ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2712/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2712/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. 32588/3/2011, reclamantul

D.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul la plata sumei

de 128.101,37 RON reprezentând despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv.

În motivarea acțiunii

reclamantul a învederat că, potrivit sentinței civile nr. 589 din 08 iunie 2005,

definitivă și irevocabilă, Tribunalul Prahova a constatat dreptul acestuia de a

beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele situate in U.,

județul Prahova.

Ca urmare a pronunțării

acestei hotărâri judecătorești, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

a emis decizia din 22 mai 2008 prin care a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru

imobilele preluate abuziv la suma de 128.101,37 RON.

Reclamantul precizează

că, de la data comunicării deciziei mai sus menționate, a formulat în mod constant

cereri de plata a despăgubirii, însă de fiecare dată efectuarea plății a fost amânată.

Reclamantul a solicitat urgentarea soluționării cererii motivat de împrejurarea

că este o persoană în vârstă cu o stare de sănătate precară, dovedind cererea cu

acte medicale.

Deși i-a fost confirmată

posibilitatea legală de emitere cu prioritate de titluri plată și/sau conversie,

acest lucru nu s-a întâmplat până în prezent.

În drept reclamantul și-a

întemeiat acțiunea pe disp. art. 1 din Protocolul nr. 1 Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, art. 11, 20 și 44 din Constituția României.

Prin sentința civilă

nr. 285 din 15 februarie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că, față de prevederile art. 18

2

din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, există o procedură specială reglementată în mod expres

de legiuitor, prin care s-a prevăzut modalitatea de emitere a unui titlu de plată

sau de conversie, care va ține seama de ordinea înregistrării cererilor de opțiune

a persoanelor îndreptățite a primi despăgubiri. De asemenea, aceleași dispoziții

legale statuează regula potrivit căreia emiterea unui titlu și plata despăgubirilor

bănești în numerar către persoana/persoanele îndreptățită/îndreptățite se va face

în termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare.

În speță, tribunalul a

constatat că imposibilitatea plății sumei solicitate de către reclamant s-a datorat

exclusiv lipsei disponibilităților financiare, situație în care acțiunea reclamantului

apare ca fiind neîntemeiată, aceasta fiind respinsă.

Împotriva acestei sentințe

a formulat apel reclamantul D.A., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate,

în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea apelului

declarat, apelantul a arătat, în esență, că motivarea soluției de respingere a acțiunii

sale este redusă la o singură concluzie, aceea a imposibilității plății sumei solicitate

de reclamant din cauza lipsei disponibilităților financiare.

Față de această motivare,

apelantul a invocat nulitatea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la prima instanță

pentru soluționare, dată fiind nemotivarea sentinței pronunțate, judecătorul fondului

reținând un motiv neinvocat și nedovedit de către pârât, ceea ce denotă că, în realitate,

nu s-a pronunțat pe acțiunea sa. Împrejurarea că în prezent nu există disponibilitate

financiară pentru efectuarea plăților, constituie un element extrinsec admisibilității

acțiunii.

Cu referire la această

critică, apelantul a făcut trimitere la hotărârile C.E.D.O. din cauza Albina c.României

din 28 aprilie 2007 și la hotărârea aceleiași Curți din cauza Gheorghe c.României

din 15 martie 2007.

Printr-o altă critică,

apelantul a invocat caracterul contradictoriu al motivării soluției apelate, precizând

că argumentul acesteia legat de lipsa disponibilităților financiare confirmă admisibilitatea

acțiunii sale întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca și pe cele ale art. 11, 20 și 44 din

Constituția României.

Caracterul admisibil al

cererii justifică și aprecierea asupra temeiniciei acesteia, reclamantul dovedind

existența creanței pretinse fără ca intimatul pârât să facă dovada inexistenței

disponibilităților financiare necesare și a respectării celorlalte dispoziții legale

ce reglementează procedura achitării despăgubirilor, inclusiv sub aspectul soluționării

cererii în ordine cronologică.

Prin decizia civilă

nr. 385A din 30 octombrie 2012 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

a respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei

s-a reținut că motivarea succintă a hotărârii nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii

care să permită constatarea încălcării dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ. și care să facă imposibil de exercitat controlul judiciar asupra hotărârii

atacate ori să îndreptățească convingerea că părțile s-au aflat într-o procedură

în care nu le-au fost asigurate garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Instanța de apel a constatat

că sunt relevante în economia cazului următoarele elemente:

Prin decizia din 22

mai 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost emis

în favoarea apelantului reclamant titlul de despăgubire în cuantum de 128.101,37

RON, titlu valorificabil după procedura prevăzută în capitolul V

1

din

titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificată și completată prin O.U.G. nr. 81/2007,

conform prevederilor art. 4 din decizie.

În conformitate cu dispozițiile

art. 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după emiterea titlurilor de despăgubire

aferente, A.N.R.P. va emite, pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor îndreptățite,

un titlu de conversie și/sau un titlu de plată. Titlul de conversie va fi înaintat

Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la data

emiterii, în vederea conversiei în acțiuni, iar titlurile de plată vor fi remise

Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar în vederea efectuării operațiunilor

de plată.

Prin dispozițiile

art. 14

1

, introduse prin O.U.G. nr. 81/2007, a fost limitată posibilitatea

acordării despăgubirilor în numerar persoanelor îndreptățite cărora li s-au emis

titluri de plată la limita sumei maxime de 500.000 RON, persoanele îndreptățite

la despăgubiri în cuantum de peste 500.000 RON putând opta pentru acordarea de despăgubiri

în numerar în cuantum maxim de 500.000 RON, diferența urmând a fi acordată în acțiuni

la SC P. SA.

La solicitarea instanței,

A.N.R.P. a informat cu adresa din 24 octombrie 2012 că în dosarul de opțiune al

reclamantului din 9 iunie 2009, nu a fost emis un titlu de plată sau un titlu de

conversie.

Pe de altă parte, instanța

de apel a reținut că prin dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2010 a

fost suspendată pe o perioadă de 2 ani de la intrarea sa în vigoare (30 iunie 2010)

emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin dispozițiile O.U.G.

nr. 4 din 13 martie 012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului

normativ necesar aplicării unor dispoziții din Titlul VII „Regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente,

au fost suspendate pe o perioadă de 6 luni emiterea titlurilor de despăgubire, a

titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru

care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Prin

Legea nr. 117 din 4 iulie 2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 4/2012 și pentru modificarea

art. III din O.U.G. nr. 62/2010, alin. (1) al art. unic al O.U.G. nr. 4/2012 a fost

modificat, prevăzându-se că la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență

se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a

titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru

care se acordă despăgubiri prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Același act normativ,

respectiv Legea nr. 117 din 4 iulie 2012, a modificat și art. III alin. (1) din

O.U.G. nr. 62/2010, în sensul că a prevăzut că se suspendă emiterea titlurilor de

plată prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 până la data de 15 mai 2013.

Aceste măsuri au fost

adoptate în vederea pregătirii și adoptării unei strategii naționale care să reglementeze

raporturile de proprietate la care a fost obligat Statul român prin hotărârea pilot

din cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României.

Prin urmare, nu pentru

lipsa disponibilităților bănești ale Statului Român în momentul de față se justifică

respingerea cererii reclamantului care a solicitat obligarea acestuia la plata în

numerar a despăgubirilor înscrise în decizia din 22 mai 2008 emisă în favoarea de

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci întrucât această solicitare

nu se justifică atâta timp cât reclamantul nu a parcurs etapa de procedură a emiterii

în favoarea sa a unui titlu de plată, dar și întrucât legislația evocată anterior

dovedește că intimatul pârât - aflat în beneficiul termenului oferit prin decizia

C.E.D.O. menționată - a suspendat temporar procedurile instituite prin Titlul VII

al Legii nr. 247/2005 (în cadrul cărora urmau a fi valorificate și drepturile apelantului

reclamant), respectiv până la data de 15 mai 2013.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, a declarat recurs reclamantul D.A., criticând-o ca nelegală, invocând

în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În dezvoltarea motivelor

de recurs recurentul reclamant a arătat că, deși instanța de apel confirmă soluția

de respingere a cererii de chemare în judecată de către instanța de fond, o contrazice

pe aceasta din punct de vedere al motivării.

Se susține că instanța

de apel aduce, față de motivele hotărârii instanței de fond, argumente noi în sprijinul

soluției de respingere a acțiunii reclamantului, însă acestea sunt conturate pe

interpretarea trunchiată și ruptă din context a Hotărârii pilot Maria Atanasiu ș.a.m.d.

În cuprinsul acestei hotărâri, instanța de contencios european stabilește că „statul

pârât trebuie să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea

dreptului de proprietate tuturor persoanelor care se află într-o poziție asemenătoare

celei a petentelor ținând cont de principiile enunțate de jurisprudența Curții în

ceea ce privește aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1”. În schimb, Curtea a lăsat

la libera apreciere a statului modalitatea concretă de rezolvare a acestei situații,

statuând:” Curtea constată oportun să îi lase statului pârât o marjă de apreciere

pentru a alege măsurile destinate să garanteze raporturile de proprietate în țară

și pentru punerea lor în practică”. Față de aceste considerente, recurentul reclamant

apreciază că, în speță, își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la care nici instanța

de fond și nici cea de apel nu s-au pronunțat.

Intimatul pârât nu a formulat

întâmpinare.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

În motivarea recursului,

reclamantul a susținut că decizia Curții de Apel București este dată cu aplicarea

greșită a legii, criticile formulate sub acest aspect încadrându-se în motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această

perspectivă.

Problema de fond a speței

se rezumă la ideea că recurentul reclamant deține un titlu executoriu, respectiv

decizia din 22 mai 2008, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

într-o procedură specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea

nr. 247/2005, titlu care poate fi valorificat în condițiile normelor speciale prevăzute

în legile menționate.

Drept urmare, problema

de drept în discuție este analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție

pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât

cele deschise de legea specială.

Astfel, prin decizia în

interesul legii nr 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. nr 108/23.02.2009, Înalta

Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus

derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că,

în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială respectiv Legea

nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme

pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită

beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se

poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul

comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

Subsumată acestor idei

care vizează problema de fond a speței, susținerile recurentului reclamant că motivarea

instanței de apel o contrazice pe cea a instanței de fond nu sunt de natură a conduce

la modificarea hotărârii, soluția de respingerea a acțiunii fiind argumentată de

instanța de apel prin substituirea motivării primei instanțe cu motivarea proprie.

De asemenea, în cauză,

nu se poate susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra aplicării dispozițiilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, contrar

susținerilor recurentului reclamant, aceste prevederi au fost analizate în raport

de legislația națională și cauzele pronunțate împotriva României în materie, la

care atât prima instanță cât și instanța de apel au făcut trimitere.

Totodată, în speță, nu

se poate pretinde că s-ar încălca exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr

1 la Convenție și că ar exista neconcordanță între Convenție și dreptul intern.

Aceasta, deoarece jurisprudența Curții Europene lasă la latitudinea statelor semnatare

ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru

restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri

Astfel, în cauza Păduraru

împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr 1 adițional la Convenție

nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea

Convenției

Dacă Convenția nu impune

statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o

soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile,

pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru

subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții

Incertitudinea - fie legislativă,

administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor

important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care

are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta

asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin

Or, în această materie,

statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc

în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005

au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în

ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite

și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta

în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea

învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei

îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv.

Stabilirea cuantumului

despăgubirilor potrivit alin. (6) și alin. (7) al textului de lege invocat, se face

de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală

care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței de contencios

administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, astfel cum este cazul în speța de față.

Cu privire la acest aspect,

trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă

cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanță

aspect reamintit în recenta cauză pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României.

De altfel, problema de

drept ce face obiectul prezentului litigiu, a fost definitiv tranșată prin decizia

din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în compunerea

prevăzută de art. 330

6

alin. (1) din C. proc. civ., care a statuat că

primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii

speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului cel mai adecvat.

Astfel, se arată, controlul

de convenționalitate al sistemului național existent, de acordare a măsurilor reparatorii

prin echivalent, a fost deja realizat de CEDO prin hotărârea pilot pronunțată în

cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului

Român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care

să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6, parag. 1 din Convenție

și art. 1 din Primul Protocol adițional.

Prin urmare, exigențele

coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa în ceea

ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv

impun autorităților statale inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate

prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Cu atât mai mult nu se

poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene după pronunțarea hotărârii

pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost

obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței

europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate

de art. 6 par 1 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul

tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Chiar dacă, așa cum a

reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficienței

funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puțin un astfel de mecanism

există și, așa cum tot Curtea europeană a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat

evoluții în ceea ce privește plata sumelor datorate

Or, obligarea directă

a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligației

de plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite

Punerea în executare a

hotărârilor prin care Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, este debitor se

face, de această dată, de la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele

alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești.

Desigur, instanțele de

judecată nu pot să aibă viziunea de ansamblu a legiuitorului și să realizeze studii

de impact privind implicațiile financiare asupra bugetului alocat cu titlu de plată

a despăgubirilor și nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăți

Pe cale de consecință,

nu există nicio garanție că obligarea Statului Român, prin ea însăși, ar accelera

și eficientiza sistemul de acordare de despăgubiri.

Având în vedere aceste

considerente, urmează ca, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să fie respins

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul D.A. împotriva deciziei nr. 385A din 30 octombrie

2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 17 mai 2013.