate centrală, însă prevederea de la art. 17 C. proc. civ. privind prorogarea

de competență, reprezintă excepția de la această regulă, fiind astfel o prevedere

specială ce derogă de la cea generală. Prorogarea de competență în privința cererilor

accesorii, în favoarea instanței competente să judece cererea principală, operează

chiar dacă s-ar nesocotii norme de competență materială sau exclusivă.

Instanțele de judecată trebuie mai întâi

să cerceteze dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil și abia apoi

să treacă la constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare a acestuia,

sub rezerva încheierii lor cu bună-credință. Raportul de accesorialitate dintre

aceste capete de cerere este atât de strâns încât ține de admisibilitatea acțiunii.

Nu este posibilă constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului

de proprietate fără constatarea nevalabilității titlului statului, deoarece acesta

este însăși cauza de nulitate absolută.

Art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

face referire la actele juridice de înstrăinare, nefacând distincție față de natura

lor, deci este de presupus că acoperă și categoria actelor administrative individuale,

cum este certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Conflictul de competență dintre jurisdicția

civilă reglementată de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 554/2004 este rezolvată prin

prevederile art. 5 alin. (2) ale acesteia. Cum Legea nr. 10/2001 este o lege organică

ce instituie pentru actele de înstrăinare ale imobilelor preluate de stat fără titlu

valabil, o altă procedură judiciară de desființare a acestora, este evident că instanța

competentă este cea abilitată să judece cauzele Legii nr. 10/2001, respectiv Tribunalul

Brașov, secția civilă.

Apelanții-pârâți au invocat în apărare

excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția autorității de lucru judecat,

excepția puterii lucrului judecat și excepția lipsei calității procesuale a Ministerului

Finanțelor Publice, de reprezentant al Statului Român.

Instanța de apel a procedat la unirea acestor

excepții cu fondul în baza prevederilor art. 137 C. proc. civ., dispoziția instanței

de apel de a trimite și aceste cereri, formulate în apel, spre soluționare instanței

de fond încalcă principiul disponibilității, deoarece instanța sesizată era cea

de apel și nu cea de fond, fără a fi intervenit o problemă de competență.

Recurenții-pârâți G.C.A. și G.C.V. au susținut

următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

Reclamanți au avut ca petit principal constatarea

nevalidității titlului statului asupra imobilului in suprafața de 14.125 mp teren

, in prezent divizat în mai multe parcele. Reclamanți au în prezent o hotărâre judecătoreasca

irevocabilă de care se pot prevala în valorificarea drepturilor și intereselor lor

legitime, litigiu de față fiind în prezent lipsit de interes.

Recurentul-pârât A.D. a susținut următoarele

critici de pretinsă nelegalitate;

În mod greșit instanța de apel a constatat

ca apelul reclamanților este fondat și a desființat sentința, cu trimiterea cauzei

spre rejudecare, fără a analiza fondul cauzei, respectiv fără să verifice situația

de fapt și aplicarea legii de către prima instanța în ceea ce-l privește.

Conform art. 297 C. proc. civ., instanța

de apel fiind competenta in judecarea cauzei, avea obligația să intre în cercetarea

fondului, administrând probe care sa conducă la pronunțarea unei soluții legale

și temeinice, definitive.

Având in vedere ca reclamanții au obținut

deja printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabilă, dreptul de a obține o deciziei

de restituire în natura a imobilului din litigiu, în mod corect prima instanță a

respins acțiunea reclamanților ca fiind lipsită de interes.

A reiterat și în fața instanței de recurs

excepția prescripției dreptului de a solicita nulitatea contractului de vânzare-cumpărare,

pe temeiul dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.

De altfel, reclamanții au uzat de dispozițiile

art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin sentința civilă nr. 106/F/CA, Curtea de apel

Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamanților

ca tardiv formulata, astfel ca raportat la dispozițiile art. 1201, 1202 C. civ.,

în ceea ce privește nulitatea actelor de vânzare cumpărare, exista autoritate de

lucru judecat.

Recurenta-pârâtă SC P.B. SA a invocat următoarele

aspecte de pretinsă nelegalitate:

Prima instanța în mod corect a stabilit

că cererea reclamanților este lipsită de interes, de vreme ce există pronunțată

o sentință judecătorească prin care s-a dispus obligarea pârâtei la emiterea unei

decizii de restituire în natură, pentru terenul în suprafață de 14.125 mp. Prin

urmare, interesul acestora a fost realizat prin emiterea deciziei nr. 68 din 22

decembrie 2010 de către SC P.B. SA.

Nu este de acord cu motivarea instanței

de apel, întemeiată pe prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, de vreme

ce temeiul de drept al acțiunii reclamanților a fost reprezentat de art. 45

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Recurenta-reclamantă C.R.M. a susținut

mai multe critici de pretinsă nelegalitate,

însă prin declarația autentificată din 8 martie 2013 de B.N.P.

A.N., recurenta-reclamantă a renunțat la judecata cererii sale de recurs.

În consecință, urmează ca în aplicarea

principiului disponibilității, Înalta Curte să dea eficiență actului de dispoziție

al părții și conform art. 316, cu referire la art. 298 și art. 246 C. proc.

civ., să ia act de renunțarea la judecata căii de atac.

Excepțiile nulității recursurilor declarate

de pârâții

SC P.B. SA Brașov,

A.D., G.C.A. și G.C.V., nu pot fi primite, întrucât din expunerea de motive a cererilor

de recurs rezultă că au fost susținute critici pertinente de pretinsă nelegalitate

din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Recursurile declarate în cauză vor fi respinse

ca nefondate, pentru următoarele considerente, cu precizarea că criticilor comune

de nelegalitate li s-a răspuns prin considerente comune:

Prin hotărârea judecătorească irevocabilă

obținută de reclamanți în procedura instituită de Legea nr. 10/2001, a fost stabilit

dreptul acestora de a obține o decizie de restituire în natură a imobilului care

formează obiectul litigiului.

Prin sentința civilă nr. 123 din 13

aprilie 2009 a Tribunalul Brașov, irevocabilă, s-a statuat cu putere de lucru judecat

că reclamanții trebuie să beneficieze de restituirea în natură a bunului imobil

ce a aparținut antecesoarei lor.

Obiectul cererii de chemare în judecată

pendinte îl constituie constatarea nulității absolute a actelor succesive prin care

terenul în suprafață de 14.125 mp a trecut din proprietatea statului în cea a SC

P.B. SA, care la rândul său 1-a adus ca aport în natură la capitalul social al SC

P.D. SA, care l-a dezmembrat și la vândut pârâților persoane fizice din prezenta

cauză.

Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, decizia sau după caz dispoziția de aplicare a restituirii în natură

a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are

forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea

în posesie, dar numai după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

În raport de circumstanțele de fapt pe

deplin stabilite ale cauzei pendinte, s-a apreciat corect că reclamanții se află

în situația de a nu putea beneficia de prerogativele dreptului lor de proprietate,

consfințit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, fiind în imposibilitatea

de a putea fi puși în posesie și de a îndeplini formalitățile de publicitate imobiliară

din cauza actelor juridice încheiate de pârâți, acte a căror nulitate este solicitată

în prezenta acțiune.

S-a avut în vedere și faptul că și configurația

inițială a imobilului nu se mai regăsește în actuala structură și formă a imobilelor

înscrise în cartea funciară.

În consecință, s-a apreciat că interesul

reclamanților în promovarea cererii pendinte îndeplinește condițiile prevăzute de

legiuitor, în sensul că acesta este născut, legitim, personal și actual.

În mod corect, instanța a avut în vedere

pentru soluționarea condiției interesului prevederile art. 25 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, în raport de care putea fi valorificată în concret situația juridică

a reclamanților, după pronunțarea hotărârii judecătorești în procedura instituită

de Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect nu prezintă relevanță

temeiul de drept substanțial al acțiunii reclamanților, respectiv art. 45 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

În raport de aceste considerente în mod

corect instanța de apel a constatat ca apelul reclamanților este fondat și a desființat

sentința, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, fără a analiza fondul cauzei, pentru

ca părțile să beneficieze de principiul dublului grad de jurisdicție.

Critica din recurs referitoare la modalitatea

de aplicare în cauză a dispozițiilor art. 297 alin. (1) din C. proc. civ., modificate

prin Legea nr. 202/2010, privind trimiterea dosarului spre rejudecare la tribunal,

a primit o dezlegare obligatorie prin decizia nr. 2/2013 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, într-un recursul în interesul legii.

Prin decizia nr. 2/2013 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii și s-a statuat,

în sensul că dispozițiile art. 297 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum au fost

modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru

accelerarea soluționării proceselor, nu se aplică proceselor în care prima instanța

a fost învestită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele

măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.

În mod corect instanța de apel a admis

apelul pârâților G., reținând că, în ceea ce privește petitul doi al cererii de

chemare în judecată, referitor la constatarea nulității absolute a certificatului

de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Turismului în favoarea

SC P.B. SA - act administrativ unilateral emis de o autoritate centrală - nu poate

interveni prorogarea de competentă.

Pe acest aspect, au fost avute în vedere

prevederilor art. 17 C. proc. civ., coroborate însă cu cele ale art. 3 pct. 1 din

C. proc. civ., care dau în mod expres competența de soluționare a cauzei, Curții

de Apel Brașov, secția de contencios administrativ.

Împrejurare că art. 45 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 face referire la actele juridice de înstrăinare, fără să facă nici o

distincție față de natura lor, nu înseamnă că acesta poate acoperi și categoria

actelor administrative individuale, cum este certificatul de atestare a dreptului

de proprietate, întrucât s-ar nesocoti regulile referitoare la competența după materie.

Dispozițiile art. 5 alin. (2) ale Legii

nr. 554/2004 - "Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele

administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege

organică, o altă procedură judiciară"- nu sunt incidente în cauză, întrucât

condițiile impuse de acest text nu sunt îndeplinite, Legea nr. 10/2001 nefiind o

lege organică.

Hotărârea recurată nu este nelegală - încălcarea

dispozițiilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. - pentru faptul că, deși instanța

de apel a admis apelul pârâților G., constatând necompetenta materiala a primei

instanțe în privința petitului 2 al cererii de chemare in judecata, aceasta a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, întrucât o astfel de soluție a fost impusă

de circumstanțele particulare ale cauzei pendinte - modalitatea concretă de învestire

a instanței de judecată, printr-o cerere cu mai multe capete de cerere, ce se impune

a fi astfel disjunsă.

S-a apreciat corect că, în rejudecare,

se va avea în vedere cererea de intervenție accesorie, în interesul reclamanților,

formulată de P.R., dar și excepțiile invocate de pârâți în apel și care vizează

lipsa de calitate procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, prescripția dreptului

la acțiune, respectiv excepțiile puterii lucrului judecat și autorității de lucru

judecat, întrucât părțile trebuie să beneficieze de avantajul dublului grad de jurisdicție.

Pe temeiul dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., fiind în culpă procesuală, dat fiind soluția pronunțată, recurenții-reclamanți

C.I.M., C.V., C.R.M. și O.A. și recurentul-intervenient P.R. vor fi obligați la

plata sumei de 2.000 RON, către intimata-pârâtă SC P.D. SA Poiana Brașov, reprezentând

cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile nulității recursurilor

declarate de pârâții SC P.B. SA Brașov, A.D., G.C.A. și G.C.V., invocate de recurenții-reclamanți

și de recurentul-intervenient.

Ia act că recurenta-reclamantă C.R.M. a

renunțat la judecata cererii de recurs.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamanții C.I.M., C.V. și O.A., de pârâții SC P.B. SA Brașov, A.D., G.C.A.

și G.C.V. și de intervenientul P.R. împotriva deciziei nr. 109/Ap din 12 octombrie

2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă

pe recurenții-reclamanți C.I.M., C.V., C.R.M. și O.A. și pe recurentul-intervenient

P.R. la plata sumei de 2.000 RON, către intimata-pârâtă SC P.D. SA Poiana Brașov,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 martie 2013.