ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 139/2012

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată la data de 3 iunie 2011 pe rolul Curții de

Apel Constanța, reclamanții Primarul Comunei Agigea, Comuna Agigea prin Primar

și Consiliul Local al Comunei Agigea, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de

Conturi a României și Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi

Constanța, au formulat contestație împotriva:

- Deciziei nr. 6 din

11 ianuarie 2011 emisă de către Curtea de Conturi a României - Structura Curții

de Conturi Constanța sub aspectul măsurilor dispuse la pct. 2;

- procesului-verbal

de constatare întocmit de către Curtea de Conturi a României - Camera de

Conturi a Județului Constanța nr. 21876 din 7 decembrie 2010, numai cu referire

la constatările care s-au concretizat prin aplicarea măsurii nr. 2 din Decizia

nr. 6 din 11 ianuarie 2011;

- Încheierii nr.

VI./204 din 11 mai 2011 emisă de către Comisia de soluționare a contestațiilor

de pe lângă Curtea de Conturi a României în soluționarea contestației

administrative formulate de reclamanți, solicitând anularea acestor acte ca

fiind nelegale și netemeinice.

Prin Sentința civilă nr.

231/CA din 7 iulie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă

și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței

materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în

contencios administrativ formulată de către reclamanții Primarul Comunei

Agigea, Comuna Agigea prin Primar și Consiliul Local al Comunei Agigea, în

contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României și Curtea de Conturi a

României- Camera de Conturi Constanța, în favoarea Tribunalului Constanța,

secția contencios administrativ.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de apel a constatat că, deși se contestă încheierea

emisă de comisia de soluționare a contestațiilor constituită la nivelul

departamentului de coordonare a verificării bugetelor unităților administrativ

teritoriale din cadrul Curții de Conturi, litigiul privește Decizia nr. 6 din

11 ianuarie 2011 emisă de Camera de Conturi a Județului Constanța, structură

fără personalitate juridică ce exercită, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea

nr. 94/1992, funcțiile Curții de Conturi în unitatea administrativ-teritorială

a județului Constanța.

Prin urmare, actul

administrativ supus cenzurii instanței este, în fapt, decizia emisă de Camera

de Conturi a Județului Constanța prin care au fost stabilite anumite măsuri în

sarcina entității publice controlate, măsuri a căror legalitate este analizată

de către instanță.

Curtea a apreciat că

împrejurarea conform căreia, prin Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea

actelor rezultate din aceste activități, s-a prevăzut dreptul conducătorului

entității verificate de a sesiza instanța de contencios administrativ doar

împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor nu este

în măsură să determine o altă competență materială decât cea instituită de art.

10 din Legea nr. 554/2004, cu atât mai mult cu cât, potrivit aceluiași text de

lege, excepția de la regulă trebuie să fie reglementată prin lege organică.

Pentru aceleași

considerente, instanța a reținut că dispozițiile art. 228 din Regulamentul

Curții de Conturi aprobat prin Hotărârea Curții de Conturi nr. 130/2010, în

vigoare începând cu 1 ianuarie 2011, nu pot înfrânge dispozițiile legale mai

sus menționate.

Prin Sentința civilă

nr. 2030 din 03 noiembrie 2011, Tribunalul Constanța, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a

Tribunalului Constanța, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții

de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, a constatat

ivit conflictul negativ de competență și a dispus trimiterea dosarului Înaltei

Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de

competență.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul a reținut că în cadrul procedurii reglementate de

art. 228 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților

specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din

aceste activități, instanța are a verifica în primul rând legalitatea

încheierii prin care s-a soluționat contestația administrativă, urmând ca pe

cale incidentală să analizeze și legalitatea deciziei emise de Camera de

Conturi a Județului Constanța, respectiv a procesului-verbal încheiat de

aceeași entitate, astfel încât, față de dispozițiile art. 3 pct. 1 C. proc.

civ. și art. 10 alin. (1)din Legea nr. 554/2004, competența materială de

soluționare a cauzei aparține Curții de Apel Constanța.

Înalta Curte,

constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21 și

art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunța, în raport cu obiectul cauzei,

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, regulatorul de competență

și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce

vor fi arătate în continuare.

Pentru a soluționa

conflictul negativ de competență, în raport cu actele depuse la dosarul cauzei,

Înalta Curte reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie

anularea parțială a Deciziei nr. 6 din 11 ianuarie 2011 emisă de către Curtea

de Conturi a României - Structura Curții de Conturi Constanța sub aspectul

măsurilor dispuse la pct. 2, precum și anularea Încheierii nr. VI./204 din 11

mai 2011 emisă de către Comisia de soluționare a contestațiilor de pe lângă

Curtea de Conturi a României în soluționarea contestației administrative

formulate de reclamanți.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c)

menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și

care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios

administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea

actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea

Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 832 din 13

decembrie 2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi

județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă

obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de

Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la

data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a

Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

În raport de

dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce

efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii

Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația,

acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura

juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.

Este adevărat că

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că

împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de

soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal

din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității

verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Referindu-se la

competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că: „Litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că

dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului

administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare

a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii

deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de

Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.

130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv

în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun

prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin

dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria

legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în

raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în

cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei

structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a

cauzei tribunalului - Secția contencios administrativ și fiscal, întrucât

obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a

Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în

procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie

intervine desființarea/anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi,

printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se

substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de

soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ și

fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte

juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus

executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează în

cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar

dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte

juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4

octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal a fost soluționată irevocabil în sensul

admiterii excepției de nelegalitate și constatării faptului că sunt nelegale

dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului

Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu

privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze.

În cauza dedusă

judecății, contestația împotriva Deciziei nr. 6 din 11 ianuarie 2011 emisă de

Camera de Conturi a Județului Constanța a fost respinsă prin Încheierea nr.

VI./204 din 11 mai 2011 emisă de Curtea de Conturi a României, astfel încât

Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse și în temeiul art. 22 alin.

(5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă

instanță, în favoarea Tribunalului Constanța, secția contencios administrativ

și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamanții Primarul Comunei Agigea, Comuna

Agigea prin Primar și Consiliul Local al Comunei Agigea și pe pârâtele Curtea

de Conturi a României și Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi

Constanța, în favoarea Tribunalului Constanța - secția contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2012.

Procesat de GGC - DG