ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 658/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 658/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală

nr. 519/PI

din 21 decembrie 2011, Tribunalul Timiș, printre altele, a dispus condamnarea inculpatei

C.C.G., în baza art. 257 C. pen., rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, pentru infracțiunea

de trafic de influență, la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare.

În

baza art. 25 C. pen., rap. la art. 289 C. pen., și art. 17

lit. c) din Legea nr. 78/2000, pentru infracțiunea de instigare la fals intelectual

în scopul ascunderii infracțiunii de trafic de influență (prev. de art. 257 C.

pen., rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000), a condamnat aceeași inculpată la 1

(un) an și 6 (șase) luni închisoare.

În

baza art. 25 C. pen., rap. la art. 289 C. pen., și art. 17

lit. c) din Legea nr. 78/2000, pentru infracțiunea de instigare la fals intelectual

în scopul ascunderii infracțiunii de trafic de influență (prev. de art. 257 C.

pen., rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000), a condamnat aceeași inculpată la 1

(un) an și 6 (șase) luni închisoare.

În

baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca

inculpata C.C.G. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 (trei) ani închisoare

sporită cu 6 (șase) luni închisoare, urmând ca inculpata să execute pedeapsa rezultantă

de 3 (trei) ani și 6 (șase) luni închisoare.

Împotriva sentinței primei instanțe

a declarat apel, printre alții, inculpata

C.C.G., apel ce formează obiectul Dosarului nr. 6877/30/2011 al Curții de Apel Timișoara,

secția penală.

La termenul

din data de 14 februarie 2012, fixat pentru

judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Timișoara,

verificând

legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatei

C.C.G. și a inculpatului M.V. în temeiul art. 300

2

combinat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.

Împotriva acestei încheieri,

inculpata C.C.G. a declarat recurs solicitând

admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării

preventive.

Înalta Curte

examinând motivele de recurs invocate,

cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. și

dispoziția Curții de Apel Timișoara dată în încheierea atacată, constată că recursul

declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:

de apărătorul inculpatei C.C. prevăzut de art. 385

9

pct. 3 C. proc. pen.,

constată că acesta nu este fondat.

Împrejurarea

că judecătorul B. a făcut parte din completul

care a pronunțat decizia nr. 1478/R din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara

prin care a respins ca nefondat recursul inculpatei C.C.G. împotriva încheierii

penale nr. 107/CC din 14 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș și a admis

propunerea de arestare preventivă a inculpatului M.V. formulată de Parchet și a

dispus arestarea preventivă a inculpatului și că același judecător a făcut parte

și din completul care a pronunțat încheierea din data de 14 februarie 2012 a Curții

de Apel Timișoara atacată cu prezentul recurs nu este motiv de incompatibilitate

în sensul dispozițiilor art. 48 alin. (2) C. proc. pen.

Dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. a)

C. proc. pen. prevăd că: „judecătorul este incompatibil de a judeca, dacă în cauza

respectivă a pus în în mișcare acțiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată

ori a pus concluzii în calitate de procuror la instanța de judecată, a soluționat

propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul

urmăriri penale".

Prn decizia nr. VII/2007 Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a dispus ca „judecătorul care a participat

la judecare a recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori prelungirea

măsurii arestării preventive, în cursul urmării penale, nu devine incompatibil să

judece un nou recurs, având ca obiect o altă încheiere, prin care s-a dispus în

aceeași fază de urmărire penală cu privire la măsura arestări preventive în aceeași

cauză".

Prin decizia nr. 22/2008 ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a dispus „judecătorul care a soluționat

în cursul urmăriri penale propunerea de arestare preventivă nu devine incompatibil

să soluționeze

ulterior, în aceeași cauză, cereri care

au ca obiect prelungirea arestării preventive".

În

cauza de față prin decizia penală nr. 1478/R din 22 septembrie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, s-a respins ca nefondat recursul

inculpatei C.C.G. împotriva încheierii nr. 107/CC din 15 septembrie 2011 pronunțată

de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 6452/30/2011 și s-a admis propunerea de arestare

preventivă a inculpatului M.V. formulată de Parchetul de pe lângă ICG - DNA - ST

Timișoara.

Prin încheierea nr. 107/CC din 15

septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 6452/30/2011 a fost

respinsă excepția nulității propunerii de arestare preventivă formulată de inculpații

C.C.G. și M.V. și a fost admisă propunerea de arestare preventivă a inculpatei C.C.G.

formulată de Parchetul de pe lângă ICG - DNA - ST Timișoara și s-a dispus atestarea

preventivă a inculpatei C.C.G. pe o durată de 29 de zile începând cu data de 15

septembrie 2011 până la data de 13 octombrie 2011 și a dispus luarea față de inculpatul

M.V. a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea Timișoara pentru

o perioadă de 30 de zile.

Prin încheierea din 14 februarie 2012 pronunțată

în Dosarul nr. 6877/30/2011, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, fixat pentru

judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Timișoara,

verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de

arest a inculpatei C.C.G. și a inculpatului M.V. în temeiul art. 300

2

combinat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.

În

legătură cu cazul de incompatibilitate a judecătorului, astfel

cum sunt reglementate prin dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.,

motiv invocat de inculpata C.C.G., Înalta Curte constată că judecătorul G.B. a făcut

parte din completul de judecată care a pronunțat decizia nr. 1478/R din 22 septembrie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, precum și din completul care a pronunțat

încheierea din data de 14 februarie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 877/30/2011 al

Curții de Apel Timișoara, încheiere atacată cu prezentul recurs.

Împrejurarea

că judecătorul G.B. a făcut parte din completul

care a dispus arestarea inculpatului M.V. - în faza de urmărire penală - și a menținut

starea de arest a inculpaților M.V. și C.C.G. - în faza de cercetare judecătorească

- nu este incompatibil în sensul dispozițiilor art. 48 lit. a) C. proc. pen., inculpatei

C. nefiindu-i vătămat nici un drept atâta timp cât s-a dispus

arestarea

în faza de urmărire penală a celuilalt coinculpat, iar acesta la rândul său nu a

declarat recurs împotriva încheierii prin care s-a menținut starea de arest a sa

în faza de cercetare judecătorească.

De asemenea prin decizia nr. 1478/R din

22 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, s-a dispus luarea

măsurii arestării preventive față de inculpatul M.V. și s-a confirmat starea de

arest a inculpatei C.C.G., respingându-i-se recursul acesteia - în faza de urmărire

penală - arestarea inculpatei dispunându-se prin încheierea nr. 107/CC din 15

septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 6452/30/2011, de către

un complet din care nu făcea parte judecătorul G.B.

Astfel, Înalta Curte constată că nu este

fondat motivul de casare ce face obiectul recursului de față în sensul dispozițiilor

art. 385

9

pct. 3 C. proc. pen. privind incompatibilitatea judecătorului

ce s-a pronunțat în faza de urmărire penală și în faza de cercetare judecătorească

în ceea ce o privește pe inculpata C.C.G., întrucât din completul de judecată care

a dispus arestarea preventivă a inculpatei C.C. a făcut parte judecătorul M.B.,

iar din completul de judecată care a dispus menținerea stării de arest a inculpatei

în faza de cercetare judecătorească au făcut parte alți membrii ai completului respectiv,

Președinte – A.N., judecător – L.A.B. și judecător – G.B.

II. Cu privire la dispoziția instanței

de menținere a stării de arest a inculpatei C.C.G. în temeiul art. 300

2

combinat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., prin încheierea atactă

cu prezentul recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 5 parag. 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate

și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

De la această regulă, există însă excepția

privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și

limitativ de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o

persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea

aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive

verosimile de a bănui ca a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice

de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă

după săvârșirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenția trimite, în

esență, legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției

obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele

de fond și de procedură prevăzute de legea națională, care, la rândul lor, trebuie

să

fie compatibile cu dispozițiile convenției

și să asigure protejarea individului

împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să se poată demonstra că detenția

acelei persoane este

conformă cu scopul prevăzut de art. 5

parag. 1.

În

cauza supusă analizei, înalta Curte constată respectate,

deopotrivă,

atât dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce

decurg

din prevederile Convenției.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen.,

instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor

de control judiciar, este

obligată să verifice periodic

legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași art.

„când instanța constată că

temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de

libertate, dispune prin încheiere

motivată, menținerea arestării

preventive".

Înalta Curte constată că, în raport de

modul de operare a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptelor,

respectiv că inculpata C.C.G., în cursul lunii iulie 2011, împreună cu inculpatul

M.V., au pretins de la martorul G.A. suma de 10.000 RON pentru ca acesta să o achite

cu titlu de donație la casieria partidului din care toți trei făceau parte, lăsând

în schimb să se înțeleagă că inculpata C. în calitatea sa de inspector șef la Inspectoratul

Teritorial de Muncă Timiș și de membru de partid, va uza de influența pe care o

are asupra subordonaților săi, inspectori de muncă, pentru ca aceștia să aplice

sancțiuni mai blânde decât cele care se impun societății comerciale administrată

de denunțător, care fusese supusă anterior unui control pe linia respectării legislației

muncii. De asemenea, inculpata C.C.G. i-a impus numitei V.C., inspector de muncă

pe linia respectării securității și sănătății în muncă la I.T.M. Timiș să întocmească

în fals două anexe la un proces-verbal de control de specialitate efectuat la SC

R.&A. SRL Timișoara, anexe care să constate aspecte contrare realității și care

să atragă sancțiuni mai blânde societății administrată de denunțătorul G.A., în

scopul ascunderii infracțiunii de trafic de influență descrisă mai sus. Inculpata

C.C.G. i-a impus numitei R.M., să înregistreze în fals la data de 16 august 2011

și să antedateze cu data de 09 august 2011 în Registrul de Intrare-Ieșire al I.T.M.

Timiș, contestația denunțătorului G.A., în scopul ascunderii infracțiunii de trafic

de influență descrisă mai sus, cât și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracțiunea pe care inculpata a săvârșit-o, este pedeapsa cu închisoare mai mare

de 4 ani, lăsarea în libertate a acesteia prezintă pericol concret pentru ordinea

publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare

a justiției.

Deși pericolul pentru ordinea publică nu

se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu

înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție

de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta,

între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuită

inculpata, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea

comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții

ferme față de cei presupuși ca autori ai faptelor respective.

În

acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite

și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat

cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea

de libertate a inculpatei.

Se reține, de asemenea, că menținerea arestării

preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, iar pe de altă

parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de

săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează această faptă, durata

detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5

parag. 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea

detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În

același sens, Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea

măsurii arestării preventive nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul

inculpatei de a fi judecată într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia

încadrându-seîn dispozițiile și limitele legii.

Pericolul concret pentru ordinea publică

este reprezentat și de calitatea inculpatei care, potrivit statutului său, avea

atribuții, privind respectarea legii și identificarea faptelor care încalcă dispozițiile

prevăzute de lege prin funcția deținută ce implica exercițiul autorității de stat.

În

concluzie, Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, scopul

măsurilor preventive nu poate fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puțin

severă.

Înalta Curte, conform art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat

de inculpata C.C.G. împotriva încheierii din 14 februarie 2012 a Curții de Apel

Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 6877/30/2011.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

va obliga recurentei inculpate la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei

hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpata C.C.G. împotriva încheierii din 14 februarie 2012 a Curții de Apel

Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 6877/30/2011.

Obligă recurenta-inculpată la plata sumei

de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON

reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la

prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțata în ședință publica, azi 8 martie

2012.