ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 343/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 343/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor de față;

În baza actelor și lucrărilor din

dosar constată următoarele:

Prin

încheierea din 23 ianuarie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 675/46/2012,

între altele, a fost menținută starea de arest, a inculpaților C.S., C.G. și B.M.

Pentru a pronunța această soluție

instanța a reținut că inculpații au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu

aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 23 lit. b) din Legea

nr. 656/2002 cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. raportat la

art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 13 din Legea nr.

78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 18 alin. (2) din Legea

nr. 78/2000; art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea

dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen. (inculpatul C.G.), a infracțiunilor

prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen. raportat la art. 13 din Legea nr.

78/2000 cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 7 alin. (1)

din Legea nr. 39/2003, ambele cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C.

pen., (inculpatul C.S.) și a infracțiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr.

78/2000 cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 23 lit. b) din

Legea nr. 656/2002 cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen.

raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 13 din

Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 18 alin. (2)

din Legea nr. 78/2000; art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, toate cu

aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen., (inculpatul B.M.).

Din materialul probator administrat în

cauză rezultă, astfel, că inculpații sunt trimiși în judecată pentru săvârșirea

unor infracțiuni multiple cu o amploare deosebită și care necesită în vederea

aflării adevărului administrarea unui probatoriu complex.

Toate acestea reprezintă probe în

sensul dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen. că lăsarea în libertate a

inculpaților prezintă pericol social concret pentru ordinea publică prin

lezarea valorilor și relațiilor sociale care formează sfera acestei noțiuni.

Din probele administrate în dosar nu

rezultă că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării

preventive pentru niciunul dintre inculpații aflați în stare arest preventiv,

iar necesitatea unei bune administrări a probelor în acest moment procesual

este un argument care demonstrează că această măsură de prevenție este adecvată

scopului procesual penal [art. 136 alin. (1) C. proc. pen.], fapt confirmat și

de deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în materie cu

această pricină.

Dată fiind situația comună pentru

coinculpații în cauză privind temeiurile care justifică menținerea măsurii

arestării preventive, nu este necesar să se examineze separat necesitatea

menținerii măsurii arestării preventive pentru fiecare inculpat în parte cu

precizarea importantă că inculpatul C.G. a fost arestat și pentru cazul

prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen.

Referitor la aspectele particulare

privind pe inculpații arestați preventiv în această cauză, curtea apreciază că

acestea pălesc, oarecum, la acest moment al procedurii față de stadiul

probator, de condițiile concrete în care s-au desfășurat activitățile

infracționale reclamante de acuzare și față de complexitatea faptelor, așa cum

au fost expuse în actul de inculpare.

În consecință, față de complexitatea

cauzei reflectată în numărul mare al părților implicate, al volumelor dosarelor

multitudinea și complexitatea probelor ce vor fi solicitate de procuror și

inculpați, detenția preventivă a inculpaților de circa 11 luni nu apare ca

fiind excesivă.

Cum faptele ce fac obiectul acestui

dosar pun problema conjugării intereselor unui grup de persoane format din

inculpații în cauză, în scopul comun al fraudării unui număr mare de persoane,

prima instanță a apreciat că temeiurile arestării preventive a inculpaților nu

au dispărut, justificând și pe viitor arestarea lor preventivă, astfel că nu se

impune revocarea măsurii arestării preventive a inculpaților sau înlocuirea

măsurii cu o altă măsură respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea de

domiciliu sau țara.

Cererile de înlocuire a măsurii

arestării preventive cu o altă măsură de prevenție nu sunt justificate,

deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 139 C. proc. pen. În

plus, dacă s-ar admite cererile de revocare a măsurii arestării preventive,

dispunându-se punerea lor de îndată în libertate s-ar induce un puternic

sentiment de insecuritate socială, de nesiguranță în opinia publică, fapt ce în

final s-ar repercuta negativ asupra finalității actului de justiție. în cauză

au fost audiați inculpații C.G., B.M., C.S., P.A., B.G., C.G., P.V.G.M., C.V., S.P.

și L.A.M., o parte din martorii care au rezultat din actele de urmărire penală

și a căror depoziții sunt importante în aprecierea instanței, majoritatea

acestora fiind audiați la urmărirea penală având declarații date în dosar.

Pe lângă elementele de circumstanțiere

a căror relevanță nu poate fi ignorată, ca de pildă, conduita corespunzătoare

anterioară momentului arestării preventive sau starea precară de sănătate a

acestora, trebuie să se acorde atenție deosebită naturii activității

infracționale a pretinsului grup organizat reclamat de acuzare, cât și

condițiilor concrete în care acesta s-a desfășurat și complexitatea faptelor

pretins a fi comise, împrejurări invocate în deciziile de casare ale instanței

supreme.

Inculpații sunt cercetați pentru

infracțiuni ce prezintă un pericol destul de ridicat, reținându-se în sarcina

lor crearea unui grup organizat având ca scop obținerea de beneficii financiare

prin săvârșirea infracțiunilor de corupție și spălarea banilor.

Este adevărat că numai gravitatea

faptei comise nu poate fi socotită în sine ca reprezentând pericol pentru

ordinea publică, dar nici nu poate fi ignorat faptul că sunt probe și indicii

că inculpații s-au asociat cu alți inculpați în vederea comiterii unor

infracțiuni grave, de mare rezonanță, în zona care sau produs și față de care

există o bănuială legitimă.

Acuzația ce se reține împotriva

inculpaților este aceea că sumele de bani rezultate din contractele de

reprezentare au fost încasate prin folosirea influenței și autorității

reprezentanților grupului asupra membrilor revoluționari, aceste sume fiind

percepute fără o bază legală, constituind foloase necuvenite pentru membrii

grupului.

De asemenea, contractele de împrumut

au fost încheiate pentru a da o aparență de legalitate a încasării unor sume de

bani importante, acestea constituind un folos necuvenit atât pentru inculpatul C.G.,

cât și pentru ceilalți membrii ai grupului.

În vederea încasării sumelor de bani,

inculpatul C.G. s-a folosit de membrii ai familiei sale, respectiv de soția sa,

învinuita C.F., cât și de fiul său, C.G.

Asociația Decembrie 1989 Metrou România,

avea obligația de reprezentare a membrilor asociațiilor în fața organizațiilor,

autorităților și instituțiilor statului de drept, acest aspect rezultând chiar

din Statutul asociației.

Din conținutul contractelor de

reprezentare rezultă că acestea au fost încheiate de către Asociația Decembrie

1989 Metrou România, reprezentată de inculpatul C.G. cu membrii revoluționari

pentru a-i reprezenta pe aceștia cu puteri depline în fața instanțelor

judecătorești ori a oricăror autorități publice în vederea obținerii,

confirmării, preschimbării certificatului de revoluționar, pentru obținerea

tuturor drepturilor legale cuvenite în conformitate cu prevederile Legii nr.

341/2004.

În baza încheierii acestor contracte,

membrii revoluționari erau obligați să plătească sume de bani, indiferent dacă

beneficiau sau nu de prestare de servicii juridice în fața instanțelor

judecătorești.

Ori, conform Statutului asociației,

membrii revoluționari trebuiau să fie reprezentați în fața autorităților și

instituțiilor statului de drept, inclusiv pentru obținerea drepturilor

prevăzute de Legea nr. 341/2004.

Sumele de bani erau încasate de către

inculpata C.F., soția inculpatului C.G., după ce în prealabil, ceilalți membri

ai grupului, respectiv C.S., B.M., P.V.G.M., C.V., B.G. și P.A. efectuau

demersuri pe lângă membrii revoluționari pentru a-i determina să încheie

contractele de reprezentare sau să plătească sumele de bani aferente acestor

contracte.

S-a făcut referire și la pretinse

amenințări, în cazul în care membrii revoluționari refuzau să plătească sumele

de bani, în concret inculpatul C.G., ajutat fiind de inculpatul S.P., procedau

la emiterea de notificări către persoanele în cauză, avertizându-i că, în cazul

în care nu vor plăti sumele de bani, vor fi acționați în instanță și vor fi

obligați să plătească sume mai mari decât cele stipulate în contractele de

reprezentare. Din verificările efectuate de Garda Financiară, Comisariatul

General, au rezultat indicii că inculpatul S.P., avocat în cadrul Baroului

București și titular al Cabinetului individual de avocatură S.P., a încheiat cu

Asociația Decembrie 1989 Metrou România, în perioada 2005-2011, un număr total

de 9 contracte de asistență juridică. Unul dintre contractele de asistență

juridică a fost încheiat în data de 6 iulie 2005, fără să fie înregistrat în

Registrul de evidență al contractelor de asistență juridică deținut de

Cabinetul individual de avocatură S.P., iar alte contracte de asistență

juridică au fost încheiate fără să se specifice onorariul.

Tot din verificările efectuate de către

Garda Financiară, Comisariatul General, au rezultat indicii temeinice că, deși unele

contracte de asistență juridică au prevăzut onorarii, sumele de bani încasate conform

acestor contracte nu au fost declarate la organele fiscale pentru plata taxelor

și impozitelor datorate statului.

Mai mult decât atât, s-a susținut că, din

probele administrate, a rezultat presupunerea că inculpatul S.P. pentru ajutorul

dat inculpatului C.G. în vederea încasării sumelor de bani de la membrii revoluționari,

a primit în mai multe rânduri sume mari de bani fără să fie evidențiate în actele

de evidență contabilă ale Cabinetului de avocatură S.P. În acest sens, s-a invocat

agenda ridicată de la domiciliul inculpatului C.G. cu ocazia percheziției domiciliare.

în cauză sunt indicii și probe în sensul bănuielii legitime a unei implicări a fiecărui

membru al grupului organizat în determinarea membrilor revoluționari de a încheia

contracte de reprezentare sau de a plăti sumele de bani aferente acestor contracte

sau sume de bani aferente eliberării adeverințelor în baza cărora se obțineau indemnizațiile

reparatorii de la casele de pensii.

În ceea ce privește implicarea inculpatului

B.M. s-a notat că, în unele cazuri, el era cel care încasa banii de la persoanele

care obținuseră certificatul de revoluționar preschimbat și îi preda la sediul asociației

din București. De asemenea în cazul inculpatului C.S. s-au invocat indicii privind

implicarea în încheierea contractelor de reprezentare de către membrii revoluționari

îndreptățiți la obținerea unor drepturi în baza Legii nr. 341/2004.

În consecință, față de complexitatea cauzei

reflectată în numărul mare al părților implicate, al volumelor dosarelor multitudinea

și complexitatea probelor ce vor fi solicitate de procuror și inculpați, detenția

preventivă a inculpaților nu este excesivă.

De asemenea, fiindcă în cauză sunt implicați

mai mulți acuzați, culegerea probelor e mai dificilă, iar volumul probelor fiind

mai mare și din surse diferite se justifică în continuare detenția preventivă a

celor trei inculpați.

Împotriva acestei încheieri au declarat

recurs inculpații C.S., C.G. și B.M.

Concluziile apărătorilor inculpaților,

ale reprezentantului Ministerului Piublic, precum și ultimul cuvânt al inculpaților

au fost consemnate, pe larg, în partea introductivă a acdestei decizii.

Analizând actele și lucrările dosarului,

Înalta Curte constată că recursurile declarate nu sunt fondate.

Potrivit art. 139 alin. (2) C. proc. pen.,

așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, instanța are dreptul și obligația

de a verifica legalitatea luării măsurii preventive, la termenul de judecată sau

atunci când soluționează cereri privitoare la aceste măsuri, chiar dacă încheierea

prin care s-a dispus luarea unei măsuri a rămas definitivă, fie prin nerecurare,

fie prin soluționarea recursului și chiar dacă ulterior a rămas definitivă, a fost

prelungită sau menținută măsura preventivă. Aceasta înseamnă că hotărârea prin care

s-a dispus anterior luarea unei măsuri preventive, nu are autoritate de lucru judecat

pentru că legalitatea dispunerii măsurii urmează a forma obiectul unei permanențe

cenzuri a unui permanent control, instanța fiind obligată să dispună oricând revocarea

măsurii pe motiv de nelegaiitate. Constatarea unei astfel de nelegalități, dintr-o

încheiere anterioară, ori a inexistenței unui temei de motivare duce la revocarea

măsurii și punerea în libertate a inculpatului.

Astfel, de fiecare dată, la fiecare termen

de judecată, instanța verifică dacă sunt sau nu întrunite condițiile cerute de dispozițiile

art. 143, art. 148 C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen. în cauzele în care inculpatul este arestat instanța sesizată este

datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive

iar conform art. 160

b

alin. (3) din același Cod, când constată că temeiurile

care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există

temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța prin încheiere motivată

dispune menținerea stării de arest.

În cauza de față, temeiurile juridice care

au determinat luarea măsurii arestării preventive a incuJpațiior le-au constituit

dispozițiile art. 148 lit. b) (pentru inculpatul C.G.) și lit. f) (pentru toți inculpații)

C. proc. pen., respectiv, pe de o parte, că există date că inculpatul C.G. a încercat

să zădărnicească aflarea adevărului, iar pe de altă parte, că infracțiunile pentru

care toți inculpații au fost cercetați sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de

4 ani, iar lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea

publică.

În acest moment procesual cerințele

art. 148 (C. proc. pen. se mențin, impunând în continuare privarea de libertate

a inculpaților, în condițiile în care există probe temeinice și suficiente, în accepțiunea

dată acestei noțiuni de art. 143 C. proc. pen. din care rezultă suspiciunea rezonabilă

că inculpații ar fi comis faptele pentru care au fost cercetați și trimiși în judecată.

Este îndeplinită cerința prevăzută de

art. 143 alin. (1) C. proc. pen., în sensul existenței a suficiente probe temeinice,

care justifică presupunerea rezonabilă că este posibil ca inculpații să fi săvârșit

faptele pentru care sunt trimiși în judecată; în cauză sunt indicii și probe în

sensul bănuielii legitime a unei implicări a fiecărui membru al grupului organizat

în determinarea membrilor revoluționari de a încheia contracte de reprezentare sau

de a plăti sumele de bani aferente acestor contracte sau sume de bani aferente eliberării

adeverințelor în baza cărora se obțineau indemnizațiile reparatorii de la casele

de pensii.

În ceea ce privește implicarea inculpatului

B.M. s-a notat că, în unele cazuri, el era cel care încasa banii de la persoanele

care obținuseră certificatul de revoluționar preschimbat și îi preda la sediul asociației

din București. De asemenea în cazul inculpatului C.S. s-au invocat indicii privind

implicarea în încheierea contractelor de reprezentare de către membrii revoluționari

îndreptățiți la obținerea unor drepturi în baza Legii nr. 341/2004.

Raportat la sensul art. 5 parag. (1)

lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

din actele cauzei și probatoriul administrat rezultă suficiente date și informații

menite a convinge instanța că inculpații ar fi desfășurat activitățile infracționale

pentru care au fost trimiși în judecată și pentru care, la acest moment s-a verificat

legalitatea și temeinicia măsurilor preventive.

În ceea ce temeiul înscris în dispozițiile

art. 148 lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată că sunt îndeplinite cerințele

prevăzute de acest text, respectiv, legea prevede pentru infracțiunile pentru care

sunt cercetați inculpații, pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe

certe că lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea

publică. Astfel cum a statuat jurisprudența în materie, la stabilirea pericolului

pentru ordinea publică trebuie avute în vedere nu numai datele legate de persoana

inculpatului, ci și datele referitoare la fapte, nu de puține ori acestea din urmă

fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, sentimentul

că cei care concură la înfăptuirea justiției nu acționează îndeajuns împotriva infracționalității.

Așa fiind, deși pericolul pentru ordinea

publică nu se confundă cu pericolul social, ca trăsătură esențială a infracțiunii,

aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie

făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului

public poate rezulta, între altele și din însuși pericolul social al infracțiunii

de care este acuzat inculpatul, de reacția publică la comiterea unei astfel de infracțiuni,

de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane,

în lipsa unei reacții corespunzătoare față de cei bănuiți ca autori ai unor astfel

de fapte.

La aprecierea pericolului pentru ordinea

publică, în lipsa unei definiții legale a acestei noțiuni, doctrina și jurisprudența

au stabilit că se vor avea în vedere unele criterii complementare cum sunt: infracțiunile

săvârșite, gravitatea acestora, urmările produse, persoana inculpatului, calitatea

în care au săvârșit faptele, cu consecințe asupra ordinii de drept.

În acest sens, în jurisprudența Curții

europene s-a statuat că, uneori, prin deosebita lor gravitate și prin reacția publicului

față de săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot produce o anumită tulburare socială,

de natură a justifica o detenție provizorie, pe o perioadă de timp. Instanța europeană

a admis astfel că, în cauze complexe, autoritățile naționale sunt îndreptățite să

creadă că menținerea unui suspect în detenție este necesară pentru ca acesta să

nu perturbe desfășurarea anchetei, cel puțin la începutul ei.

Or, în raport de probatoriul administrat

până la acest moment procesual, inculpații sunt acuzați de săvârșirea unor fapte

de o gravitate sporită, creând inclusiv prin numărul participanților, o stare de

insecuritate socială, modalitatea în care acestea au fost comise, toate acestea

justificând pe deplin, temerea că odată puși în libertate, inculpații vor săvârși

și alte fapte de același gen.

În aceeași ordine de idei, raportat la

infracțiunile presupus săvârșite (grup infracțional organizat, infracțiuni de corupție,

de spălare de bani), toate implicând o adevărată pregătire a activităților infracționale,

în care fiecare participant avea un rol stabilit, consecințele juridice produse

de toate acestea, valoarea pagubelor încercate sau care s-ar fi putut produce, justifică

detenția în continuare, măsura fiind corespunzătoare și scopului măsurii preventive

înscris în art. 136 C. proc. pen.

În egală măsură, prin lăsarea în libertate

a inculpaților există și posibilitatea apariției unui ecou negativ în societate

cu privire la capacitatea de reacție a autorităților în asemenea situații și, în

plus, un risc de influențare negativă a modului de derulare a procesului penal,

cercetarea judecătorească nefiind încă declanșată.

Potrivit jurisprudenței C.E.D.O. privind

interpretarea art. 5 parag. (1) lit. c), pentru justificarea arestării sau deținerii

preventive nu se poate pretinde să fie deja stabilite realitatea și natura infracțiunii

de care cel interesat este bănuit că a săvârșit-o, pentru că acestea reprezintă

scopul fazei de instrucție, adică de urmărire penală, iar detenția permite desfășurarea

ei normală (cauza Ciraklar vs Turcia, 19 ianuarie 1995, cauza Contradivs Italia,

14 ianuarie 1997).

Așa cum a statuat instanța europeană, faptele

ce au dat naștere la bănuielile concrete, care au justificat arestarea unei persoane,

nu trebuie să fie de același nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări

și pentru ca bănuielile să fie apreciate drept plauzibile ori legitime, trebuie

să existe fapte sau informații de natură a convinge un observator obiectiv că persoana

în cauză a comis o infracțiune (cauza Murray vs Regatul Unit, 28 octombrie 1994).

Or, așa cum s-a reținut mai sus, din actele

cauzei și probatoriul administrat rezultă suficiente date și informații menite a

convinge instanța că inculpații ar fi desfășurat activitățile infracționale pentru

care au fost trimiși în judecată.

În condițiile în care temeiurile arestării

inițiale există și având în vedere natura și importanța relațiilor sociale pretins

încălcate prin activitatea infracțională bănuit desfășurată, gravitatea diferențiată

dar accentuată a tuturor faptelor presupus a fi comise, pentru care există motive

verosimile care justifică bănuiala că au fost comise de inculpații arestați preventiv,

modalitatea și împrejurările concrete în care se presupune că au fost săvârșite

acțiunile ilicite, urmările produse, instanța apreciază că aceleași temeiuri justifică

privarea în continuare de libertate a inculpaților.

Chiar daca inculpații sunt arestați preventiv

de o perioada relativ mare de timp, Înalta Curte constata că în cauză nu s-a depășit

termenul rezonabil al arestării preventive a inculpaților, în raport de particularitățile

concrete ale cauzei, respectiv, numărul inculpaților, probatoriul care trebuie administrat

și complexitatea cauzei.

Așa fiind, Curtea constatând că detenția

preventivă a inculpaților ste legală, fiind respectate, atât exigențele cerute de

legea internă, cât și cele prevăzute de art. 5 parag. (1) lit. c) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, apreciază că cererile

inculpaților apar ca neîntemeiate.

De asemenea, constatând că alte măsuri

preventive (obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara) nu sunt suficiente și

nici eficiente pentru a proteja în mod just interesul public, având în vedere și

împrejurarea că prin conotațiile particulare ale cauzei, s-a produs o stare de tulburare

socială, de natură a justifica detenția preventivă, inclusiv prin raportare la necesitatea

restabilirii și menținerii încrederii opiniei publice în promptitudinea și fermitatea

reacției autorităților statului la săvârșirea unor astfel de infracțiuni, Curtea

constată că nu sunt întemeiate cererile inculpaților privind înlocuirea măsurii

arestării preventive cu alta măsura mai puțin restrictiva.

Pe de altă parte, în raport de momentul

procesual și de complexitatea cauzei, dată de natura infracțiunilor de o gravitate

sporită, de numărul mare al inculpaților care au acționat ca o structură organizată,

precum și de numărul mare de părți, simpla trecere a unei perioade mai mari de timp,

nu este de natură să încalce principiul rezonabilității măsurii arestării preventive,

în accepțiunea dată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât aceasta

se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părților și durata

procedurilor în fața organelor judiciare.

În ceea ce privește susținerile tuturor

inculpaților, în sensul că, lăsarea lor în libertate nu ar prezenta pericol pentru

ordinea publică, neexistând vreo probă concretă în acest sens, Înalta Curte le apreciază

ca nefondate, având în vedere că, așa cum s-a mai arătat, acest pericol rezidă din

împrejurările săvârșirii presupuselor fapte, din perioada infracțională îndelungată,

din valorile presupus lezate, toate acestea denotând că starea de pericol este prezentă,

astfel că măsura preventivă este necesară.

Referitor la circumstanțele personale ale

inculpaților, Înalta Curte nu poate să le acorde o pondere superioară naturii și

gravității activității infracționale a acestora, condițiilor concrete în care au

acționat, astfel că, apreciază că acestea nu au influență determinantă asupra oportunității

menținerii măsurii privative de libertate, temeiurile de drept și de fapt avute

în vedere inițial nemodificându-se și pe considerentul că de la data arestării lor

preventive nu s-a depășit termenul considerat rezonabil, în condițiile în care cauza

instrumentată se apreciază a fi deosebit de complexă.

În consecință, temeiurile avute în vedere

la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, iar privarea de libertate

este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal.

Față de considerentele arătate, Curtea,

în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) și a) art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpații C.S.,

C.G. și B.M.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., recurenții inculpați C.G. și B.M. vor fi obligați la plata sumei

de câte 125 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 RON, reprezentând

onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției,

iar recurentul inculpat C.S. va fi obligat la plata sumei de 200 RON cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de inculpații C.S., C.G. și B.M. împotriva încheierii de ședință din data de 23

ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 675/46/2012.

Obligă recurentul inculpat C.S. la plata

sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON reprezentând

onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Obligă recurenții inculpați C.G. și B.M.

la plata sumei de câte 125 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

câte 25 RON reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 31 ianuarie 2013.