ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 658/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 519/PI din 21 decembrie 2011, Tribunalul Timiș, printre altele, a dispus condamnarea inculpatei C.C.G., în baza art. 257 C. pen., rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, pentru infracțiunea de trafic de influență, la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare. În baza art. 25 C. pen., rap. la art. 289 C. pen., și art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, pentru infracțiunea de instigare la fals intelectual în scopul ascunderii infracțiunii de trafic de influență (prev. de art. 257 C. pen., rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000), a condamnat aceeași inculpată la 1 (un) an și 6 (șase) luni închisoare. În baza art. 25 C. pen., rap.

la art. 289 C. pen., și art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, pentru infracțiunea de instigare la fals intelectual în scopul ascunderii infracțiunii de trafic de influență (prev. de art. 257 C. pen., rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000), a condamnat aceeași inculpată la 1 (un) an și 6 (șase) luni închisoare. În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpata C.C.G. să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 (trei) ani închisoare sporită cu 6 (șase) luni închisoare, urmând ca inculpata să execute pedeapsa rezultantă de 3 (trei) ani și 6 (șase) luni închisoare. Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel, printre alții, inculpata C.C.G., apel ce formează obiectul Dosarului nr. 6877/30/2011 al Curții de Apel Timișoara, secția penală.

La termenul din data de 14 februarie 2012, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Timișoara, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatei C.C.G. și a inculpatului M.V. în temeiul art. 300 2 combinat cu art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză. Împotriva acestei încheieri, inculpata C.C.G. a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive. Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel Timișoara dată în încheierea atacată, constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Cu privire la motivul de casare invocat de apărătorul inculpatei C.C.

prevăzut de art. 385 9 pct. 3 C. proc. pen., constată că acesta nu este fondat. Împrejurarea că judecătorul B. a făcut parte din completul care a pronunțat decizia nr. 1478/R din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara prin care a respins ca nefondat recursul inculpatei C.C.G. împotriva încheierii penale nr. 107/CC din 14 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș și a admis propunerea de arestare preventivă a inculpatului M.V. formulată de Parchet și a dispus arestarea preventivă a inculpatului și că același judecător a făcut parte și din completul care a pronunțat încheierea din data de 14 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara atacată cu prezentul recurs nu este motiv de incompatibilitate în sensul dispozițiilor art. 48 alin. (2) C. proc.

pen. Dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

prevăd că: „judecătorul este incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă a pus în în mișcare acțiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în calitate de procuror la instanța de judecată, a soluționat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăriri penale". Prn decizia nr. VII/2007 Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a dispus ca „judecătorul care a participat la judecare a recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive, în cursul urmării penale, nu devine incompatibil să judece un nou recurs, având ca obiect o altă încheiere, prin care s-a dispus în aceeași fază de urmărire penală cu privire la măsura arestări preventive în aceeași cauză". Prin decizia nr. 22/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a dispus „judecătorul care a soluționat în cursul urmăriri penale propunerea de arestare preventivă nu devine incompatibil să soluționeze ulterior, în aceeași cauză, cereri care au ca obiect prelungirea arestării preventive". În cauza de față prin decizia penală nr. 1478/R din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, s-a respins ca nefondat recursul inculpatei C.C.G.

împotriva încheierii nr. 107/CC din 15 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 6452/30/2011 și s-a admis propunerea de arestare preventivă a inculpatului M.V. formulată de Parchetul de pe lângă ICG - DNA - ST Timișoara. Prin încheierea nr. 107/CC din 15 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 6452/30/2011 a fost respinsă excepția nulității propunerii de arestare preventivă formulată de inculpații C.C.G. și M.V. și a fost admisă propunerea de arestare preventivă a inculpatei C.C.G. formulată de Parchetul de pe lângă ICG - DNA - ST Timișoara și s-a dispus atestarea preventivă a inculpatei C.C.G. pe o durată de 29 de zile începând cu data de 15 septembrie 2011 până la data de 13 octombrie 2011 și a dispus luarea față de inculpatul M.V.

a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea Timișoara pentru o perioadă de 30 de zile. Prin încheierea din 14 februarie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 6877/30/2011, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Timișoara, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatei C.C.G. și a inculpatului M.V. în temeiul art. 300 2 combinat cu art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. În legătură cu cazul de incompatibilitate a judecătorului, astfel cum sunt reglementate prin dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., motiv invocat de inculpata C.C.G., Înalta Curte constată că judecătorul G.B.

a făcut parte din completul de judecată care a pronunțat decizia nr. 1478/R din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, precum și din completul care a pronunțat încheierea din data de 14 februarie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 877/30/2011 al Curții de Apel Timișoara, încheiere atacată cu prezentul recurs. Împrejurarea că judecătorul G.B. a făcut parte din completul care a dispus arestarea inculpatului M.V. - în faza de urmărire penală - și a menținut starea de arest a inculpaților M.V. și C.C.G. - în faza de cercetare judecătorească - nu este incompatibil în sensul dispozițiilor art. 48 lit. a) C. proc. pen., inculpatei C. nefiindu-i vătămat nici un drept atâta timp cât s-a dispus arestarea în faza de urmărire penală a celuilalt coinculpat, iar acesta la rândul său nu a declarat recurs împotriva încheierii prin care s-a menținut starea de arest a sa în faza de cercetare judecătorească.

De asemenea prin decizia nr. 1478/R din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, s-a dispus luarea măsurii arestării preventive față de inculpatul M.V. și s-a confirmat starea de arest a inculpatei C.C.G., respingându-i-se recursul acesteia - în faza de urmărire penală - arestarea inculpatei dispunându-se prin încheierea nr. 107/CC din 15 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 6452/30/2011, de către un complet din care nu făcea parte judecătorul G.B. Astfel, Înalta Curte constată că nu este fondat motivul de casare ce face obiectul recursului de față în sensul dispozițiilor art. 385 9 pct. 3 C. proc. pen. privind incompatibilitatea judecătorului ce s-a pronunțat în faza de urmărire penală și în faza de cercetare judecătorească în ceea ce o privește pe inculpata C.C.G., întrucât din completul de judecată care a dispus arestarea preventivă a inculpatei C.C.

a făcut parte judecătorul M.B., iar din completul de judecată care a dispus menținerea stării de arest a inculpatei în faza de cercetare judecătorească au făcut parte alți membrii ai completului respectiv, Președinte – A.N., judecător – L.A.B. și judecător – G.B. II. Cu privire la dispoziția instanței de menținere a stării de arest a inculpatei C.C.G. în temeiul art. 300 2 combinat cu art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., prin încheierea atactă cu prezentul recurs, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 5 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. De la această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 parag.

1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui ca a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag. 1. În cauza supusă analizei, înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași art. „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive". Înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptelor, respectiv că inculpata C.C.G., în cursul lunii iulie 2011, împreună cu inculpatul M.V., au pretins de la martorul G.A.

suma de 10.000 RON pentru ca acesta să o achite cu titlu de donație la casieria partidului din care toți trei făceau parte, lăsând în schimb să se înțeleagă că inculpata C. în calitatea sa de inspector șef la Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș și de membru de partid, va uza de influența pe care o are asupra subordonaților săi, inspectori de muncă, pentru ca aceștia să aplice sancțiuni mai blânde decât cele care se impun societății comerciale administrată de denunțător, care fusese supusă anterior unui control pe linia respectării legislației muncii. De asemenea, inculpata C.C.G. i-a impus numitei V.C., inspector de muncă pe linia respectării securității și sănătății în muncă la I.T.M. Timiș să întocmească în fals două anexe la un proces-verbal de control de specialitate efectuat la SC R.&A.

SRL Timișoara, anexe care să constate aspecte contrare realității și care să atragă sancțiuni mai blânde societății administrată de denunțătorul G.A., în scopul ascunderii infracțiunii de trafic de influență descrisă mai sus. Inculpata C.C.G. i-a impus numitei R.M., să înregistreze în fals la data de 16 august 2011 și să antedateze cu data de 09 august 2011 în Registrul de Intrare-Ieșire al I.T.M. Timiș, contestația denunțătorului G.A., în scopul ascunderii infracțiunii de trafic de influență descrisă mai sus, cât și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pe care inculpata a săvârșit-o, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acesteia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuită inculpata, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei presupuși ca autori ai faptelor respective. În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 300 2 coroborat cu art. 160 b alin. (3) C. proc.

pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatei. Se reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează această faptă, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În același sens, Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatei de a fi judecată într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-seîn dispozițiile și limitele legii. Pericolul concret pentru ordinea publică este reprezentat și de calitatea inculpatei care, potrivit statutului său, avea atribuții, privind respectarea legii și identificarea faptelor care încalcă dispozițiile prevăzute de lege prin funcția deținută ce implica exercițiul autorității de stat. În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, scopul măsurilor preventive nu poate fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puțin severă.

Înalta Curte, conform art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpata C.C.G. împotriva încheierii din 14 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 6877/30/2011. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentei inculpate la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata C.C.G. împotriva încheierii din 14 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 6877/30/2011. Obligă recurenta-inculpată la plata sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțata în ședință publica, azi 8 martie 2012.