ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6969/2012

Asupra contestației în anulare constată următoarele: Prin Decizia nr. 5950 din 13 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București prin Primar general împotriva Deciziei nr. 556/A din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a modificat-o, în sensul că a respins apelul reclamanților Ș.V.A., S.R.P. și M.M.A. împotriva Sentinței nr. 284 din 1 martie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. S-a reținut de către Înalta Curte că suprafața de teren de 289,05 mp a fost greșit apreciată de către instanța de apel ca fiind o suprafață de teren liberă în înțelesul art. 10 alin. (1) - (3) din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat astfel greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 de către curtea de apel, care a considerat neîntemeiat că terenului în litigiu i se poate aplica regula restituirii în natură, în condițiile în care pe acesta s-au evidențiat rețele de alimentare ce deservesc imobilele din jur făcându-se legătura cu o centrală electrică și este situat într-o aglomerație de clădiri, blocuri de locuințe, ceea ce îi conferă caracter de spațiu vital necesar exploatării acestora. Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare Ș.V.A., S.R.P. și M.M.A., întemeiată pe prevederile art. 318 teza întâi C. proc. civ. Prin motivele depuse la 18 septembrie 2012, contestatorii au solicitat admiterea cererii și rejudecarea recursului, în sensul respingerii acestuia ca nefondat și a menținerii soluției pronunțată în apel ca fiind temeinică și legală.

Au apreciat că soluția pronunțată de instanța de recurs, ca de altfel și de instanța de fond, are la bază o greșeală materială, făcându-se o greșită identificare a terenului, cu neobservarea probelor administrate în cauză. Au arătat că fără a exista vreo dovadă, instanța a situat terenul într-o aglomerare de clădiri, blocuri, în condițiile în care, astfel cum reiese fără niciun dubiu din ambele expertize efectuate în cauză, atât cea extrajudiciară, cât și cea dispusă de instanța de fond, există un singur bloc care este construit parțial pe o parte din suprafața de teren ce a aparținut autorilor lor și nu este inclusă în cea a cărei restituire au solicitat-o.

În continuare contestatorii au arătat că nu există nicio probă care să evidențieze că terenul ar fi traversat de rețele de apă sau electricitate, din adresele existente la dosar reieșind că Primăria Municipiului București nu îl are în evidență și nu consideră că are vreun drept asupra respectivei suprafețe, care este folosită de locatari fără drept. Mai mult decât atât, au precizat că au dovedit prin expertiza care a identificat terenul și prin contractul de comodat că o parte din teren, respectiv 120 mp, este în posesia lor, fiind liber de orice construcții, spațiul de protecție al blocului, care include și un spațiu verde, nefiind inclus în terenul liber care poate fi restituit. Au opinat că neobservarea probei cu expertiză și interpretarea eronată a acesteia de către instanța de recurs și de fond constituie o eroare materială esențială care a dus la soluționarea greșită a cauzei.

Au mai arătat că ambele instanțe au fost, de asemenea, în eroare, atunci când au apreciat că este incident în cauză art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, interpretându-se greșit situația juridică a terenului, în condițiile în care acesta nu a trecut niciodată în proprietatea statului. Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta nu este admisibilă, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit art. 318 alin. (1) teza întâi C. proc. civ., precizat de contestatori ca temei de drept al căii extraordinare de atac, „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale (...)". Se observă deci că textul menționat are în vedere erorile materiale, respectiv cele de ordin formal, procedural săvârșite involuntar cu ocazia judecății, și nu greșeli de judecată, cum ar fi aprecierea probelor, interpretarea unor dispoziții legale sau rezolvarea unui incident procedural.

Ca atare, pentru a învesti instanța cu calea extraordinară de atac a contestației în anulare, se impune ca și criticile formulate să se circumscrie ipotezei prevăzute de acest text de lege. Or, în speță, criticile formulate de contestatori vizează fondul cauzei, respectiv greșita apreciere a probelor și aplicare a legii, neformulându-se critici privind o eventuală greșeală materială esențială în sensul textului legal enunțat. De altfel, contestația în anulare nu implică reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, așa cum eronat susțin contestatorii, prin motivele invocate în această cale extraordinară de atac.

Prin urmare, verificând regularitatea sesizării, Înalta Curte reține că demersul judiciar este inadmisibil în condițiile în care motivul invocat nu se încadrează în textul de lege menționat, atâta timp cât pe calea contestației în anulare nu pot fi valorificate, după cum s-a arătat, decât nereguli procedurale, iar nu relative la dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus judecății. Pentru aceste considerente, contestația în anulare urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de Ș.V.A., S.R.P. și M.M.A. împotriva Deciziei nr. 5950 din 13 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AZ