ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4419/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4419/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

Prin

decizia civilă nr.

461A din 20 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelantul

pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile

nr. 877 din 10 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

A schimbat în tot

sentința apelată, în sensul că a respins contestația ca nefondată și i-a

obligat pe intimați la 2.500 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că F.M.N. și G.E. au formulat notificările

nr. X1/2001 și nr. X2/2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au

solicitat măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a terenului

situat în București, sector 1, în suprafață de 16.841 mp, respectiv 20.000 mp,

iar în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, s-a

solicitat să se propună măsuri reparatorii prin echivalent bănesc.

Notificările s-au soluționat

prin dispoziția din 3 mai 2007 prin care s-a respins cererea privind restituirea

în natură a terenului în suprafață de 20.000 mp, situat în București, sector 1,

deoarece acesta se află în incinta Grădinii Zoologice, și s-a propus acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 16.489 mp, respingându-se

pentru diferența de teren de 3.511 mp, deoarece autorul a înstrăinat înainte de

expropriere această suprafață de teren.

Prin dispoziția contestată,

celor doi notificatori, implicit, li s-a reținut calitatea de persoane îndreptățite

la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru suprafața de teren de 16.489 mp, fiind

respinsă cererea privind restituirea în natură a terenului pentru diferența de teren

de 3.511,00 mp.

Din perspectiva Legii

nr. 10/2001, Curtea a reținut că în cauză nu este incidentă situația premiză la

care face trimitere art. 29 din acest act normativ (aceea în care imobilele trebuie

să fie evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate) ipoteză

în care instanța avea a analiza, pe lângă constatarea caracterului abuziv al preluării,

și valabilitatea titlului statului în sensul susținut de către intimații contestatori,

aceea a deținerii de către stat sau nu a unui astfel de titlu valabil și opozabil

contestatorilor, în cauză imobilul fiind în detenția unei unități administrativ

teritoriale și nu a unei astfel de societăți comerciale.

Or, prin emiterea unei

astfel de dispoziții de către unitatea administrativ teritorială, unitate deținătoare

a imobilului, s-a recunoscut caracterul abuziv al preluării imobilului, astfel că

în ipoteza de față analiza deținerii de către stat a imobilului cu titlu sau fără

titlu nu se mai impune în raport de dispozițiile art. 1 cu referire la art. 29 din

legea specială.

În același sens, Curtea

a reținut că notificatorii au notificat însuși Municipiul București, recunoscând

calitatea acestuia de entitate deținătoare a imobilului în litigiu în condițiile

art. 22 din Legea nr. 10/2001, acesta soluționând notificarea în calitatea sa enunțată

mai sus, recunoscându-și implicit această calitate. Tot astfel, Curtea a constatat

că nici în cadrul căii de atac a contestației exercitate de notificatori și nici

în apel nu s-a contestat calitatea de unitate deținătoare a Municipiului București,

astfel că niciuna dintre părți nu pot aduce motive noi în prezenta cale de atac

legate de acest aspect.

În raport de motivele

contestației cu care a fost sesizată instanța de fond dar mai ales criticile de

apel, instanța a considerat că are a lămuri exclusiv în ce măsură intimații sunt

îndreptățiți la restituirea în natură a terenului, în suprafață de 16.489,00 mp,

situat în București, sector 1.

Din probele administrate

în cauză, Curtea a reținut că terenul ce face obiectul notificărilor formulate de

către cei doi contestatori și în raport de care s-a constatat că aceștia sunt îndreptățiți

la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 este ocupat în prezent de Grădina

Zoologică București, pe teren fiind edificate atât construcții definitive, cât și

construcții cu caracter provizoriu, fiind, totodată, amenajate și spații verzi,

respectiv alei pietonale ce deservesc accesul publicului și angajaților acestui

obiectiv.

Prin dispozițiile

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a instituit regula potrivit cu

care imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau

de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum

și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite

se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este

posibilă, în condițiile prezentei legi, excepția fiind prevăzută de alin. (2) al

aceluiași articol. De asemenea, aceeași regulă este redată fără echivoc în art.

7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Aceste dispoziții legale

dau eficiență legislativă principiului general de drept restitutio in integrum,

însă prevăd și situații în care nu se poate dispune restituirea în natură, iar pentru

aceste cazuri legiuitorul a instituit alte măsuri reparatorii destinate să acopere

privarea de proprietate a persoanelor îndreptățite.

Una dintre aceste situații

de excepție este reprezentată de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Sintagma

„amenajări de utilitate publică”, definită și de dispozițiile pct. 10.3 din normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 are în vedere acele suprafețe de teren

supuse unor amenajări destinate a servi nevoilor comunității, respectiv căi de comunicație,

dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi.

Or, în cauză, este incontestabil

că terenul în litigiu este destinat unei astfel de amenajări de utilitate publică

atâta vreme cât el face parte dintr-un spațiu conceput și amenajat pentru satisfacerea

nevoilor comunității, fiind de notorietate faptul că Grădina Zoologică reprezintă

în fapt un parc de agrement dotat cu alei pietonale și spații verzi, toate având

ca scop acordarea posibilității cetățenilor de a beneficia de un spațiu de recreere,

indiferent că acest scop este realizat prin intermediul spațiilor verzi oferite,

respectiv prin contactul, cel puțin vizual, cu insecte, păsări sau animale.

Față de dispozițiile

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este necesar a se face distincția între

noțiunile de „teren liber” și „teren liber ce poate fi restituit în natură”, știut

fiind că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată

afectațiunii sale.

Terenul în litigiu nu

poate fi încadrat nici în situațiile excepționale în care Legea nr. 10/2001 permite

restituirea în natură a imobilelor afectate nemijlocit activităților de interes

public, la care face trimitere art. 16 din legea specială, terenul notificat neputând

fi încadrat în anexa nr. 2 la legea specială, care se referă limitativ la cazurile

în care imobilul se poate restitui în natură cu respectarea afectațiunii pe o perioadă

determinată de timp.

Din probele administrate

în cauză, îndeosebi expertiza specialitatea topografie, rezultă că tot terenul în

raport de care intimaților li s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite în

sensul Legii nr. 10/2001, este afectat uzului Grădinii Zoologice, fiind așadar integral

afectat interesului public la care s-a făcut referire anterior.

Acest parc de agrement

inițial a fost conceput cu caracter provizoriu, conform deciziilor din 4 iunie 1964,

din 20 iunie 1966 și din 13 iunie 1964 emise de fostul Sfat Popular al Capitalei.

Cu toate acestea, nu se poate face abstracție de starea de fapt concretă rezultată

din probatoriu, respectiv că acest obiectiv de interes public este singurul parc

cu asemenea destinație din București și a funcționat permanent până în prezent cu

această destinație, concretizând în opinia publică un obiectiv cu caracter de stabilitate,

nefăcându-se nici dovada intenției autorităților invocată de către contestatori

de a se reloca acest obiectiv și de a transforma lotul astfel identificat într-o

zonă rezidențială cu destinație exclusiv privată.

Terenul este traversat

de deviația liniei electrice subterane, derivație ce alimentează cu energie electrică

poligonul B., iar parțial este ocupat de Șos. E.I.N. în urma lărgirii și sistematizării

zonei, la rândul lor aceste elemente de sistematizare și infrastructură, constituind

impedimente la restituirea în natură a terenului.

Din actele și lucrările

dosarului, Curtea a dedus că lucrările de construcție definitive și provizorii identificate

de expertul constructor pe suprafața terenului în litigiu au fost ridicate fără

autorizație. Cu toate acestea, Curtea nu a putut fi primită susținerea intimaților

contestatori în sensul că într-o astfel de situație se impune restituirea în natură

a terenului, și aceasta prin raportare la destinația concretă a terenului de interes

public pe care acestea au fost identificate ca fiind ridicate.

2.1. Motive

Contestatorii au declarat

recurs prin care au formulat următoarele critici, întemeiate în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.:

Contrar convingerilor

și promisiunilor asumate, instanța de apel a depășit cadrul procesual cu care a

fost învestită în faza de apel, încălcând în mod flagrant principiul fundamental

al disponibilității și al dreptului la apărare.

Considerentele reținute

de instanța de apel ca temei de reformare al sentinței atacate fac trimitere la

alte motive, situații de fapt și de drept pe care intimatul nu le-a avut în vedere

atunci când și-a motivat apelul.

Municipiul București nu

a învestit instanța de apel „a lămuri în ce măsură intimații sunt îndreptățiți la

restituirea în natură a terenului în suprafață de 16.489 mp” și nu „a obligat instanța,

prin învestire, ca în faza devolutivă a apelului a verifica și a stabili în mod

corect și complet situația de fapt pe bază de probatorii pertinente, concludente

și utile cauzei”, ci doar de a verifica legalitatea soluției administrate la fond

exclusiv din perspectiva criticilor. Niciunul din motivele de apel nu critică hotărârea

instanței de fond din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

cu trimitere expresă la art. 1, art. 7 alin. (1), art. 10 alin. (2) și (3),

art. 16 „etc.”.

Deși recunoaște că

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 promovează principiul restitutio in integrum,

atunci când citează situațiile de excepție prevăzute de art. 10 alin. (2) și

(3) instanța de apel o face în mod trunchiat, tocmai pentru a acoperi lacunele înregistrate

în apărare de către intimatul Municipiul București, și, nu în ultimul rând, lipsa

de probatorii pe care a dovedit-o în apărările formulate.

Instanța de apel a ignorat

cu desăvârșire dispozițiile exprese ale art. 10.4 din normele metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001.

Instanța a pierdut din

vedere faptul că problema afectării pentru utilitate publică a unui imobil ce face

parte integrantă a domeniului public nu poate fi analizată ca instituție de sine

stătătoare, atâta timp cât nu are o reglementare juridică proprie. Având în vedere

că afectarea pentru cauză de utilitate publică nu este tratată distinct nici de

Legea nr. 10/2001, și nici de normele de aplicare a acestei legi nu trebuie să se

piardă din vedere punctele de vedere de referință dezvoltate de jurisprudența în

materie.

Statul nu deține vreun

drept de proprietate asupra imobilului în litigiu întrucât el a fost preluat în

mod abuziv de către stat, fără o justă și prealabilă despăgubire a realului proprietar.

Apelantul nu a făcut dovada existenței titlului statului și nu a probat caracterul

de bun public sau privat al imobilului în litigiu.

Tot în cadrul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261

pct. 5 C. proc. civ. pentru că instanța a soluționat cauza exclusiv din perspectiva

interesului apelantului.

Din rapoartele de expertiză

rezultă că sunt construcții definitive numai pe o suprafață de 615 mp, în rest găsindu-se

doar construcții provizorii, într-o stare avansată de degradare, fiind construite

din materiale recuperabile.

Rețelele edilitare existente

pe terenul în litigiu sunt rețele folosite numai pentru uzul grădinii zoologice,

majoritatea dintre ele fiind edificate în regim de provizorat, pe cale aeriană,

singura linie care traversează terenul fiind o derivație a liniei electrice și care

poate fi redirecționată potrivit intereselor beneficiarului.

2.2. Analiza recursului

Recursul nu este întemeiat

și va fi respins pentru următoarele considerente:

Prin notificările înregistrate

sub nr. X1/2001 și nr. X2/2001, contestatorii au solicitat restituirea în natură

a terenului situat în București, sector 1.

Pronunțând o soluție prin

care a păstrat dispoziția din 2007 emisă de Primăria municipiului București, prin

care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în

suprafață de 16.489 mp, imposibil de restituit în natură, instanța superioară de

fond a făcut aplicarea corectă a prevederilor legii materiale incidente în cauză.

Într-adevăr, principiul

instituit prin art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în continuarea prevederilor

art. 1 alin. (1) din același act normativ, care stabilesc faptul că imobilele preluate

în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de

stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie

în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în

condițiile prezentei legi, este acela al restituirii „de regulă” în natură a imobilelor

preluate în mod abuziv.

De vreme ce din dovezile

administrate în cauză a rezultat că terenul în litigiu este ocupat de Grădina Zoologică

București, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, respectiv pct. 10.3 din normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001.

Astfel, legiuitorul a

impus ca, în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi

construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a

părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi,

cea afectată servituților legale, spațiilor verzi, așa cum au fost stabilite prin

art. 3 lit. a)-f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor

verzi din intravilanul localităților, precum și altor amenajări de utilitate publică

ale localităților urbane și rurale măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Or, față de art. 3

lit. b) pct. 1 din Legea nr. 24/2007,

grădinile zoologice sunt spații verzi publice

de folosință specializată.

Pe de altă parte, în

pct. 10.3 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 se arată că sintagma

amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere

acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele

de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume

căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane,

amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice,

piețe pietonale și altele.

Din dovezile administrate

înaintea ambelor instanțe de fond a rezultat că nicio parte din terenul în litigiu

nu poate fi considerată liberă, în sensul Legii nr. 10/2001, pentru că acesta este

traversat de rețele electrice subterane și de șos. E.I.N., urmare a lărgirii și

sistematizării zonei.

Intimatul nu a făcut dovada

că a edificat cu autorizație construcțiile situate pe terenul în litigiu. Cu toate

acestea, față de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilește că se

restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în

condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, nu se putea dispune restituirea în

natură a terenului câtă vreme nu s-a probat că aceste construcții au fost edificate

după data de 1 ianuarie 1990.

Pe de altă parte, în cauză

nu sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform

cu care, în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a),

care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit

activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale, foștilor

proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate

cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru

cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani

de la data emiterii deciziei sau a dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1, 2

și 4 din anexa nr. 2 lit. a), pentru că spațiile afectate de grădini zoologice nu

figurează printre cele enumerate în această anexă.

Față de cele ce preced,

criticile formulate de recurenți nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Nu este întemeiată nici

critica vizând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. în sensul că

instanța de apel a acordat mai mult decât s-ar fi cerut prin motivele de apel.

Apelantul a dedus analizei

instanței superioare de fond faptul că terenul solicitat de către contestatori,

și restituit în natură prin hotărârea primei instanțe, nu face parte din categoria

celor ce pot fi restituite în natură deoarece se află în incinta Grădinii Zoologice

București. Or, din considerentele deciziei rezultă că instanța de apel a răspuns

tocmai acestui aspect, astfel încât nu a încălcat principiul disponibilității.

Împrejurarea că cererea

de apel nu este amplu motivată, așa cum este, de pildă, cererea de recurs, nu justifică

susținerea că instanța de apel și-ar fi depășit limitele învestirii, de vreme ce,

în condițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care apelul nu se motivează

ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare

sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate

la prima instanță. Or, înaintea primei instanțe s-a pus în discuție faptul că terenul

nu poate fi restituit în natură tocmai pentru că este de utilitate publică.

În fine, cât privește

invocarea drept temei al nelegalității deciziei din apel, dedusă din nesocotirea

prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța a „absolutizat forța

probantă a expertizei tehnice topografice efectuate în cauză, cu ignorarea efectivă

a dreptului la apărare al reclamanților, care, prin probele aduse și argumentele

dezvoltate în susținerea contestației formulate, au reușit să demonteze toate susținerile

intimatului”, Înalta Curte a apreciat că hotărârea a fost redactată cu respectarea

cerințelor textului menționat. Instanța de apel și-a întemeiat soluția nu numai

pe expertiza la care se referă recurenții, ci și pe restul dovezilor administrate,

analizate în mod egal. Drept consecință, soluția pronunțată în apel nu este de natură

să nesocotească nici dreptul la apărare al recurenților, pentru că au fost prezentate

argumente prin care s-a răspuns și apărărilor formulate de către intimați.

Având în vedere cele mai

sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul a fost respins

ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții F.M.N. și G.E. împotriva deciziei civile nr. 461A din 20

decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2013.