ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6969/2012

Asupra contestației

în anulare constată următoarele:

Prin Decizia nr. 5950 din 13 septembrie 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului

București prin Primar general împotriva Deciziei nr. 556/A din 11 octombrie

2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, pe care a modificat-o, în sensul că a respins apelul

reclamanților Ș.V.A., S.R.P. și M.M.A. împotriva Sentinței nr. 284 din 1 martie

2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

S-a reținut de către

Înalta Curte că suprafața de teren de 289,05 mp a fost greșit apreciată de

către instanța de apel ca fiind o suprafață de teren liberă în înțelesul art.

10 alin. (1) - (3) din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat astfel

greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 de către curtea de apel,

care a considerat neîntemeiat că terenului în litigiu i se poate aplica regula

restituirii în natură, în condițiile în care pe acesta s-au evidențiat rețele

de alimentare ce deservesc imobilele din jur făcându-se legătura cu o centrală

electrică și este situat într-o aglomerație de clădiri, blocuri de locuințe,

ceea ce îi conferă caracter de spațiu vital necesar exploatării acestora.

Împotriva acestei

decizii au formulat contestație în anulare Ș.V.A., S.R.P. și M.M.A., întemeiată

pe prevederile art. 318 teza întâi C. proc. civ.

Prin motivele depuse

la 18 septembrie 2012, contestatorii au solicitat admiterea cererii și

rejudecarea recursului, în sensul respingerii acestuia ca nefondat și a

menținerii soluției pronunțată în apel ca fiind temeinică și legală.

Au apreciat că

soluția pronunțată de instanța de recurs, ca de altfel și de instanța de fond,

are la bază o greșeală materială, făcându-se o greșită identificare a

terenului, cu neobservarea probelor administrate în cauză.

Au arătat că fără a

exista vreo dovadă, instanța a situat terenul într-o aglomerare de clădiri,

blocuri, în condițiile în care, astfel cum reiese fără niciun dubiu din ambele

expertize efectuate în cauză, atât cea extrajudiciară, cât și cea dispusă de

instanța de fond, există un singur bloc care este construit parțial pe o parte

din suprafața de teren ce a aparținut autorilor lor și nu este inclusă în cea a

cărei restituire au solicitat-o.

În continuare

contestatorii au arătat că nu există nicio probă care să evidențieze că terenul

ar fi traversat de rețele de apă sau electricitate, din adresele existente la

dosar reieșind că Primăria Municipiului București nu îl are în evidență și nu

consideră că are vreun drept asupra respectivei suprafețe, care este folosită

de locatari fără drept.

Mai mult decât atât,

au precizat că au dovedit prin expertiza care a identificat terenul și prin

contractul de comodat că o parte din teren, respectiv 120 mp, este în posesia

lor, fiind liber de orice construcții, spațiul de protecție al blocului, care

include și un spațiu verde, nefiind inclus în terenul liber care poate fi

restituit.

Au opinat că

neobservarea probei cu expertiză și interpretarea eronată a acesteia de către

instanța de recurs și de fond constituie o eroare materială esențială care a

dus la soluționarea greșită a cauzei.

Au mai arătat că

ambele instanțe au fost, de asemenea, în eroare, atunci când au apreciat că

este incident în cauză art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

interpretându-se greșit situația juridică a terenului, în condițiile în care

acesta nu a trecut niciodată în proprietatea statului.

Analizând contestația

în anulare, Înalta Curte constată că aceasta nu este admisibilă, în

considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 318

alin. (1) teza întâi C. proc. civ., precizat de contestatori ca temei de drept

al căii extraordinare de atac, „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi

atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale (...)".

Se observă deci că textul

menționat are în vedere erorile materiale, respectiv cele de ordin formal,

procedural săvârșite involuntar cu ocazia judecății, și nu greșeli de judecată,

cum ar fi aprecierea probelor, interpretarea unor dispoziții legale sau

rezolvarea unui incident procedural.

Ca atare, pentru a

învesti instanța cu calea extraordinară de atac a contestației în anulare, se

impune ca și criticile formulate să se circumscrie ipotezei prevăzute de acest

text de lege.

Or, în speță,

criticile formulate de contestatori vizează fondul cauzei, respectiv greșita

apreciere a probelor și aplicare a legii, neformulându-se critici privind o

eventuală greșeală materială esențială în sensul textului legal enunțat.

De altfel,

contestația în anulare nu implică reexaminarea fondului sau reaprecierea

probelor, așa cum eronat susțin contestatorii, prin motivele invocate în

această cale extraordinară de atac.

Prin urmare,

verificând regularitatea sesizării, Înalta Curte reține că demersul judiciar

este inadmisibil în condițiile în care motivul invocat nu se încadrează în

textul de lege menționat, atâta timp cât pe calea contestației în anulare nu

pot fi valorificate, după cum s-a arătat, decât nereguli procedurale, iar nu

relative la dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus

judecății.

Pentru aceste

considerente, contestația în anulare urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de Ș.V.A., S.R.P. și M.M.A.

împotriva Deciziei nr. 5950 din 13 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 noiembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ