ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 786/2012

Asupra recursului de față,

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din 7 martie 2012 Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul

nr. 1912/30/2011, în baza art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art.

160

b

alin. (3) C. proc. pen. a menținut starea de arest a

inculpaților M.M., M.D., M.M.Ț. zis „Ț", M.L. și V.M.

În

temeiul art. 300

2

C. proc. pen. raportat la

art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. a fost menținută starea de arest a

inculpatului M.D.

S-au respins cererile inculpaților

privind revocarea măsurii arestării preventive și cererea inculpaților M.M.Ț., V.M.

și M.D. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a

obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv țara.

Pentru a se hotărî astfel s-a reținut

că inculpații au fost trimiși în judecată și condamnați prin sentința penală

nr. 33 din

31 ianuarie 2012 a Tribunalului Timiș

pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de persoane în formă continuată,

prev. de art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art.

41 alin. (2) C. pen. și art. 42 C. pen., trafic de minori în formă continuată,

prev. de art. 13 alin. (1) - (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 41 alin.

(2) C. pen. și art. 42 C. pen. și asociere în vederea săvârșirii de

infracțiuni, prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen.

și omor deosebit de grav (art. 176 C. pen.).

S-a reținut că în ceea ce privește condiția

prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., aceasta este îndeplinită în sensul

că pentru fapta comisă de inculpați legea prevede pedeapsa mai mare de 4 ani închisoare.

În

ce privește respectarea dreptului la libertate al inculpaților,

este adevărat că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter

excepțional, starea de libertate fiind

starea normală - nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile

- independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudența

constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile

ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete

ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire

la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție,

are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate".

Prin prisma dispozițiilor art. 6 și 5 parag.

3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, termenul rezonabil de soluționare a unei cauze trebuie apreciat nu

doar prin prisma perioadei petrecute de inculpat în arest preventiv și prin prisma

principiului conform căruia, până la pronunțarea unei hotărâri de condamnare cu

caracter definitiv, o persoană este prezumată nevinovată, dar și prin prisma criteriilor

cum sunt: natura cauzei deduse judecății, complexitatea acesteia, numărul părților

implicate în cauză, natura probelor ce se impun a fi administrate ș.a.

Prin urmare, instanța este obligată să

vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte și

interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave,

dedus din modul de săvârșire al faptei cu privire la care există indicii că a avut

loc cu participarea inculpatului și din consecințele demersului acestuia.

Față de cele reținute, s-a considerat și

că lăsarea inculpaților în libertate ar încuraja săvârșirea unor fapte similare

celor imputate prin actul de sesizare a instanței atât de către inculpați, cât și

de către alte persoane, ce ar percepe lăsarea în libertate a acestora ca pe o lipsă

de reacție corespunzătoare a autorităților.

Împotriva acestei încheieri, inculpatul

M.M.Ț. a declarat, în termen legal, recurs, iar apărător a solicitat admiterea recursului

și revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că acesta nu prezintă pericol

pentru ordinea publică.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 300

2

C. proc.

pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare

să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Potrivit art. 160

b

alin.

(3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun

în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea

de libertate, instața dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

În raport cu stipulațiile art. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 23 din Constituția României, măsura lipsirii

de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile

de a se bănui că aceasta a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de

a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară, astfel,

apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, asigurarea

desfășurării în bune condiții a procesului penal.

Pericolul pentru ordinea publică își găsește

expresia și în starea de neliniște, în sentimentul de insecuritate în rândul societății,

generat de faptul că persoane bănuite de săvârșirea unor infracțiuni grave sunt

cercetate și judecate în stare de libertate.

Cu privire la pericolul concret pentru

ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, Înalta Curte apreciază

că el rezultă din modul în care se presupune că a fost săvârșită fapta, pentru care

a și fost condamnat de instanța de fond.

În plus, simpla trecere a unei anume perioade

de timp nu este de natură să diminueze rezonanța asupra gradului de pericol public

a faptelor deduse judecății, faptele imputate inculpatului fiind generatoare de

puternice emoții și de o puternică stare de insecuritate în rândul comunității în

care au fost comise și din care inculpatul provine (ca și adresă de reședință).

Pe de altă parte, indiciile de repetabilitate a unor acte din sfera ilicitului penal

permit concluzia că inculpatul, dacă ar fi lăsat în libertate, ar reveni în mediul

din care a fost scos prin luarea măsurii preventive, reactivând astfel riscul de

reiterare a acțiunilor ilicite eliminat prin privarea sa de libertate.

Așa fiind, Curtea constată că protejarea

ordinii publice și asigurarea bunei desfășurări a procesului penal fac necasară

menținerea arestării preventive a inculpatului M.M.Ț.

Recursul declarat învederându-se, așadar,

nefondat, urmează ca, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., să fie respins.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul M.M.Ț. împotriva încheierii din 7 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara,

secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1912/30/2011.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei

de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 16 martie

2012.