Ekinci și Akalin împotriva Turciei

La baza cauzei se găsește o cerere (nr. 77097/01) direcționată împotriva Republicii Turcia și pe care două cetățene ale acestui stat, doamnele Esmahan Ekinci și Fatime Akalın („reclamantele"), au sesizat Curtea pe 17 mai 2001 potrivit articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantele, cărora li s-a acordat beneficiul asistenței judiciare, sunt reprezentate de avocatul K. Bayraktar din Ankara. Guvernul turc („Guvernul") nu a desemnat un agent în vederea procedurii în fața Curții.

Pe 21 ianuarie 2004, Curtea a decis comunicarea cererei Guvernului. Pe 1 iunie 2006, invocând art. 29 § 3, a decis că admisibilitatea și fundamentul cauzei vor fi examinate în același timp. PE FAPT I.

La o dată ne specificată, reclamantele au început o grevă foamei.

Pe 6 noiembrie 1998, în timp ce ispășeau pedeapsa aferentă condamnării lor pentru apartenență la o organizație teroristă, reclamantele au fost inculpate pentru insurecție împotriva administrației penitenciare și urmărite în fața tribunalului penal al Ankarei.

Pe 1 decembrie 1999, au fost de asemenea inculpate pentru participare la o răscoală de prizonieri și urmărite în fața curții de asise din Ankara, în special pentru tentativă de evadare, violență, distrugere și deteriorare de bunuri publice.

Pe 19 decembrie 2000, în cadrul „operației de revenire la viață" desfășurate de autoritățile interne în penitenciare, s-au produs ciocniri între forțele de ordine și prizonieri. Reclamantele susțin că au suferit maltratări în cursul acestei operații.

Pe 10 ianuarie 2001, avocatul Bayraktar, reprezentantul reclamantelor, s-a adresat procurorului Republicii din Niğde cu o cerere tendând la posibilitatea de a se întâlni cu clienții lui. În petiția sa, se plângea că a fost respins la intrarea penitenciarului. A precizat în acest sens că dorea să se întâlnească cu interesatele privind admiterea lor sub beneficiul legii nr. 4416 referitoare la eliberarea condiționată în cadrul unei proceduri penale diligentate împotriva lor pentru evenimente survenite pe 26 septembrie 1999 la casa de detenție din Uluncalar. Avocatul a susținut că s-a opus unei obiecții de neadmisibilitate la această cerere de către reprezentantul procurorului Republicii, care a declarat că reclamantele erau în grevă foamei și că era inutil pentru avocatul lor să le vadă, dar că puteau primi vizita familiei.

În aceeași zi, cererea a fost respinsă.

Pe 19 iunie 2001, avocatul Bayraktar s-a adresat procurorului Republicii din Ankara cu o cerere tendând la posibilitatea de a se întâlni cu doamna Ekinci, internată la spitalul din Ankara.

În aceeași zi, procurorul Republicii a respins această cerere pentru lipsa de bază legală, reclamanta fiind supusă unei condamnări.

Pe 24 ianuarie 2001, avocatul Bayraktar i-a trimis fiecăreia dintre reclamante o scrisoare informând-o că a fost desemnat de familia sa pentru a o reprezenta în cadrul procedurii referitoare la evenimentele survenite în penitenciarul din Niğde. Le-a cerut să-i descrie cu exactitate evenimentele survenite în penitenciarul pentru a putea să le apere în procedura inițiată împotriva lor și pentru a realiza acțiunile necesare cu privire la agresiunile pe care le-ar fi suferit.

Pe 25 ianuarie 2001, avocatul Bayraktar s-a adresat Consilului Superior al Magistraturii cu o plângere direcționată împotriva reprezentantului procurorului Republicii din Niğde pentru obstrucție în exercitarea funcțiunilor sale și obstrucție în exercitarea de către reclamante a dreptului lor de recurs.

Printr-un fax din 2 februarie 2001, doamna Ekinci a informat avocatul că scrisorile pe care le-a trimis și familiei sale nu au fost transmise de administrația penitenciară sau au fost distruse ca urmare a unei decizii a comisiei disciplinare.

Printr-un fax din 16 februarie 2001, reclamantele au informat avocatul că s-au adresat procurorului Republicii cu privire la controlul corespondenței lor, adresare pe care au precizat că a rămas fără răspuns.

Conform observațiilor Guvernului, pe 19 februarie 2001, comisia responsabilă cu citirea scrisori în penitenciarul din Niğde a decis, după examinarea scrisorilor reclamantelor care conțineau acuzații împotriva jandarmeriei care interveniră în operațiunea de poliție desfășurată în penitenciar, transmiterea acestora procuraturii.

Pe 20 februarie 2001, avocatul Bayraktar s-a adresat direcției stabilimentului penitenciar pentru a contesta controlul corespondenței reclamantelor și, în special, neacheminarea a două scrisori pe care i le-au trimis pe 8 și 13 februarie 2001, referitoare respectiv la doamna Akalın și doamna Ekinci, privind maltratările pe care susțin că le-ar fi suferit de la 19 decembrie 2000. A contestat, de asemenea, refuzurile la cererile sale de întâlnire cu clienții lui, a ordonat administrației penitenciare să pună capăt acestor practici și a reiterc cererea sa de întâlnire cu reclamantele.

În aceeași zi, invocând art. 144 din codul de procedură penală, avocatul s-a adresat procurorului Republicii din Niğde cu o cerere tendând la încetarea oricărei obstrucții a corespondenței reclamantelor și la posibilitatea pentru el de a le vizita. În acest sens, a precizat că două proceduri penale sunt diligentate împotriva reclamantelor respectiv în fața tribunalului penal din Ankara și al curții de asise din Ankara.

Printr-o scrisoare din 5 iulie 2001, avocatul Bayraktar a informat Curtea că doamna Akalın a fost transferată la penitenciarul din Gebze și că, de atunci, vizitele ei nu mai sunt obstrucționate. Pe de altă parte, era în continuare confruntat cu obstrucții cu privire la posibilitatea de a o vizita pe doamna Ekinci.

Printr-o scrisoare din 6 august 2001, avocatul Bayraktar a informat Curtea că reclamantele, suferind de boala Wernicke-Korsakoff, au beneficiat de amânare a pedepsei lor pentru o perioada de șase luni și au fost eliberate.

Pe 15 octombrie 2001, Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat o decizie de non-lieu cu privire la plângerea cu care fusese sesizat avocatul reclamantelor.

Printr-o scrisoare din 19 septembrie 2003, avocatul reclamantelor a informat Curtea că procedura diligentată împotriva lor în fața tribunalului penal (§6 de mai sus) a avut ca rezultat non-lieu a se pronunța pentru o perioadă de cinci ani în virtutea legii nr. 4416 și că procedura în fața curții de asise (§7 de mai sus) a rămas în curs. II.

Pe 16 mai 2001 a fost adoptată legea nr. 4675 privind judecătorul de execuție, intrat în vigoare pe 23 mai 2001. Conform articolului 4 alineatul 1, planerile referitoare la intrarea în stabilimentele penitenciare, plasamentul, întreținerea, protecția sănătății mentale și fizice a deținuților, precum și relațiile cu exteriorul cad sub competența judecătorului de execuție. ÎN DREPT

Reclamantele susțin că imposibilitatea pentru ele de a se întâlni cu avocatul lor și obstrucțiile la care a fost supusă corespondenșa lor atentează la dreptul lor la un proces echitabil și la dreptul lor la libertatea corespondenței. Ele susțin, de asemenea, că aceste obstrucții le-au privat de posibilitatea de a forma un recurs pentru a denunța maltratările pe care susțin că le-ar fi suferit. În acest sens, invocă art. 6 § 3 c) al Convenției, redactat după cum urmează: „Orice persoană acuzată are dreptul, în special, la: (...) c) de a se apăra pe sine sau de a beneficia de asistența unui apărător de ales și, dacă nu are mijloace să-și plătească un apărător, de a beneficia gratuit de asistența unui avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer; (...)"

Ele susțin, de asemenea, o încălcare a articolelor 8 și 13 ale Convenției, care enunță în partea lor relevantă: art. 8 „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și corespondenței sale. 2. Nu poate fi nicio ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept, decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de legea și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, (...) apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, (...)" art. 13 „Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiunilor lor oficiale."

Guvernul se opune acestei teze. I.

De altfel, Guvernul precizează că persoanele având statutul de condamnați sunt supuse regimului juridic al incapabililor și, ca atare, plasate sub tutela. Doar tutorele lor au, prin urmare, competență de a elibera o procură unui avocat în vederea reprezentării. În speța de față, actele de procură stabilite în numele avocatului Bayraktar au fost anterioare condamnării reclamantelor și, prin urmare, nu au fost valabile după această dată. Lipsit de calitatea de avocat al reclamantelor, avocatul Bayraktar era, ca orice terță persoană, supus unei autorizații de vizită în virtutea articolului 152 § 2 din regulamentul privind dirijarea stabilimentelor penitenciare și executarea pedepselor. A. Grief privind art. 8

Cu privire la excepția Guvernului privind neepuizare a căilor de recurs interne, Curtea reamintește imediat că la época faptelor, legea judecătorului de execuție nefiind în vigoare (§25 de mai sus), reclamantele nu disponeau de posibilitatea de a sesiza această instanță (comparativ cu Ali Koç c. Turcia (decizie), nr. 39862/02, 1 februarie 2005). Rezultă că excepția nu poate fi reținută în acest sens.

Curtea constată că acest grief nu este în mod evident prost fondat conform articolului 35 § 3 al Convenției. Ea remarcă, de altfel, că acesta nu se încadrează sub nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie, prin urmare, să fie declarat admisibil. B. Grief privind art. 6 § 3 c)

Cu privire la grievul privind lipsa de corectitudine a procedurii, Curtea observă, ținând seama de documentele din dosar și informațiile furnizate de părți, că procedura în curs în fața tribunalului penal din Ankara a avut ca rezultat pronunțarea unei amânări de pronunțare, în așa fel încât nici o condamnare nu a fost pronunțată împotriva reclamantelor. Or, Curtea nu estimează necesar de a specula cu privire la rezultatul procedurii suspendate deoarece, dacă amânarea în cauză este revocată, interesatele vor avea în mod necesar ocazia de a-și prezenta grievurile privind echitatea procedurii, inclusiv atentatul ce ar putea rezulta pentru ele din obstrucțiile – eventual persistente – la posibilitatea de a se întâlni cu avocatul lor (a se vedea, mutatis mutandis, Veysel Turhan c. Turcia (decizie), nr. 53648/00, 17 iunie 2004, și Öktem c. Turcia (decizie), nr. 74306/01, 1 septembrie 2005).

Rezultă că această parte a cererei este în mod evident prost fondată și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

Cât privește procedura în fața curții de asise din Ankara, forța de constatat, la citirea informațiilor furnizate de părți, că aceasta rămâne în curs. De aceea, grievul reclamantelor pare prematur pe acest punct. Rezultă că această parte a cererei trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de recurs interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției. C. Grief privind art. 13

Curtea constată că acest grief nu este în mod evident prost fondat conform articolului 35 § 3 al Convenției. Ea remarcă, de altfel, că acesta nu se încadrează sub nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie, prin urmare, să fie declarat admisibil. II.

Curtea observă că nu este controversat între părți că interceptarea corespondenței reclamantelor constituia o ingerință în dreptul lor la respectarea corespondenței lor conform articolului 8 § 2 al Convenției.

Curtea se aliniază acestei aprecieri. B. Justificarea ingerinței

O asemenea ingerință încalcă art. 8, cu excepția cazului în care, „prevăzută de lege", urmărește un scop sau scopuri legitime conform alineatelor 2 și, în plus, este „necesară într-o societate democratică" pentru a le atinge (a se vedea, în special, Calogero Diana c. Italia, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Recueil of Judgments and Decisions 1996-V, p. 1775, § 28). 1. O ingerință „prevăzută de lege" urmărind un „scop legitim"

Curtea observă că ingerința litigioasă se baza pe art. 147 din Regulamentul nr. 647 privind dirijarea stabilimentelor penitenciare și executarea pedepselor, care prevede că corespondența unui deținut poate fi supusă unei proceduri de filtrare preliminară instituită de direcția stabilimentului penitenciar. Conform acestei dispoziții, orice corespondență considerată ca fiind „incomodă", în proveniență sau destinație unui deținut, poate, după decizia comisiei disciplinare, face obiectul unui refuz de trimitere, cenzură parțială sau distrugere.

Ingerința avea, prin urmare, o bază legală în dreptul intern.

Cât privește previzibilitatea și legitimitatea acestei ingerințe, ținând seama de concluzia la care ajunge cu privire la necesitatea acesteia, Curtea nu estimează utilă pronunțarea asupra acestor întrebări (§50 de mai jos; pentru o abordare similară cu privire la art. 10, a se vedea Çetin și alții c. Turcia, nr. 40153/98 și 40160/98, § 44, CEDO 2003-III; cu privire la art. 11, a se vedea Çetinkaya c. Turcia, nr. 75569/01, § 26, 27 iunie 2006). 2. „Necesară într-o societate democratică"

Guvernul susține că ingerința litigioasă era necesară în măsura în care, în scrisorile lor, reclamantele denunțau operațiunile forțelor de ordine desfășurate în penitenciare. Ea tindea, prin urmare, să împiedice o nouă revoltă în penitenciare, să potolească spiritele și opinia publică, deja sensibilizată la întrebare, și, de asemenea, să permită buna desfășurare a investigațiilor inițiate pe această întrebare.

Curtea reamintește că noțiunea de necesitate implică existența unui nevoie social imperioasă și, în particular, proporționalitatea ingerinței cu scopul legitim urmărit. În acest sens, a recunoscut că un anumit control al corespondenței deținuților se recomandă și nu se încadrează în sine sub Convenție, ținând seama de cerințele normale și rezonabile ale închisului (Silver și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 25 martie 1983, seria A nr. 61, § 98). Pentru măsurarea gradului tolerabil al unui asemenea control în general, nu trebuie uitat că posibilitatea de a scrie și de a primi scrisori prezintă uneori, pentru deținut, unicul legătură cu lumea exterioară (Campbell c. Regatul Unit, hotărâre din 25 martie 1992, seria A nr. 233, p. 18, § 45).

În speța de față, Curtea nu a putut lua cunoștință de conținutul exact al scrisorilor reclamantelor care nu au fost achiminate, acestea fiind absente din dosar. De asemenea, nu dispune de deciziile autorităților interne care au decis netransmiterea litigioasă. Aceasta fiind spus, la citirea observațiilor Guvernului și informațiilor furnizate de reclamante, observă că acestea din urmă denunțau operațiunile forțelor de ordine desfășurate în penitenciare și maltratările la care susțin că au fost supuse.

De altfel, la citirea documentelor din dosar, apare în mod clar că avocatul Bayraktar a intervenit în calitate de avocat al reclamantelor în cadrul procedurilor penale diligentate împotriva lor și că interesatele au continuat, chiar și după condamnare, să solicite ajutor și asistență juridică.

Or, Curtea reamintește că corespondenșa cu un avocat, indiferent de scopul ei, se bucură de un statut privilegiat în virtutea articolului 8 al Convenției (a se vedea, printre altele, Campbell, precitat, și Golder c. Regatul Unit, hotărâre din 21 februarie 1975, seria A nr. 18), în special atunci când această corespondență constituie o condiție preliminară pentru exercitarea unui drept de recurs pentru a denunța tratamentele suferite în cursul detenției. Curtea subliniază, de altfel, că a estimat deja că interceptarea de scrisori private „tendând să atragă dispreț asupra autorităților" sau „folosind termeni deliberat injurios pentru autoritățile penitenciare" nu era „necesară într-o societate democratică" (Silver și alții, precitat, §§ 64 și 99 c)). A concluzionat în aceeași manieră cu privire la interzicerea alegațiilor direcționate împotriva membrilor personalului penitenciar (Silver și alții, precitat §§ 91 și 99). În speța de față, nu vede nici o rație de a se abate de la această concluzie.

De aceea, concluzionează la încălcarea articolului 8 al Convenției. III.

Curtea subliniază că grievul acesta poartă asupra acelorași fapte ca acelea formulate sub unghiul articolelor 6 § 3 c) și 8 ale Convenției. Or, reamintește că a respins grievul privind art. 6 § 3 c) (paragrafele 34-35 de mai sus). În consecință, ținând seama de concluziile la care ajunge cu privire la art. 8 (paragrafele 47-48 de mai sus), estimează că nu este necesar să examineze separat grievul acesta. IV.

Reclamantele cer fiecare 15.000 euro (EUR) la titlu de prejudiciu material și 10.000 EUR la titlu de prejudiciu moral pe care ar fi suferit.

Guvernul contestă aceste preten­ții.

Curtea nu constată nici un legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material alegat, și respinge această cerere. Pe de altă parte, consideră că este adecvat de a aloca fiecăruia dintre reclamante 1.000 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantele cer 3.000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții și 3.237 EUR la titlu de onorarii de avocat. Ele prezintă la acest titlu o convenție de onorarii și un tabel de onorarii de referință ale baroului din Ankara.

Guvernul contestă aceste preten­ții.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speța de față și ținând seama de elementele din posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea estimează rezonabilă suma de 1.500 EUR, minus 715 EUR plătiți de Consilul Europei la titlu de asistență judiciară pentru procedura în fața Curții, și o alocă reclamantelor în comun. C. Dobânzi moratorii

Curtea considera potrivit să bazeze rata dobânzilor moratoare pe rata dobânzii de credit marginal al Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă cu privire la grievurile privind articolele 8 și 13 ale Convenției, și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției; 3. Declară că nu este necesar să examineze separat grievul privind art. 13 al Convenției; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantelor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 1.000 EUR (mie euro) fiecăruia pentru prejudiciu moral și 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) în comun pentru cheltuieli și costuri, minus 715 EUR (șapte sute cincisprezece euro) plătiți de Consilul Europei la titlu de asistență judiciară, plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit, sume care se vor converti în noi lire turce la cursul aplicabil la data plații; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii de credit marginal al Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte de procent; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 30 ianuarie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefieră Președinte [1]. Pe 19 decembrie 2000, forțele de securitate au intervenit simultan în douăzeci de stabilimente penitenciare unde aveau loc greve de foamei coordonate care implicau sute de deținuți.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 77097/01) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissantes de cet Etat, M mes Esmahan Ekinci et Fatime Akalın (« les requérantes »), ont saisi la Cour le 17 mai 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérantes, qui ont été admises au bénéfice de l’assistance judiciaire, sont représentées par M e K. Bayraktar, avocat à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

Le 21 janvier 2004, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Le 1 er juin 2006, se prévalant de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

A une date non précisée, les requérantes entamèrent une grève de la faim.

Le 6 novembre 1998, alors qu’elles purgeaient la peine afférente à leur condamnation pour appartenance à une organisation terroriste, les requérantes furent inculpées pour insurrection contre l’administration pénitentiaire et poursuivies devant le tribunal correctionnel d’Ankara.

Le 1 er décembre 1999, elles furent également inculpées pour avoir pris part à un soulèvement de prisonniers et poursuivies devant la cour d’assises d’Ankara, notamment pour tentative de fuite, voie de fait, destruction et détérioration de biens publics.

Le 19 décembre 2000, dans le cadre de « l’opération de retour à la vie » [1] menée par les autorités internes au sein des prisons, des heurts survinrent entre les forces de l’ordre et les prisonniers. Les requérantes allèguent avoir subi des mauvais traitements au cours de cette opération.

Le 10 janvier 2001, M e Bayraktar, le représentant des requérantes, saisit le procureur de la République de Niğde d’une demande tendant à pouvoir s’entretenir avec ses clientes. Dans sa requête, il se plaignait d’avoir été refoulé à l’entrée de la prison. Il précisa à cet égard souhaiter s’entretenir avec les intéressées au sujet de leur admission au bénéfice de la loi n o 4416 relative à la libération conditionnelle dans le cadre d’une procédure pénale diligentée à leur encontre pour des évènements survenus le 26 septembre 1999 à la maison d’arrêt d’Uluncalar. L’avocat soutint s’être vu opposer une fin de non-recevoir quant à cette demande par le mandataire du procureur de la République, lequel aurait déclaré que les requérantes étaient en grève de la faim et qu’il était inutile pour leur avocat de les voir mais qu’elles pouvaient recevoir la visite de leur famille.

Le jour même, la demande fut rejetée.

Le 19 juin 2001, M e Bayraktar adressa une demande au procureur de la République d’Ankara tendant à pouvoir s’entretenir avec M me Ekinci, hospitalisée à l’hôpital d’Ankara.

Le jour même, le procureur de la République rejeta cette demande pour défaut de base légale, la requérante ayant fait l’objet d’une condamnation.

Le 24 janvier 2001, M e Bayraktar adressa un courrier à chacune des requérantes les informant qu’il avait été désigné par leur famille pour les représenter dans le cadre de la procédure relative aux évènements survenus dans la prison de Niğde. Il leur demanda de lui décrire précisément les évènements survenus au sein de cette prison afin de pouvoir les défendre dans la procédure intentée à leur encontre et de procéder aux recours nécessaires s’agissant des agissements dont elles alléguaient avoir été victimes.

Le 25 janvier 2001, M e Bayraktar saisit le Conseil supérieur de la magistrature d’une plainte dirigée contre le mandataire du procureur de la République de Niğde pour entrave à l’exercice de ses fonctions et entrave à l’exercice par les requérantes de leur droit de recours.

Par une télécopie du 2 février 2001, M me Ekinci informa son avocat que des courriers qu’elle lui avait adressés ainsi qu’à sa famille n’avaient pas été acheminés par l’administration pénitentiaire ou avaient été détruits par suite d’une décision de la commission disciplinaire.

Par une télécopie du 16 février 2001, les requérantes informèrent leur avocat qu’elles avaient saisi le procureur de la République de la question du contrôle de leur correspondance, saisine dont elles précisèrent qu’elle était demeurée sans réponse.

Aux termes des observations du Gouvernement, le 19 février 2001, la commission en charge de la lecture des lettres au sein de la prison de Niğde décida, après examen des lettres des requérantes qui contenaient des accusations contre les gendarmes intervenus lors de l’opération de police menée au sein de la prison, de transmettre celles-ci au parquet.

Le 20 février 2001, M e Bayraktar saisit la direction de l’établissement pénitentiaire pour contester le contrôle de la correspondance des requérantes, et notamment le non-acheminement de deux courriers qu’elles lui avaient adressés en date des 8 et 13 février 2001, s’agissant respectivement de M me Akalın et de M me Ekinci, portant sur les mauvais traitements qu’elles auraient subis à compter du 19 décembre 2000. Il contesta également les refus opposés à ses demandes d’entretien avec ses clientes, enjoignit l’administration pénitentiaire à mettre fin à ces pratiques et réitéra sa demande d’entretien avec les requérantes.

Le même jour, invoquant l’article 144 du code de procédure pénale, l’avocat saisit le procureur de la République de Niğde d’une demande tendant à la cessation de toute entrave à la correspondance des requérantes et à la possibilité pour lui de leur rendre visite. A cet égard, il précisa que deux procédures pénales étaient diligentées contre les requérantes respectivement devant le tribunal correctionnel d’Ankara et la cour d’assises d’Ankara.

Par un courrier du 5 juillet 2001, M e Bayraktar informa la Cour que M me Akalın avait été transférée à la prison de Gebze et que, depuis lors, ses visites n’étaient plus entravées. Par contre, il était toujours confronté à des entraves s’agissant de la possibilité de rendre visite à M me Ekinci.

Par un courrier du 6 août 2001, M e Bayraktar informa la Cour que les requérantes, souffrant de la maladie de Wernicke-Korsakoff, avaient bénéficié d’un report de leur peine pour une période de six mois et avaient été libérées.

Le 15 octobre 2001, le Conseil supérieur de la magistrature adopta une décision de non-lieu quant à la plainte dont l’avait saisi l’avocat des requérantes.

Par un courrier du 19 septembre 2003, l’avocat des requérantes informa la Cour que la procédure diligentée à leur encontre devant le tribunal correctionnel (paragraphe 6 ci-dessus) avait abouti à un non-lieu à statuer pour une durée de cinq ans en vertu de la loi n o 4416 et que la procédure devant la cour d’assises (paragraphe 7 ci-dessus) demeurait pendante. II.

Le 16 mai 2001 fut adoptée la loi n o 4675 relative au juge de l’exécution, entrée en vigueur le 23 mai 2001. Aux termes de son article 4 alinéa 1, les plaintes concernant l’entrée dans les établissements pénitentiaires, le placement, l’entretien, la protection de la santé mentale et physique des détenus ainsi que les relations avec l’extérieur relèvent de la compétence du juge de l’exécution. EN DROIT

Les requérantes allèguent que l’impossibilité pour elles de s’entretenir avec leur avocat et les entraves dont leur correspondance a fait l’objet portent atteinte à leur droit à un procès équitable et à leur droit à la liberté de correspondance. Elles soutiennent également que ces entraves les ont privées de la possibilité de former un recours pour dénoncer les mauvais traitements qu’elles allèguent avoir subi. A cet égard, elles invoquent l’article 6 § 3 c) de la Convention, ainsi libellé : « Tout accusé a droit notamment à : (...) c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent ; (...) »

Elles allèguent également une violation des articles 8 et 13 de la Convention, lesquels énoncent en leur partie pertinente : Article 8 « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, (...) à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, (...) » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. I.

Par ailleurs, le Gouvernement précise que les personnes ayant le statut de condamnés sont soumises au régime juridique des incapables et, à ce titre, placées sous tutelle. Seuls leurs tuteurs ont donc compétence pour délivrer un acte de procuration à un avocat aux fins de représentation. En l’occurrence, les actes de procuration établis au nom de M e Bayraktar étaient antérieurs à la condamnation des requérantes et donc non valables après cette date. Dépourvu de la qualité d’avocat des requérantes, M e Bayraktar était, comme toute tierce personne, soumis à une autorisation de visite en vertu de l’article 152 § 2 du règlement relatif à la direction des établissements pénitentiaires et à l’exécution des peines. A. Grief tiré de l’article 8

Quant à l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes, la Cour rappelle d’emblée qu’à l’époque des faits, la loi sur le juge d’exécution n’étant pas entrée en vigueur (paragraphe 25 ci-dessus), les requérantes ne disposaient pas de la possibilité de saisir cette instance (à comparer avec Ali Koç c. Turquie ((déc.), n o 39862/02, 1 er février 2005). Il s’ensuit que l’exception ne saurait être retenue à cet égard.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Grief tiré de l’article 6 § 3 c)

Concernant le grief tiré du défaut d’équité de la procédure, la Cour note, au vu des pièces du dossier et des renseignements fournis par les parties, que la procédure pendante devant le tribunal correctionnel d’Ankara a abouti au prononcé d’un sursis à statuer, de sorte qu’aucune condamnation n’a été prononcée contre les requérantes. Or, la Cour n’estime pas nécessaire de spéculer sur l’issue de la procédure suspendue étant donné que, si le sursis en question est révoqué, les intéressées auront nécessairement l’occasion de présenter leurs griefs concernant l’équité de la procédure y compris l’atteinte pouvant résulter pour elles des entraves – éventuellement persistantes – à leur possibilité de s’entretenir avec leur avocat (voir, mutatis mutandis , Veysel Turhan c. Turquie (déc.), n o 53648/00, 17 juin 2004, et Öktem c. Turquie (déc.), n o 74306/01, 1 er septembre 2005).

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Quand à la procédure devant la cour d’assises d’Ankara, force est de constater, à la lecture des informations fournies par les parties, qu’elle demeure pendante. Partant, le grief des requérantes apparaît sur ce point prématuré. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. C. Grief tiré de l’article 13

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. II.

La Cour note qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que l’interception du courrier des requérantes constituait une ingérence dans leur droit au respect de leur correspondance au sens de l’article 8 § 2 de la Convention.

La Cour souscrit à cette appréciation. B. Justification de l’ingérence

Pareille ingérence méconnaît l’article 8 sauf si, « prévue par la loi », elle poursuit un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 et, de plus, est « nécessaire dans une société démocratique » pour les atteindre (voir, notamment, Calogero Diana c. Italie , arrêt du 15 novembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ V, p. 1775, § 28). 1. Une ingérence « prévue par la loi » poursuivant un « but légitime »

La Cour note que l’ingérence litigieuse reposait sur l’article 147 du règlement n o 647 relatif à la direction des établissements pénitentiaires et à l’exécution des peines, lequel prévoit que la correspondance d’un détenu peut être soumise à une procédure de filtrage préalable mise en place par la direction de l’établissement pénitentiaire. Aux termes de cette disposition, tout courrier considéré comme « gênant », en provenance ou à destination d’un détenu, peut, après décision de la commission disciplinaire, faire l’objet d’un refus d’acheminement, d’une censure partielle ou d’une destruction.

L’ingérence avait donc une base légale en droit interne.

Quant à la prévisibilité et la légitimité de cette ingérence, eu égard à la conclusion à laquelle elle parvient quant à sa nécessité, la Cour n’estime pas utile de se prononcer sur ces questions (paragraphe 50 ci-dessous ; pour une approche similaire s’agissant de l’article 10, voir Çetin et autres c. Turquie , n os 40153/98 et 40160/98, § 44, CEDH 2003 ‑ III ; s’agissant de l’article 11, voir Çetinkaya c. Turquie , n o 75569/01, § 26, 27 juin 2006). 2. « Nécessaire dans une société démocratique »

Le Gouvernement soutient que l’ingérence litigieuse était nécessaire dans la mesure où, dans leurs courriers, les requérantes dénonçaient les opérations des forces de l’ordre menées dans les prisons. Elle tendait ainsi à empêcher une nouvelle émeute dans les prisons, à apaiser les esprits et l’opinion publique, déjà sensibilisée à la question, et aussi à permettre la bonne conduite des investigations entamées sur la question.

La Cour rappelle que la notion de nécessité implique l’existence d’un besoin social impérieux et, en particulier, la proportionnalité de l’ingérence au but légitime poursuivi. A cet égard, elle a reconnu qu’un certain contrôle de la correspondance des détenus se recommande et ne se heurte pas en soi à la Convention, eu égard aux exigences normales et raisonnables de l’emprisonnement ( Silver et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 25 mars 1983, série A n o 61, § 98). Pour mesurer le degré tolérable de pareil contrôle d’une manière générale, il ne faut pas oublier que la possibilité d’écrire et de recevoir des lettres présente parfois, pour le détenu, le seul lien avec le monde extérieur ( Campbell c. Royaume-Uni , arrêt du 25 mars 1992, série A n o 233, p. 18, § 45).

En l’espèce, la Cour n’a pas pu prendre connaissance de la teneur exacte des courriers des requérantes ayant fait l’objet d’un non-acheminement, ces derniers étant absents du dossier. De même, elle ne dispose pas des décisions des autorités internes ayant décidé le non-acheminement litigieux. Cela étant, à la lecture des observations du Gouvernement et des renseignements fournis par les requérantes, elle note que ces dernières dénonçaient les opérations des forces de l’ordre menées dans les prisons et les mauvais traitements auxquelles elles auraient prétendument été soumises.

En outre, à la lecture des pièces du dossier, il apparaît clairement que M e Bayraktar est intervenu en qualité d’avocat des requérantes dans le cadre des procédures pénales diligentées à leur encontre et que les intéressées ont continué, même après leur condamnation, à solliciter son aide et son assistance juridique.

Or, la Cour rappelle que la correspondance avec un avocat, quelle qu’en soit la finalité, jouit d’un statut privilégié en vertu de l’article 8 de la Convention (voir, entre autres, Campbell , précité, et Golder c. Royaume-Uni , arrêt du 21 février 1975, série A n o 18), ce d’autant plus lorsque cette correspondance constitue un préalable à l’exercice d’un droit de recours pour dénoncer des traitements subis en cours de détention. La Cour souligne en outre avoir déjà estimé que l’interception de lettres privées « visant à attirer le mépris sur les autorités » ou « usant de « termes délibérément injurieux pour les autorités pénitentiaires » n’était pas « nécessaire dans une société démocratique » ( Silver et autres , précité, §§ 64 et 99 c)). Elle a conclu de même s’agissant de l’interdiction des allégations dirigées contre des membres du personnel pénitentiaire ( Silver et autres , précité §§ 91 et 99). En l’occurrence, elle ne voit aucune raison de s’éloigner de cette conclusion.

Dès lors, elle conclut à la violation de l’article 8 de la Convention. III.

La Cour souligne que ce grief porte sur les mêmes faits que ceux formulés sous l’angle des articles 6 § 3 c) et 8 de la Convention. Or, elle rappelle avoir rejeté le grief tiré de l’article 6 § 3 c) (paragraphes 34 ‑ 35 ci-dessus). Par conséquent et eu égard aux conclusions auxquelles elle parvient quant à l’article 8 (paragraphes 47 ‑ 48 ci-dessus), elle estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner ce grief séparément. IV.

Les requérantes réclament chacune 15 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et 10 000 EUR au titre du préjudice moral qu’elles auraient subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à chacune des requérantes 1 000 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Les requérantes demandent 3 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour et 3 237 EUR au titre des honoraires d’avocats. Elles soumettent à ce titre une convention d’honoraires et un tableau des honoraires de référence du barreau d’Ankara

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR, moins les 715 EUR versés par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire pour la procédure devant la Cour, et l’accorde aux requérantes conjointement. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 8 et 13 de la Convention, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief tiré de l’article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser aux requérantes, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 000 EUR (mille euros) à chacune pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) conjointement pour frais et dépens, moins les 715 EUR (sept cent quinze euros) versés par le Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, sommes à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 janvier 2007 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président [1] . Le 19 décembre 2000, les forces de sécurité intervinrent simultanément dans vingt établissements pénitentiaires où avaient lieu des grèves de la faim coordonnées mettant en cause des centaines de détenus.