ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2712/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. 32588/3/2011, reclamantul D.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 128.101,37 RON reprezentând despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv. În motivarea acțiunii reclamantul a învederat că, potrivit sentinței civile nr. 589 din 08 iunie 2005, definitivă și irevocabilă, Tribunalul Prahova a constatat dreptul acestuia de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele situate in U., județul Prahova. Ca urmare a pronunțării acestei hotărâri judecătorești, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia din 22 mai 2008 prin care a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv la suma de 128.101,37 RON.

Reclamantul precizează că, de la data comunicării deciziei mai sus menționate, a formulat în mod constant cereri de plata a despăgubirii, însă de fiecare dată efectuarea plății a fost amânată. Reclamantul a solicitat urgentarea soluționării cererii motivat de împrejurarea că este o persoană în vârstă cu o stare de sănătate precară, dovedind cererea cu acte medicale. Deși i-a fost confirmată posibilitatea legală de emitere cu prioritate de titluri plată și/sau conversie, acest lucru nu s-a întâmplat până în prezent. În drept reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe disp. art. 1 din Protocolul nr. 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 11, 20 și 44 din Constituția României. Prin sentința civilă nr. 285 din 15 februarie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, față de prevederile art. 18 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, există o procedură specială reglementată în mod expres de legiuitor, prin care s-a prevăzut modalitatea de emitere a unui titlu de plată sau de conversie, care va ține seama de ordinea înregistrării cererilor de opțiune a persoanelor îndreptățite a primi despăgubiri. De asemenea, aceleași dispoziții legale statuează regula potrivit căreia emiterea unui titlu și plata despăgubirilor bănești în numerar către persoana/persoanele îndreptățită/îndreptățite se va face în termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare. În speță, tribunalul a constatat că imposibilitatea plății sumei solicitate de către reclamant s-a datorat exclusiv lipsei disponibilităților financiare, situație în care acțiunea reclamantului apare ca fiind neîntemeiată, aceasta fiind respinsă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul D.A., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. În motivarea apelului declarat, apelantul a arătat, în esență, că motivarea soluției de respingere a acțiunii sale este redusă la o singură concluzie, aceea a imposibilității plății sumei solicitate de reclamant din cauza lipsei disponibilităților financiare. Față de această motivare, apelantul a invocat nulitatea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la prima instanță pentru soluționare, dată fiind nemotivarea sentinței pronunțate, judecătorul fondului reținând un motiv neinvocat și nedovedit de către pârât, ceea ce denotă că, în realitate, nu s-a pronunțat pe acțiunea sa.

Împrejurarea că în prezent nu există disponibilitate financiară pentru efectuarea plăților, constituie un element extrinsec admisibilității acțiunii. Cu referire la această critică, apelantul a făcut trimitere la hotărârile C.E.D.O. din cauza Albina c.României din 28 aprilie 2007 și la hotărârea aceleiași Curți din cauza Gheorghe c.României din 15 martie 2007. Printr-o altă critică, apelantul a invocat caracterul contradictoriu al motivării soluției apelate, precizând că argumentul acesteia legat de lipsa disponibilităților financiare confirmă admisibilitatea acțiunii sale întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca și pe cele ale art. 11, 20 și 44 din Constituția României.

Caracterul admisibil al cererii justifică și aprecierea asupra temeiniciei acesteia, reclamantul dovedind existența creanței pretinse fără ca intimatul pârât să facă dovada inexistenței disponibilităților financiare necesare și a respectării celorlalte dispoziții legale ce reglementează procedura achitării despăgubirilor, inclusiv sub aspectul soluționării cererii în ordine cronologică. Prin decizia civilă nr. 385A din 30 octombrie 2012 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelul ca nefondat. În motivarea deciziei s-a reținut că motivarea succintă a hotărârii nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii care să permită constatarea încălcării dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. și care să facă imposibil de exercitat controlul judiciar asupra hotărârii atacate ori să îndreptățească convingerea că părțile s-au aflat într-o procedură în care nu le-au fost asigurate garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța de apel a constatat că sunt relevante în economia cazului următoarele elemente: Prin decizia din 22 mai 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost emis în favoarea apelantului reclamant titlul de despăgubire în cuantum de 128.101,37 RON, titlu valorificabil după procedura prevăzută în capitolul V 1 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificată și completată prin O.U.G. nr. 81/2007, conform prevederilor art. 4 din decizie.

În conformitate cu dispozițiile art. 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, A.N.R.P. va emite, pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, un titlu de conversie și/sau un titlu de plată. Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei în acțiuni, iar titlurile de plată vor fi remise Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar în vederea efectuării operațiunilor de plată. Prin dispozițiile art. 14 1 , introduse prin O.U.G.

nr. 81/2007, a fost limitată posibilitatea acordării despăgubirilor în numerar persoanelor îndreptățite cărora li s-au emis titluri de plată la limita sumei maxime de 500.000 RON, persoanele îndreptățite la despăgubiri în cuantum de peste 500.000 RON putând opta pentru acordarea de despăgubiri în numerar în cuantum maxim de 500.000 RON, diferența urmând a fi acordată în acțiuni la SC P. SA. La solicitarea instanței, A.N.R.P. a informat cu adresa din 24 octombrie 2012 că în dosarul de opțiune al reclamantului din 9 iunie 2009, nu a fost emis un titlu de plată sau un titlu de conversie. Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că prin dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2010 a fost suspendată pe o perioadă de 2 ani de la intrarea sa în vigoare (30 iunie 2010) emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin dispozițiile O.U.G. nr. 4 din 13 martie 012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, au fost suspendate pe o perioadă de 6 luni emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Prin Legea nr. 117 din 4 iulie 2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 4/2012 și pentru modificarea art. III din O.U.G.

nr. 62/2010, alin. (1) al art. unic al O.U.G. nr. 4/2012 a fost modificat, prevăzându-se că la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Același act normativ, respectiv Legea nr. 117 din 4 iulie 2012, a modificat și art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2010, în sensul că a prevăzut că se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 până la data de 15 mai 2013. Aceste măsuri au fost adoptate în vederea pregătirii și adoptării unei strategii naționale care să reglementeze raporturile de proprietate la care a fost obligat Statul român prin hotărârea pilot din cauza Maria Atanasiu ș.a.

împotriva României. Prin urmare, nu pentru lipsa disponibilităților bănești ale Statului Român în momentul de față se justifică respingerea cererii reclamantului care a solicitat obligarea acestuia la plata în numerar a despăgubirilor înscrise în decizia din 22 mai 2008 emisă în favoarea de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci întrucât această solicitare nu se justifică atâta timp cât reclamantul nu a parcurs etapa de procedură a emiterii în favoarea sa a unui titlu de plată, dar și întrucât legislația evocată anterior dovedește că intimatul pârât - aflat în beneficiul termenului oferit prin decizia C.E.D.O.

menționată - a suspendat temporar procedurile instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în cadrul cărora urmau a fi valorificate și drepturile apelantului reclamant), respectiv până la data de 15 mai 2013. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul D.A., criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul reclamant a arătat că, deși instanța de apel confirmă soluția de respingere a cererii de chemare în judecată de către instanța de fond, o contrazice pe aceasta din punct de vedere al motivării. Se susține că instanța de apel aduce, față de motivele hotărârii instanței de fond, argumente noi în sprijinul soluției de respingere a acțiunii reclamantului, însă acestea sunt conturate pe interpretarea trunchiată și ruptă din context a Hotărârii pilot Maria Atanasiu ș.a.m.d.

În cuprinsul acestei hotărâri, instanța de contencios european stabilește că „statul pârât trebuie să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate tuturor persoanelor care se află într-o poziție asemenătoare celei a petentelor ținând cont de principiile enunțate de jurisprudența Curții în ceea ce privește aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1”. În schimb, Curtea a lăsat la libera apreciere a statului modalitatea concretă de rezolvare a acestei situații, statuând:” Curtea constată oportun să îi lase statului pârât o marjă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze raporturile de proprietate în țară și pentru punerea lor în practică”.

Față de aceste considerente, recurentul reclamant apreciază că, în speță, își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la care nici instanța de fond și nici cea de apel nu s-au pronunțat. Intimatul pârât nu a formulat întâmpinare. Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: În motivarea recursului, reclamantul a susținut că decizia Curții de Apel București este dată cu aplicarea greșită a legii, criticile formulate sub acest aspect încadrându-se în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Problema de fond a speței se rezumă la ideea că recurentul reclamant deține un titlu executoriu, respectiv decizia din 22 mai 2008, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor într-o procedură specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, titlu care poate fi valorificat în condițiile normelor speciale prevăzute în legile menționate. Drept urmare, problema de drept în discuție este analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială. Astfel, prin decizia în interesul legii nr 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of.

nr 108/23.02.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

Subsumată acestor idei care vizează problema de fond a speței, susținerile recurentului reclamant că motivarea instanței de apel o contrazice pe cea a instanței de fond nu sunt de natură a conduce la modificarea hotărârii, soluția de respingerea a acțiunii fiind argumentată de instanța de apel prin substituirea motivării primei instanțe cu motivarea proprie. De asemenea, în cauză, nu se poate susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra aplicării dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, contrar susținerilor recurentului reclamant, aceste prevederi au fost analizate în raport de legislația națională și cauzele pronunțate împotriva României în materie, la care atât prima instanță cât și instanța de apel au făcut trimitere.

Totodată, în speță, nu se poate pretinde că s-ar încălca exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr 1 la Convenție și că ar exista neconcordanță între Convenție și dreptul intern.

Aceasta, deoarece jurisprudența Curții Europene lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri Astfel, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții Incertitudinea - fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor potrivit alin. (6) și alin. (7) al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel cum este cazul în speța de față. Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanță aspect reamintit în recenta cauză pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României. De altfel, problema de drept ce face obiectul prezentului litigiu, a fost definitiv tranșată prin decizia din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) din C. proc.

civ., care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului cel mai adecvat. Astfel, se arată, controlul de convenționalitate al sistemului național existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de CEDO prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6, parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional.

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene după pronunțarea hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 par 1 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Chiar dacă, așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puțin un astfel de mecanism există și, așa cum tot Curtea europeană a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat evoluții în ceea ce privește plata sumelor datorate Or, obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite Punerea în executare a hotărârilor prin care Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, este debitor se face, de această dată, de la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești.

Desigur, instanțele de judecată nu pot să aibă viziunea de ansamblu a legiuitorului și să realizeze studii de impact privind implicațiile financiare asupra bugetului alocat cu titlu de plată a despăgubirilor și nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăți Pe cale de consecință, nu există nicio garanție că obligarea Statului Român, prin ea însăși, ar accelera și eficientiza sistemul de acordare de despăgubiri. Având în vedere aceste considerente, urmează ca, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să fie respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.A. împotriva deciziei nr. 385A din 30 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2013.