ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursurilor de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 08 mai 2013 pronunțată în dosarul nr. 3334/2/2013 (1529/2013) Curtea de Apel București, Secția I Penală, a admis propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală. A dispus prelungirea arestării preventive a inculpaților M.A. și N.M.A. pe timp de câte 30 zile, de la 13 mai 2013 până la 11 iunie 2013, pentru fiecare inculpat. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele: Analizând temeiurile arestării preventive de la data ultimei prelungiri a arestării (10 aprilie 2013) și până în prezent și dacă aceste temeiuri impun în continuare cercetarea inculpaților în stare de arest preventiv, Curtea a reținut, referitor la temeiul prezent de art. 148 lit. b) C. proc.

pen., că există date că inculpații încearcă să zădărnicească aflarea adevărului prin sustragerea mijloacelor materiale de probă. S-a reținut, de asemenea că se menține și temeiul prev. la art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând pericol pentru ordinea publică prin punerea în libertate a inculpaților. S-a mai arătat că numărul mare de inculpați, complexitatea cauzei, justifică acordarea ultimei prelungiri în faza de urmărire penală, fiind și motivul pentru care legiuitorul, pentru astfel de cazuri, a prevăzut perioada de 180 de zile, mai ales că procurorul a început prezentarea materialului de urmărire penală, fiind neîndoielnice eforturile de a finaliza această fază a procesului penal. S-a mai reținut, totodată că în cauză prelungirea arestării preventive este necesară, pentru buna desfășurare a procesului penal, în faza de finalizare a urmăririi penale și, conform referatului, a emiterii rechizitoriului.

Împotriva încheierii mai sus menționate au declarat recursuri inculpații M.A. și N.M.A., susținerile părților și ultimul cuvânt al inculpaților fiind cuprinse în practicaua prezentei decizii. Recursurile nu sunt fondate. Înalta Curte constată că în mod întemeiat instanța de fond a admis propunerea Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DIICOT - Structura Centrală și a dispus prelungirea arestării preventive a inculpaților M.A. și N.M.A., pe timp de câte 30 zile, de la 13 mai 2013 până la 11 iunie 2013, pentru fiecare inculpat, fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 143, art. 148 lit. f) și art. 148 lit. b) C. proc. pen. Examinând actele și lucrările dosarului se constată că prin referatul nr. 102/D/P/2012 din data de 08 mai 2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T.

– Structura Centrală s-a solicitat prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaților M.A. și N.M.A., pe timp de câte 30 de zile, de la 13 mai 2013 la 11 iunie 2013, cercetați pentru infracțiunea prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, art. 213 alin. (1), (2), (3) și (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 246 rap. la art. 248 1 și art. 258 C. pen. și art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. În motivarea referatului parchetului, se arată că se mențin temeiurile avute în vedere la luarea și la menținerea succesivă a arestării preventive, impunând în continuare cercetarea în stare de arest preventiv a inculpaților, întrucât, pe parcursul anchetei s-a conturat presupunerea rezonabilă că cei doi inculpați au comis faptele pentru care sunt cercetați.

S-a arătat că pe parcursul cercetărilor au fost administrate probe, respectiv denunțuri, declarații de martori, declarații inculpați, raport de audit, plângere formulată de BRD, contracte de credit, că prejudiciul creat prin acordarea ilegală de credite este de 41 mil. euro, iar activitatea infracțională s-a desfășurat în perioada ianuarie 2008 – decembrie 2011. S-a mai arătat că în perioada ultimei prelungiri a arestării preventive au fost administrate probe din care rezultă menținerea temeiurilor arestării preventive a inculpaților. S-a subliniat că este ultima solicitare de prelungire a arestării, deoarece, conform art. 159 C. proc. pen., se vor împlini, la data de 11 iunie 2013, cele 180 de zile de arest preventiv, motiv pentru care s-a început prezentarea materialului de urmărire penală.

S-a apreciat că pentru ambii inculpați se menține temeiul prev. de art. 148 lit. b) C. proc. pen., întrucât aceștia au refuzat să pună la dispoziție înscrisurile necesare verificărilor dispuse, acestea fiind ridicate cu ocazia perchezițiilor. De asemenea, s-a arătat că subzistă temeiul prev. la art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând pericol pentru ordinea publică, rezultat din natura și gravitatea deosebită a faptelor, numărul mare de persoane care au participat, organizate pe paliere de execuție, cei doi inculpați având rol determinant. În motivarea referatului s-a mai arătat că prelungirea arestării preventive este necesară pentru efectuarea unor acte de urmărire penală, respectiv: extinderea cercetărilor, continuarea cercetării documentelor ridicate la percheziții, prezentarea materialului de urmărire penală, întocmirea rechizitoriului și sesizarea instanței de judecată.

Se constată, de asemenea, că cei doi inculpați au fost arestați preventiv prin încheierea din 16 decembrie 2012, iar prin încheierile din datele de 09 ianuarie 2013, 08 februarie 2013, 07 martie 2013 și 10 aprilie 2013 s-a dispus succesiv prelungirea arestării preventive a celor doi inculpați, toate aceste încheieri rămânând definitive prin respingerea recursurilor. Înalta Curte, în propria analiză constată că în cauză există indicii temeinice, în sensul art. 68 1 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele pentru care sunt cercetați relevante în acest sens fiind probele administrate pe parcursul cercetărilor (denunțuri, declarații de martori, declarațiile inculpaților, raport de audit, plângere formulată de BRD, contracte de credit).

Sunt, de asemenea, îndeplinite în mod cumulativ și condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., atât sub aspectul cuantumului pedepsei prevăzute de lege, mai mare de 4 ani închisoare, dar și a pericolului concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpaților, care ar avea un puternic impact social, determinând producerea unei rezonanțe negative în rândul opiniei publice, prin crearea unui precedent de natură a stimula comiterea unor infracțiuni de aceeași natură și a unui climat de insecuritate socială, astfel că pentru buna desfășurare a cercetărilor, este necesară arestarea preventivă a inculpaților în raport de natura și gravitatea faptelor reținute în sarcina acestora.

Totodată, se impune a fi avută în vedere natura și modalitatea concretă în care se reține că ar fi fost săvârșite faptele, numărul mare de persoane care au participat, organizarea pe paliere de execuție, cei doi inculpați, având un rol determinant, perioada îndelungată în care s-a desfășurat activitatea infracțională (ianuarie 2008-decembrie 2011), precum și cuantumul deosebit de mare al prejudiciului creat prin acordarea ilegală de credite (41 mil. Euro). De asemenea, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut în cauză și incidența dispozițiilor art. 148 lit. b) C. proc. pen., existând date și indicii temeinice că inculpații încearcă să zădărnicească aflarea adevărului prin sustragerea mijloacelor materiale de probă, date care rezultă din simplul fapt că au mai avut astfel de intenții constatate prin procesele – verbale de percheziții, ocazii cu care s-au găsit documentele ascunse.

Afirmațiile potrivit cărora inculpații nu au avut cunoștință de existența la domiciliu sau la birou a acestor documente, nu înlătură temeiul prevăzut la art. 148 lit. b) C. proc. pen. Deși este urmarea unei aprecieri subiective, evaluarea pericolului concret pentru ordinea publică se bazează pe criterii obiective, chiar dacă acestea nu sunt strict cuantificabile. În aplicarea art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale dispozițiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen. stabilesc cu titlu de generalitate criteriile de alegere a măsurii preventive, acestea constituind, implicit și criterii de apreciere a pericolului pentru ordinea publică. Astfel, conform dispozițiilor art. 136 alin. (8) C. proc.

pen. „ alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura”. În acest context, se constată lipsa unor motive rezonabile care să poată justifica aplicarea unor măsuri preventive alternative, mai puțin restrictive, cum este măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea. Invocarea de către inculpați a unor circumstanțe personale favorabile, legate de statutul social (lipsa antecedentelor penale, familie organizată, studiile superioare, împrejurarea că este singurul întreținător al familiei) nu poate conduce la respingerea propunerii de arestare preventivă și luarea unei măsuri alternative mai puțin severe față de cei doi inculpați, câtă vreme sunt îndeplinite cerințele prevăzute de disp.

art. 143, art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen. Măsura arestului preventiv este justificată și de necesitatea unei bune desfășurări a procesului penal, așa cum cere art. 136 C. proc. pen., aspect care nu încalcă prezumția de nevinovăție. În ceea ce privește dispozițiile art. 5 din CEDO, referitoare la necesitatea „stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere și în raport de fapta ce formează obiectul judecății” se impune a arăta că, potrivit art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 5 paragraful 3 din Convenție, modificat prin Protocolul 11, potrivit cărora„orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă deîndată înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.

Referindu-se la „criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale” CEDO a statuat că acestea sunt similare cu cele referitoare și la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul autorităților competente (decizia CEDO din 31 martie 1998). Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța europeană a statuat că acest moment este „data la care o persoană este acuzată” adică data sesizării instanței competente, potrivit dispozițiilor legii naționale sau „o dată anterioară” (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante).

În această privință Curtea Europeană face precizarea că noțiunea de „acuzație penală” în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă, adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă și noțiunii de „urmări importante” privitoare la situația învinuitului. Cât privește data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil”, Curtea a statuat că aceasta este data pronunțării hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat (decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).

Aplicând aceste principii la speța de față se constată că durata arestării preventive a inculpaților nu poate fi apreciată că a depășit un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, organele judiciare luând toate măsurile procedurale pentru soluționarea cu celeritate a cauzei, astfel că măsura menținerii măsurii arestului preventiv este conformă și cu aceste dispoziții dar și cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil. Față de cele menționate, se apreciază că există motive relevante și suficiente care justifică necesitatea prelungirii măsurii arestării preventive a inculpaților pe timp de câte 30 de zile de la 13 mai 2013 la 11 iunie 2013 pentru fiecare inculpat.

Pentru motivele învederate, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpații M.A. și N.M.A. împotriva încheierii din 08 mai 2013 a Curții de Apel București, Secția I Penală, pronunțată în dosarul nr. 3334/2/2013 (1529/2013). În temeiul art. 192 C. proc. pen. va obliga recurenții inculpați la plata sumelor de câte 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 25 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.A. și N.M.A. împotriva încheierii din 08 mai 2013 a Curții de Apel București, Secția I Penală, pronunțată în dosarul nr. 3334/2/2013 (1529/2013). Obligă recurenții inculpați la plata sumelor de câte 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 25 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 mai 2013.