ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 343/2013

Asupra recursurilor de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin încheierea din 23 ianuarie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 675/46/2012, între altele, a fost menținută starea de arest, a inculpaților C.S., C.G. și B.M. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că inculpații au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 78/2000; art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen. (inculpatul C.G.), a infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen. raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, ambele cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen., (inculpatul C.S.) și a infracțiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 78/2000; art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen., (inculpatul B.M.). Din materialul probator administrat în cauză rezultă, astfel, că inculpații sunt trimiși în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni multiple cu o amploare deosebită și care necesită în vederea aflării adevărului administrarea unui probatoriu complex. Toate acestea reprezintă probe în sensul dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen. că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă pericol social concret pentru ordinea publică prin lezarea valorilor și relațiilor sociale care formează sfera acestei noțiuni.

Din probele administrate în dosar nu rezultă că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive pentru niciunul dintre inculpații aflați în stare arest preventiv, iar necesitatea unei bune administrări a probelor în acest moment procesual este un argument care demonstrează că această măsură de prevenție este adecvată scopului procesual penal [art. 136 alin. (1) C. proc. pen.], fapt confirmat și de deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în materie cu această pricină. Dată fiind situația comună pentru coinculpații în cauză privind temeiurile care justifică menținerea măsurii arestării preventive, nu este necesar să se examineze separat necesitatea menținerii măsurii arestării preventive pentru fiecare inculpat în parte cu precizarea importantă că inculpatul C.G.

a fost arestat și pentru cazul prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen. Referitor la aspectele particulare privind pe inculpații arestați preventiv în această cauză, curtea apreciază că acestea pălesc, oarecum, la acest moment al procedurii față de stadiul probator, de condițiile concrete în care s-au desfășurat activitățile infracționale reclamante de acuzare și față de complexitatea faptelor, așa cum au fost expuse în actul de inculpare. În consecință, față de complexitatea cauzei reflectată în numărul mare al părților implicate, al volumelor dosarelor multitudinea și complexitatea probelor ce vor fi solicitate de procuror și inculpați, detenția preventivă a inculpaților de circa 11 luni nu apare ca fiind excesivă.

Cum faptele ce fac obiectul acestui dosar pun problema conjugării intereselor unui grup de persoane format din inculpații în cauză, în scopul comun al fraudării unui număr mare de persoane, prima instanță a apreciat că temeiurile arestării preventive a inculpaților nu au dispărut, justificând și pe viitor arestarea lor preventivă, astfel că nu se impune revocarea măsurii arestării preventive a inculpaților sau înlocuirea măsurii cu o altă măsură respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea de domiciliu sau țara. Cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură de prevenție nu sunt justificate, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 139 C. proc. pen.

În plus, dacă s-ar admite cererile de revocare a măsurii arestării preventive, dispunându-se punerea lor de îndată în libertate s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială, de nesiguranță în opinia publică, fapt ce în final s-ar repercuta negativ asupra finalității actului de justiție. în cauză au fost audiați inculpații C.G., B.M., C.S., P.A., B.G., C.G., P.V.G.M., C.V., S.P. și L.A.M., o parte din martorii care au rezultat din actele de urmărire penală și a căror depoziții sunt importante în aprecierea instanței, majoritatea acestora fiind audiați la urmărirea penală având declarații date în dosar.

Pe lângă elementele de circumstanțiere a căror relevanță nu poate fi ignorată, ca de pildă, conduita corespunzătoare anterioară momentului arestării preventive sau starea precară de sănătate a acestora, trebuie să se acorde atenție deosebită naturii activității infracționale a pretinsului grup organizat reclamat de acuzare, cât și condițiilor concrete în care acesta s-a desfășurat și complexitatea faptelor pretins a fi comise, împrejurări invocate în deciziile de casare ale instanței supreme. Inculpații sunt cercetați pentru infracțiuni ce prezintă un pericol destul de ridicat, reținându-se în sarcina lor crearea unui grup organizat având ca scop obținerea de beneficii financiare prin săvârșirea infracțiunilor de corupție și spălarea banilor.

Este adevărat că numai gravitatea faptei comise nu poate fi socotită în sine ca reprezentând pericol pentru ordinea publică, dar nici nu poate fi ignorat faptul că sunt probe și indicii că inculpații s-au asociat cu alți inculpați în vederea comiterii unor infracțiuni grave, de mare rezonanță, în zona care sau produs și față de care există o bănuială legitimă. Acuzația ce se reține împotriva inculpaților este aceea că sumele de bani rezultate din contractele de reprezentare au fost încasate prin folosirea influenței și autorității reprezentanților grupului asupra membrilor revoluționari, aceste sume fiind percepute fără o bază legală, constituind foloase necuvenite pentru membrii grupului. De asemenea, contractele de împrumut au fost încheiate pentru a da o aparență de legalitate a încasării unor sume de bani importante, acestea constituind un folos necuvenit atât pentru inculpatul C.G., cât și pentru ceilalți membrii ai grupului.

În vederea încasării sumelor de bani, inculpatul C.G. s-a folosit de membrii ai familiei sale, respectiv de soția sa, învinuita C.F., cât și de fiul său, C.G. Asociația Decembrie 1989 Metrou România, avea obligația de reprezentare a membrilor asociațiilor în fața organizațiilor, autorităților și instituțiilor statului de drept, acest aspect rezultând chiar din Statutul asociației. Din conținutul contractelor de reprezentare rezultă că acestea au fost încheiate de către Asociația Decembrie 1989 Metrou România, reprezentată de inculpatul C.G. cu membrii revoluționari pentru a-i reprezenta pe aceștia cu puteri depline în fața instanțelor judecătorești ori a oricăror autorități publice în vederea obținerii, confirmării, preschimbării certificatului de revoluționar, pentru obținerea tuturor drepturilor legale cuvenite în conformitate cu prevederile Legii nr. 341/2004.

În baza încheierii acestor contracte, membrii revoluționari erau obligați să plătească sume de bani, indiferent dacă beneficiau sau nu de prestare de servicii juridice în fața instanțelor judecătorești. Ori, conform Statutului asociației, membrii revoluționari trebuiau să fie reprezentați în fața autorităților și instituțiilor statului de drept, inclusiv pentru obținerea drepturilor prevăzute de Legea nr. 341/2004. Sumele de bani erau încasate de către inculpata C.F., soția inculpatului C.G., după ce în prealabil, ceilalți membri ai grupului, respectiv C.S., B.M., P.V.G.M., C.V., B.G. și P.A. efectuau demersuri pe lângă membrii revoluționari pentru a-i determina să încheie contractele de reprezentare sau să plătească sumele de bani aferente acestor contracte.

S-a făcut referire și la pretinse amenințări, în cazul în care membrii revoluționari refuzau să plătească sumele de bani, în concret inculpatul C.G., ajutat fiind de inculpatul S.P., procedau la emiterea de notificări către persoanele în cauză, avertizându-i că, în cazul în care nu vor plăti sumele de bani, vor fi acționați în instanță și vor fi obligați să plătească sume mai mari decât cele stipulate în contractele de reprezentare. Din verificările efectuate de Garda Financiară, Comisariatul General, au rezultat indicii că inculpatul S.P., avocat în cadrul Baroului București și titular al Cabinetului individual de avocatură S.P., a încheiat cu Asociația Decembrie 1989 Metrou România, în perioada 2005-2011, un număr total de 9 contracte de asistență juridică.

Unul dintre contractele de asistență juridică a fost încheiat în data de 6 iulie 2005, fără să fie înregistrat în Registrul de evidență al contractelor de asistență juridică deținut de Cabinetul individual de avocatură S.P., iar alte contracte de asistență juridică au fost încheiate fără să se specifice onorariul. Tot din verificările efectuate de către Garda Financiară, Comisariatul General, au rezultat indicii temeinice că, deși unele contracte de asistență juridică au prevăzut onorarii, sumele de bani încasate conform acestor contracte nu au fost declarate la organele fiscale pentru plata taxelor și impozitelor datorate statului. Mai mult decât atât, s-a susținut că, din probele administrate, a rezultat presupunerea că inculpatul S.P.

pentru ajutorul dat inculpatului C.G. în vederea încasării sumelor de bani de la membrii revoluționari, a primit în mai multe rânduri sume mari de bani fără să fie evidențiate în actele de evidență contabilă ale Cabinetului de avocatură S.P. În acest sens, s-a invocat agenda ridicată de la domiciliul inculpatului C.G. cu ocazia percheziției domiciliare. în cauză sunt indicii și probe în sensul bănuielii legitime a unei implicări a fiecărui membru al grupului organizat în determinarea membrilor revoluționari de a încheia contracte de reprezentare sau de a plăti sumele de bani aferente acestor contracte sau sume de bani aferente eliberării adeverințelor în baza cărora se obțineau indemnizațiile reparatorii de la casele de pensii.

În ceea ce privește implicarea inculpatului B.M. s-a notat că, în unele cazuri, el era cel care încasa banii de la persoanele care obținuseră certificatul de revoluționar preschimbat și îi preda la sediul asociației din București. De asemenea în cazul inculpatului C.S. s-au invocat indicii privind implicarea în încheierea contractelor de reprezentare de către membrii revoluționari îndreptățiți la obținerea unor drepturi în baza Legii nr. 341/2004. În consecință, față de complexitatea cauzei reflectată în numărul mare al părților implicate, al volumelor dosarelor multitudinea și complexitatea probelor ce vor fi solicitate de procuror și inculpați, detenția preventivă a inculpaților nu este excesivă.

De asemenea, fiindcă în cauză sunt implicați mai mulți acuzați, culegerea probelor e mai dificilă, iar volumul probelor fiind mai mare și din surse diferite se justifică în continuare detenția preventivă a celor trei inculpați. Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpații C.S., C.G. și B.M. Concluziile apărătorilor inculpaților, ale reprezentantului Ministerului Piublic, precum și ultimul cuvânt al inculpaților au fost consemnate, pe larg, în partea introductivă a acdestei decizii. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursurile declarate nu sunt fondate. Potrivit art. 139 alin. (2) C. proc.

pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, instanța are dreptul și obligația de a verifica legalitatea luării măsurii preventive, la termenul de judecată sau atunci când soluționează cereri privitoare la aceste măsuri, chiar dacă încheierea prin care s-a dispus luarea unei măsuri a rămas definitivă, fie prin nerecurare, fie prin soluționarea recursului și chiar dacă ulterior a rămas definitivă, a fost prelungită sau menținută măsura preventivă. Aceasta înseamnă că hotărârea prin care s-a dispus anterior luarea unei măsuri preventive, nu are autoritate de lucru judecat pentru că legalitatea dispunerii măsurii urmează a forma obiectul unei permanențe cenzuri a unui permanent control, instanța fiind obligată să dispună oricând revocarea măsurii pe motiv de nelegaiitate.

Constatarea unei astfel de nelegalități, dintr-o încheiere anterioară, ori a inexistenței unui temei de motivare duce la revocarea măsurii și punerea în libertate a inculpatului. Astfel, de fiecare dată, la fiecare termen de judecată, instanța verifică dacă sunt sau nu întrunite condițiile cerute de dispozițiile art. 143, art. 148 C. proc. pen. Potrivit dispozițiilor art. 300 2 C. proc. pen. în cauzele în care inculpatul este arestat instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive iar conform art. 160 b alin. (3) din același Cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța prin încheiere motivată dispune menținerea stării de arest.

În cauza de față, temeiurile juridice care au determinat luarea măsurii arestării preventive a incuJpațiior le-au constituit dispozițiile art. 148 lit. b) (pentru inculpatul C.G.) și lit. f) (pentru toți inculpații) C. proc. pen., respectiv, pe de o parte, că există date că inculpatul C.G. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, iar pe de altă parte, că infracțiunile pentru care toți inculpații au fost cercetați sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică. În acest moment procesual cerințele art. 148 (C. proc. pen. se mențin, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaților, în condițiile în care există probe temeinice și suficiente, în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 143 C. proc.

pen. din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpații ar fi comis faptele pentru care au fost cercetați și trimiși în judecată. Este îndeplinită cerința prevăzută de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., în sensul existenței a suficiente probe temeinice, care justifică presupunerea rezonabilă că este posibil ca inculpații să fi săvârșit faptele pentru care sunt trimiși în judecată; în cauză sunt indicii și probe în sensul bănuielii legitime a unei implicări a fiecărui membru al grupului organizat în determinarea membrilor revoluționari de a încheia contracte de reprezentare sau de a plăti sumele de bani aferente acestor contracte sau sume de bani aferente eliberării adeverințelor în baza cărora se obțineau indemnizațiile reparatorii de la casele de pensii.

În ceea ce privește implicarea inculpatului B.M. s-a notat că, în unele cazuri, el era cel care încasa banii de la persoanele care obținuseră certificatul de revoluționar preschimbat și îi preda la sediul asociației din București. De asemenea în cazul inculpatului C.S. s-au invocat indicii privind implicarea în încheierea contractelor de reprezentare de către membrii revoluționari îndreptățiți la obținerea unor drepturi în baza Legii nr. 341/2004. Raportat la sensul art. 5 parag. (1) lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, din actele cauzei și probatoriul administrat rezultă suficiente date și informații menite a convinge instanța că inculpații ar fi desfășurat activitățile infracționale pentru care au fost trimiși în judecată și pentru care, la acest moment s-a verificat legalitatea și temeinicia măsurilor preventive.

În ceea ce temeiul înscris în dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de acest text, respectiv, legea prevede pentru infracțiunile pentru care sunt cercetați inculpații, pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Astfel cum a statuat jurisprudența în materie, la stabilirea pericolului pentru ordinea publică trebuie avute în vedere nu numai datele legate de persoana inculpatului, ci și datele referitoare la fapte, nu de puține ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, sentimentul că cei care concură la înfăptuirea justiției nu acționează îndeajuns împotriva infracționalității.

Așa fiind, deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele și din însuși pericolul social al infracțiunii de care este acuzat inculpatul, de reacția publică la comiterea unei astfel de infracțiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacții corespunzătoare față de cei bănuiți ca autori ai unor astfel de fapte.

La aprecierea pericolului pentru ordinea publică, în lipsa unei definiții legale a acestei noțiuni, doctrina și jurisprudența au stabilit că se vor avea în vedere unele criterii complementare cum sunt: infracțiunile săvârșite, gravitatea acestora, urmările produse, persoana inculpatului, calitatea în care au săvârșit faptele, cu consecințe asupra ordinii de drept. În acest sens, în jurisprudența Curții europene s-a statuat că, uneori, prin deosebita lor gravitate și prin reacția publicului față de săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot produce o anumită tulburare socială, de natură a justifica o detenție provizorie, pe o perioadă de timp. Instanța europeană a admis astfel că, în cauze complexe, autoritățile naționale sunt îndreptățite să creadă că menținerea unui suspect în detenție este necesară pentru ca acesta să nu perturbe desfășurarea anchetei, cel puțin la începutul ei.

Or, în raport de probatoriul administrat până la acest moment procesual, inculpații sunt acuzați de săvârșirea unor fapte de o gravitate sporită, creând inclusiv prin numărul participanților, o stare de insecuritate socială, modalitatea în care acestea au fost comise, toate acestea justificând pe deplin, temerea că odată puși în libertate, inculpații vor săvârși și alte fapte de același gen. În aceeași ordine de idei, raportat la infracțiunile presupus săvârșite (grup infracțional organizat, infracțiuni de corupție, de spălare de bani), toate implicând o adevărată pregătire a activităților infracționale, în care fiecare participant avea un rol stabilit, consecințele juridice produse de toate acestea, valoarea pagubelor încercate sau care s-ar fi putut produce, justifică detenția în continuare, măsura fiind corespunzătoare și scopului măsurii preventive înscris în art. 136 C. proc.

pen. În egală măsură, prin lăsarea în libertate a inculpaților există și posibilitatea apariției unui ecou negativ în societate cu privire la capacitatea de reacție a autorităților în asemenea situații și, în plus, un risc de influențare negativă a modului de derulare a procesului penal, cercetarea judecătorească nefiind încă declanșată. Potrivit jurisprudenței C.E.D.O. privind interpretarea art. 5 parag.

(1) lit. c), pentru justificarea arestării sau deținerii preventive nu se poate pretinde să fie deja stabilite realitatea și natura infracțiunii de care cel interesat este bănuit că a săvârșit-o, pentru că acestea reprezintă scopul fazei de instrucție, adică de urmărire penală, iar detenția permite desfășurarea ei normală (cauza Ciraklar vs Turcia, 19 ianuarie 1995, cauza Contradivs Italia, 14 ianuarie 1997). Așa cum a statuat instanța europeană, faptele ce au dat naștere la bănuielile concrete, care au justificat arestarea unei persoane, nu trebuie să fie de același nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări și pentru ca bănuielile să fie apreciate drept plauzibile ori legitime, trebuie să existe fapte sau informații de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a comis o infracțiune (cauza Murray vs Regatul Unit, 28 octombrie 1994). Or, așa cum s-a reținut mai sus, din actele cauzei și probatoriul administrat rezultă suficiente date și informații menite a convinge instanța că inculpații ar fi desfășurat activitățile infracționale pentru care au fost trimiși în judecată.

În condițiile în care temeiurile arestării inițiale există și având în vedere natura și importanța relațiilor sociale pretins încălcate prin activitatea infracțională bănuit desfășurată, gravitatea diferențiată dar accentuată a tuturor faptelor presupus a fi comise, pentru care există motive verosimile care justifică bănuiala că au fost comise de inculpații arestați preventiv, modalitatea și împrejurările concrete în care se presupune că au fost săvârșite acțiunile ilicite, urmările produse, instanța apreciază că aceleași temeiuri justifică privarea în continuare de libertate a inculpaților. Chiar daca inculpații sunt arestați preventiv de o perioada relativ mare de timp, Înalta Curte constata că în cauză nu s-a depășit termenul rezonabil al arestării preventive a inculpaților, în raport de particularitățile concrete ale cauzei, respectiv, numărul inculpaților, probatoriul care trebuie administrat și complexitatea cauzei.

Așa fiind, Curtea constatând că detenția preventivă a inculpaților ste legală, fiind respectate, atât exigențele cerute de legea internă, cât și cele prevăzute de art. 5 parag. (1) lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, apreciază că cererile inculpaților apar ca neîntemeiate.

De asemenea, constatând că alte măsuri preventive (obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara) nu sunt suficiente și nici eficiente pentru a proteja în mod just interesul public, având în vedere și împrejurarea că prin conotațiile particulare ale cauzei, s-a produs o stare de tulburare socială, de natură a justifica detenția preventivă, inclusiv prin raportare la necesitatea restabilirii și menținerii încrederii opiniei publice în promptitudinea și fermitatea reacției autorităților statului la săvârșirea unor astfel de infracțiuni, Curtea constată că nu sunt întemeiate cererile inculpaților privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu alta măsura mai puțin restrictiva.

Pe de altă parte, în raport de momentul procesual și de complexitatea cauzei, dată de natura infracțiunilor de o gravitate sporită, de numărul mare al inculpaților care au acționat ca o structură organizată, precum și de numărul mare de părți, simpla trecere a unei perioade mai mari de timp, nu este de natură să încalce principiul rezonabilității măsurii arestării preventive, în accepțiunea dată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât aceasta se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părților și durata procedurilor în fața organelor judiciare.

În ceea ce privește susținerile tuturor inculpaților, în sensul că, lăsarea lor în libertate nu ar prezenta pericol pentru ordinea publică, neexistând vreo probă concretă în acest sens, Înalta Curte le apreciază ca nefondate, având în vedere că, așa cum s-a mai arătat, acest pericol rezidă din împrejurările săvârșirii presupuselor fapte, din perioada infracțională îndelungată, din valorile presupus lezate, toate acestea denotând că starea de pericol este prezentă, astfel că măsura preventivă este necesară.

Referitor la circumstanțele personale ale inculpaților, Înalta Curte nu poate să le acorde o pondere superioară naturii și gravității activității infracționale a acestora, condițiilor concrete în care au acționat, astfel că, apreciază că acestea nu au influență determinantă asupra oportunității menținerii măsurii privative de libertate, temeiurile de drept și de fapt avute în vedere inițial nemodificându-se și pe considerentul că de la data arestării lor preventive nu s-a depășit termenul considerat rezonabil, în condițiile în care cauza instrumentată se apreciază a fi deosebit de complexă. În consecință, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, iar privarea de libertate este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal.

Față de considerentele arătate, Curtea, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) și a) art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpații C.S., C.G. și B.M. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați C.G. și B.M. vor fi obligați la plata sumei de câte 125 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției, iar recurentul inculpat C.S. va fi obligat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații C.S., C.G. și B.M. împotriva încheierii de ședință din data de 23 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 675/46/2012. Obligă recurentul inculpat C.S. la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Obligă recurenții inculpați C.G. și B.M. la plata sumei de câte 125 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 RON reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 31 ianuarie 2013.