ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului

de față,

În baza lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 5 ianuarie 2012

Curtea de Apel București a dispus arestarea preventivă a inculpatului S.C. pe o

perioadă de 29 zile. Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a reținut că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., în sensul că există probe și indicii

temeinice care conturează presupunerea rezonabilă că inculpatul S.C. a săvârșit

infracțiunea de trafic de influență. Astfel, din convorbirile audio-video înregistrate

și redate în referatul Parchetului rezultă că inculpatul a pretins suma de 20.000

euro de la denunțători, lăsându-i să înțeleagă că are influență asupra unui judecător

de la Tribunalul București pe care-l va determina să îi lase în libertate.

Procesul-verbal

de prindere în flagrant a constituit o probă concludentă privind valabilitatea presupunerii

că inculpatul și-a traficat profesia de avocat.

Curtea de Apel

a apreciat că pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal este necesară

luarea celei mai severe măsuri preventive, chiar dacă au fost depuse acte medicale

din care rezultă faptul că inculpatul a suferit un grav accident de circulație,

acestea neconturând existența niciunei cauze care ar înlătura caracterul penal al

faptei sau care ar împiedica inculpatul să suporte regimul detenției preventive.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs inculpatul solicitând admiterea recursului, casarea

încheierii și rejudecând, să se respingă propunerea de arestare preventivă. Motivele

au arătate pe larg în partea introductivă a prezentei hotărâri, astfel că ele nu

vor mai fi reluate.

Examinând încheierea

recurată în raport de dispozițiile art. 385

6

alin. (3) și 385

14

C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată de Curtea de Apel București

este legală și temeinică, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit art.

5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 alin. (1) din Constituția

României nimeni nu poate fi privat de libertate. De la această regulă generală sunt

înscrise și excepții.

În art. 5

parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se prevede că „se

exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost

arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente

sau când existau motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când

există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească

o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”. În raport de aceste reglementări

internaționale, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă

s-a stipulat că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale

și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv

cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare și

la dispozițiile constituționale. Dispunerea măsurii arestării preventive trebuie

să se facă cu respectarea dispozițiilor generale, înscrise în legea procesual penală,

fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl reliefează.

Art. 23 din Constituția

României garantează libertatea individuală și siguranța persoanei. Din prevederile

acestui text constituțional rezultă interesul evident pe care l-a manifestat legiuitorul

constituțional în legătură cu reglementarea clară și precisă a măsurii arestării

preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează

în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituție, că arestarea preventivă

este o măsură care afectează grav această libertate, că prezumția de nevinovăție

este unul dintre principiile constituționale.

Prin urmare,

art. 23 din Constituție conferă arestării preventive o configurație juridică de

sine stătătoare, separabilă de restul operațiunilor firești, judiciare. Legalitatea

sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea

acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute

de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile

Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Conform dreptului

intern, respectiv, dispozițiilor art. 149

1

C. proc. pen., procurorul

poate solicita arestarea preventivă a inculpatului, în cursul urmăririi penale,

„dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 și există vreunul dintre cazurile

prevăzute de art. 148 C. proc. pen., când consideră că este în interesul urmăririi

penale luarea acestei măsuri și „numai după ascultarea inculpatului, în prezența

apărătorului”.

Pornindu-se de

la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive

a inculpatului, se reține că, potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.,

dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și dacă inculpatul

a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață

sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea lui în libertate

prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării

preventive a acestuia.

Condițiile

art. 143 C. proc. pen. se referă la existența probelor sau a indiciilor temeinice

că inculpatul a săvârșit fapta prevăzută de legea penală.

Din analiza probatoriului

existent: înregistrări audio-video, procese-verbale de redare a înregistrărilor,

denunțurile numiților R.N. și R.P., rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul

a săvârșit infracțiunea pentru care este cercetat.

În speță inculpatul

este acuzat că în datele de 8, 12 și 23 decembrie 2011, inculpatul S.C., în calitate

de avocat în cadrul Baroului București, a pretins de la martorii R.P. și R.N. suma

de 20.000 de euro, în schimbul exercitării influenței ori a unei pretinse influențe

asupra unui magistrat al Tribunalului București care soluționează dosarul în care

cei doi martori sunt arestați preventiv, pentru a-l determina pe judecător să emită

o hotărâre de punere în libertate a acestora, iar la data de 4 ianuarie 2012 a primit

de la martorul R.I., cu același titlu, suma de 10.000 euro reprezentând prima tranșă

din suma solicitată.

În ceea ce privește

temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, analiza actelor

și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor două cerințe prevăzute

de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, se constată

că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege menționat,

referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii

mai mare de 4 ani, este îndeplinită, avându-se în vedere infracțiunea reținută în

sarcina inculpatului, de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. raportat

la art. 6 din Legea nr. 73/2000 pentru care legiuitorul a prevăzut pedeapsa cu închisoarea

mai mare de 4 ani.

Analiza actelor

și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea și a celei de-a doua cerințe prevăzute,

cumulativ, în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în sensul că există probe

din care rezultă că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret

pentru ordinea publică.

Ordinea publică,

la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., neavând o definiție penală, trebuie

particularizată în speță prin raportare la definiția dată de art. 145 C. pen. noțiunii

„public” în sensul că prin ordine publică se înțelege tot ceea ce vizează autoritățile

publice, instituțiile publice, autoritatea judiciară, iar pericolul concret la care

se referă același art. 148 lit. f) C. proc. pen., este pericolul particularizat

în cauză, în raport cu contextul și împrejurările în care s-a comis infracțiunea,

natura acesteia și calitatea în care inculpatul a săvârșit-o.

Apărătorii aleși

ai inculpatului au susținut ideea că acesta a fost suspus unei presiuni psihice

din partea denunțătorilor care în permanență l-au provocat să le promită că își

va trafica profesia de avocat pentru ca ei să fie puși în libertate.

Pentru fundamentarea

unei opinii corecte, Înalta Curte a procedat la vizionarea înregistrărilor audio-video,

ocazie cu care instanța și-a creat pe deplin convingerea că, în timpul discuțiilor

avute cu denunțătorii, la data de 23 decembrie 2011, inculpatul nu a fost supus

niciunei presiuni din partea acestora, din contră el a dat dovadă de calm, siguranță

de sine dând răspunsuri clare întrebărilor puse de denunțători, asigurându-i de

reușită.

Astfel că, apărarea

inculpatului în sensul că, „a fost încolțit” de numiții R.N. și R.P. și nu a avut

scăpare decât promițându-le că vor fi liberi, nu este susținută de nicio probă.

De altfel nici

justificarea că banii găsiți asupra inculpatului, la momentul flagrantului, cei

10.000 euro, erau de fapt o parte a onorariului avocațial, nu se susține, întrucât

deși în servietă avea formularele de contracte de asistență juridică precum și de

chitanțier, necompletate, nimic nu putea să îl împiedice pe inculpat să completeze

cele două formulare și să elibereze chitanța cu plata parțială a onorariului, chiar

dacă banii au fost dați în loc public.

Cu privire la

starea de sănătate a inculpatului, Înalta Curte constată că, într-adevăr, inculpatul

a suferit în urmă cu ani de zile un grav accident de circulație și că în urma tratamentelor

efectuate s-a recuperat parțial. Totuși, niciunul din actele medicale prezentate

instanței nu s-a putut constitui în vreun impediment la luarea măsurii arestării

preventive față de acesta.

Astfel fiind,

încheierea Curții de Apel București este temeinică și legală. Cu privire la obligația

instanței de a analiza posibilitatea luării unei măsuri alternative, în acord cu

instanța de fond, Înalta Curte apreciază că fapta inculpatului este una gravă, prin

care s-au adus prejudicii imaginii justiției, astfel că, nu se poate lua nicio altă

măsură preventivă mai blândă și că, în raport de natura și gravitatea faptei, arestarea

preventivă este necesară și justificată.

Față de cele arătate,

Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează

a respinge recursul inculpatului.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul S.C. împotriva încheierii din Camera de consiliu

din 5 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul

nr. 65/2/2012.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 225 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma

de 25 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică/azi 11 ianuarie 2012.