ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4419/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 461A din 20 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelantul pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 877 din 10 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins contestația ca nefondată și i-a obligat pe intimați la 2.500 RON cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că F.M.N. și G.E.

au formulat notificările nr. X1/2001 și nr. X2/2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a terenului situat în București, sector 1, în suprafață de 16.841 mp, respectiv 20.000 mp, iar în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, s-a solicitat să se propună măsuri reparatorii prin echivalent bănesc. Notificările s-au soluționat prin dispoziția din 3 mai 2007 prin care s-a respins cererea privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 20.000 mp, situat în București, sector 1, deoarece acesta se află în incinta Grădinii Zoologice, și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 16.489 mp, respingându-se pentru diferența de teren de 3.511 mp, deoarece autorul a înstrăinat înainte de expropriere această suprafață de teren.

Prin dispoziția contestată, celor doi notificatori, implicit, li s-a reținut calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru suprafața de teren de 16.489 mp, fiind respinsă cererea privind restituirea în natură a terenului pentru diferența de teren de 3.511,00 mp. Din perspectiva Legii nr. 10/2001, Curtea a reținut că în cauză nu este incidentă situația premiză la care face trimitere art. 29 din acest act normativ (aceea în care imobilele trebuie să fie evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate) ipoteză în care instanța avea a analiza, pe lângă constatarea caracterului abuziv al preluării, și valabilitatea titlului statului în sensul susținut de către intimații contestatori, aceea a deținerii de către stat sau nu a unui astfel de titlu valabil și opozabil contestatorilor, în cauză imobilul fiind în detenția unei unități administrativ teritoriale și nu a unei astfel de societăți comerciale.

Or, prin emiterea unei astfel de dispoziții de către unitatea administrativ teritorială, unitate deținătoare a imobilului, s-a recunoscut caracterul abuziv al preluării imobilului, astfel că în ipoteza de față analiza deținerii de către stat a imobilului cu titlu sau fără titlu nu se mai impune în raport de dispozițiile art. 1 cu referire la art. 29 din legea specială. În același sens, Curtea a reținut că notificatorii au notificat însuși Municipiul București, recunoscând calitatea acestuia de entitate deținătoare a imobilului în litigiu în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, acesta soluționând notificarea în calitatea sa enunțată mai sus, recunoscându-și implicit această calitate.

Tot astfel, Curtea a constatat că nici în cadrul căii de atac a contestației exercitate de notificatori și nici în apel nu s-a contestat calitatea de unitate deținătoare a Municipiului București, astfel că niciuna dintre părți nu pot aduce motive noi în prezenta cale de atac legate de acest aspect.

În raport de motivele contestației cu care a fost sesizată instanța de fond dar mai ales criticile de apel, instanța a considerat că are a lămuri exclusiv în ce măsură intimații sunt îndreptățiți la restituirea în natură a terenului, în suprafață de 16.489,00 mp, situat în București, sector 1. Din probele administrate în cauză, Curtea a reținut că terenul ce face obiectul notificărilor formulate de către cei doi contestatori și în raport de care s-a constatat că aceștia sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 este ocupat în prezent de Grădina Zoologică București, pe teren fiind edificate atât construcții definitive, cât și construcții cu caracter provizoriu, fiind, totodată, amenajate și spații verzi, respectiv alei pietonale ce deservesc accesul publicului și angajaților acestui obiectiv.

Prin dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a instituit regula potrivit cu care imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi, excepția fiind prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol. De asemenea, aceeași regulă este redată fără echivoc în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziții legale dau eficiență legislativă principiului general de drept restitutio in integrum, însă prevăd și situații în care nu se poate dispune restituirea în natură, iar pentru aceste cazuri legiuitorul a instituit alte măsuri reparatorii destinate să acopere privarea de proprietate a persoanelor îndreptățite.

Una dintre aceste situații de excepție este reprezentată de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Sintagma „amenajări de utilitate publică”, definită și de dispozițiile pct. 10.3 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 are în vedere acele suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoilor comunității, respectiv căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi.

Or, în cauză, este incontestabil că terenul în litigiu este destinat unei astfel de amenajări de utilitate publică atâta vreme cât el face parte dintr-un spațiu conceput și amenajat pentru satisfacerea nevoilor comunității, fiind de notorietate faptul că Grădina Zoologică reprezintă în fapt un parc de agrement dotat cu alei pietonale și spații verzi, toate având ca scop acordarea posibilității cetățenilor de a beneficia de un spațiu de recreere, indiferent că acest scop este realizat prin intermediul spațiilor verzi oferite, respectiv prin contactul, cel puțin vizual, cu insecte, păsări sau animale. Față de dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este necesar a se face distincția între noțiunile de „teren liber” și „teren liber ce poate fi restituit în natură”, știut fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectațiunii sale.

Terenul în litigiu nu poate fi încadrat nici în situațiile excepționale în care Legea nr. 10/2001 permite restituirea în natură a imobilelor afectate nemijlocit activităților de interes public, la care face trimitere art. 16 din legea specială, terenul notificat neputând fi încadrat în anexa nr. 2 la legea specială, care se referă limitativ la cazurile în care imobilul se poate restitui în natură cu respectarea afectațiunii pe o perioadă determinată de timp. Din probele administrate în cauză, îndeosebi expertiza specialitatea topografie, rezultă că tot terenul în raport de care intimaților li s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, este afectat uzului Grădinii Zoologice, fiind așadar integral afectat interesului public la care s-a făcut referire anterior.

Acest parc de agrement inițial a fost conceput cu caracter provizoriu, conform deciziilor din 4 iunie 1964, din 20 iunie 1966 și din 13 iunie 1964 emise de fostul Sfat Popular al Capitalei. Cu toate acestea, nu se poate face abstracție de starea de fapt concretă rezultată din probatoriu, respectiv că acest obiectiv de interes public este singurul parc cu asemenea destinație din București și a funcționat permanent până în prezent cu această destinație, concretizând în opinia publică un obiectiv cu caracter de stabilitate, nefăcându-se nici dovada intenției autorităților invocată de către contestatori de a se reloca acest obiectiv și de a transforma lotul astfel identificat într-o zonă rezidențială cu destinație exclusiv privată.

Terenul este traversat de deviația liniei electrice subterane, derivație ce alimentează cu energie electrică poligonul B., iar parțial este ocupat de Șos. E.I.N. în urma lărgirii și sistematizării zonei, la rândul lor aceste elemente de sistematizare și infrastructură, constituind impedimente la restituirea în natură a terenului. Din actele și lucrările dosarului, Curtea a dedus că lucrările de construcție definitive și provizorii identificate de expertul constructor pe suprafața terenului în litigiu au fost ridicate fără autorizație. Cu toate acestea, Curtea nu a putut fi primită susținerea intimaților contestatori în sensul că într-o astfel de situație se impune restituirea în natură a terenului, și aceasta prin raportare la destinația concretă a terenului de interes public pe care acestea au fost identificate ca fiind ridicate.

2. Recursul 2.1. Motive Contestatorii au declarat recurs prin care au formulat următoarele critici, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.: Contrar convingerilor și promisiunilor asumate, instanța de apel a depășit cadrul procesual cu care a fost învestită în faza de apel, încălcând în mod flagrant principiul fundamental al disponibilității și al dreptului la apărare. Considerentele reținute de instanța de apel ca temei de reformare al sentinței atacate fac trimitere la alte motive, situații de fapt și de drept pe care intimatul nu le-a avut în vedere atunci când și-a motivat apelul.

Municipiul București nu a învestit instanța de apel „a lămuri în ce măsură intimații sunt îndreptățiți la restituirea în natură a terenului în suprafață de 16.489 mp” și nu „a obligat instanța, prin învestire, ca în faza devolutivă a apelului a verifica și a stabili în mod corect și complet situația de fapt pe bază de probatorii pertinente, concludente și utile cauzei”, ci doar de a verifica legalitatea soluției administrate la fond exclusiv din perspectiva criticilor. Niciunul din motivele de apel nu critică hotărârea instanței de fond din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cu trimitere expresă la art. 1, art. 7 alin. (1), art. 10 alin. (2) și (3), art. 16 „etc.”.

Deși recunoaște că art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 promovează principiul restitutio in integrum, atunci când citează situațiile de excepție prevăzute de art. 10 alin. (2) și (3) instanța de apel o face în mod trunchiat, tocmai pentru a acoperi lacunele înregistrate în apărare de către intimatul Municipiul București, și, nu în ultimul rând, lipsa de probatorii pe care a dovedit-o în apărările formulate. Instanța de apel a ignorat cu desăvârșire dispozițiile exprese ale art. 10.4 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Instanța a pierdut din vedere faptul că problema afectării pentru utilitate publică a unui imobil ce face parte integrantă a domeniului public nu poate fi analizată ca instituție de sine stătătoare, atâta timp cât nu are o reglementare juridică proprie.

Având în vedere că afectarea pentru cauză de utilitate publică nu este tratată distinct nici de Legea nr. 10/2001, și nici de normele de aplicare a acestei legi nu trebuie să se piardă din vedere punctele de vedere de referință dezvoltate de jurisprudența în materie. Statul nu deține vreun drept de proprietate asupra imobilului în litigiu întrucât el a fost preluat în mod abuziv de către stat, fără o justă și prealabilă despăgubire a realului proprietar. Apelantul nu a făcut dovada existenței titlului statului și nu a probat caracterul de bun public sau privat al imobilului în litigiu. Tot în cadrul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. pentru că instanța a soluționat cauza exclusiv din perspectiva interesului apelantului. Din rapoartele de expertiză rezultă că sunt construcții definitive numai pe o suprafață de 615 mp, în rest găsindu-se doar construcții provizorii, într-o stare avansată de degradare, fiind construite din materiale recuperabile. Rețelele edilitare existente pe terenul în litigiu sunt rețele folosite numai pentru uzul grădinii zoologice, majoritatea dintre ele fiind edificate în regim de provizorat, pe cale aeriană, singura linie care traversează terenul fiind o derivație a liniei electrice și care poate fi redirecționată potrivit intereselor beneficiarului. 2.2.

Analiza recursului Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: Prin notificările înregistrate sub nr. X1/2001 și nr. X2/2001, contestatorii au solicitat restituirea în natură a terenului situat în București, sector 1. Pronunțând o soluție prin care a păstrat dispoziția din 2007 emisă de Primăria municipiului București, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 16.489 mp, imposibil de restituit în natură, instanța superioară de fond a făcut aplicarea corectă a prevederilor legii materiale incidente în cauză.

Într-adevăr, principiul instituit prin art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în continuarea prevederilor art. 1 alin. (1) din același act normativ, care stabilesc faptul că imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi, este acela al restituirii „de regulă” în natură a imobilelor preluate în mod abuziv. De vreme ce din dovezile administrate în cauză a rezultat că terenul în litigiu este ocupat de Grădina Zoologică București, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv pct. 10.3 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, legiuitorul a impus ca, în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale, spațiilor verzi, așa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a)-f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, precum și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Or, față de art. 3 lit. b) pct. 1 din Legea nr. 24/2007, grădinile zoologice sunt spații verzi publice de folosință specializată.

Pe de altă parte, în pct. 10.3 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 se arată că sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele. Din dovezile administrate înaintea ambelor instanțe de fond a rezultat că nicio parte din terenul în litigiu nu poate fi considerată liberă, în sensul Legii nr. 10/2001, pentru că acesta este traversat de rețele electrice subterane și de șos.

E.I.N., urmare a lărgirii și sistematizării zonei. Intimatul nu a făcut dovada că a edificat cu autorizație construcțiile situate pe terenul în litigiu.

Cu toate acestea, față de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilește că se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, nu se putea dispune restituirea în natură a terenului câtă vreme nu s-a probat că aceste construcții au fost edificate după data de 1 ianuarie 1990. Pe de altă parte, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cu care, în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale, foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1, 2 și 4 din anexa nr. 2 lit. a), pentru că spațiile afectate de grădini zoologice nu figurează printre cele enumerate în această anexă.

Față de cele ce preced, criticile formulate de recurenți nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Nu este întemeiată nici critica vizând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. în sensul că instanța de apel a acordat mai mult decât s-ar fi cerut prin motivele de apel. Apelantul a dedus analizei instanței superioare de fond faptul că terenul solicitat de către contestatori, și restituit în natură prin hotărârea primei instanțe, nu face parte din categoria celor ce pot fi restituite în natură deoarece se află în incinta Grădinii Zoologice București. Or, din considerentele deciziei rezultă că instanța de apel a răspuns tocmai acestui aspect, astfel încât nu a încălcat principiul disponibilității.

Împrejurarea că cererea de apel nu este amplu motivată, așa cum este, de pildă, cererea de recurs, nu justifică susținerea că instanța de apel și-ar fi depășit limitele învestirii, de vreme ce, în condițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță. Or, înaintea primei instanțe s-a pus în discuție faptul că terenul nu poate fi restituit în natură tocmai pentru că este de utilitate publică. În fine, cât privește invocarea drept temei al nelegalității deciziei din apel, dedusă din nesocotirea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., întrucât instanța a „absolutizat forța probantă a expertizei tehnice topografice efectuate în cauză, cu ignorarea efectivă a dreptului la apărare al reclamanților, care, prin probele aduse și argumentele dezvoltate în susținerea contestației formulate, au reușit să demonteze toate susținerile intimatului”, Înalta Curte a apreciat că hotărârea a fost redactată cu respectarea cerințelor textului menționat. Instanța de apel și-a întemeiat soluția nu numai pe expertiza la care se referă recurenții, ci și pe restul dovezilor administrate, analizate în mod egal. Drept consecință, soluția pronunțată în apel nu este de natură să nesocotească nici dreptul la apărare al recurenților, pentru că au fost prezentate argumente prin care s-a răspuns și apărărilor formulate de către intimați.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții F.M.N. și G.E. împotriva deciziei civile nr. 461A din 20 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2013.