ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3156/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A.T.C.O.M. Covasna (devenită, prin schimbarea denumirii în timpul procesului, S.C.M.S. Sfântu Gheorghe) a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B.E. și O.S.: anularea în parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, cu privire la clădirea P+1, având destinația de depozit, cu constatarea împrejurării că respectiva construcție reprezintă proprietatea reclamantei, drept pretins a fi dobândit prin construire în anul 1984; anularea încheierii de carte funciară din 23 mai 2005, restabilirea situației anterioare și obligarea pârâtului O.S. la restituirea imobilului, dezmembrarea terenului pe care se găsește edificată respectiva construcție, cu acordarea unui drept de superficie în favoarea reclamantei; obligarea pârâtei B.E.

la plata sumei de 55.600 lei, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate de reclamantă la imobilul restituit pârâtei în temeiul Legii nr. 10/2001 și înstrăinat de aceasta pârâtului O.S. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei B.E. la plata sumei de 920.322 lei, reprezentând contravaloarea investițiilor aduse imobilului (îmbunătățiri ale imobilului existent și edificarea unei noi construcții). Prin încheierea din data de 10 iulie 2008, Tribunalul Covasna a respins excepția autorității de lucru judecat cu privire la primele trei capete ale cererii de chemare în judecată, considerând, prin raportare la pretențiile formulate, corelat cu dispozițiile Sentinței civile nr. 1573/2002 a Tribunalului Covasna, că nu există identitate de părți și cauză.

În mod corespunzător, prin aceeași încheiere a fost respinsă excepția lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește pretențiile care formează obiectul primelor două capete de cerere. Prin Sentința civilă nr. 1693 din 8 iulie 2011, Tribunalul Covasna a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului O.S. A luat act de renunțarea reclamantei la judecata capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulității parțiale a contractului autentic de vânzare-cumpărare autentificat din 19 mai 2005 de notarul public P.M., cu privire la „clădirea P+1 cu destinație de depozit”, anularea în parte a încheierii de intabulare din 23 mai 2005 referitoare la construcția de mai sus și restabilirea situației anterioare de CF, cât și obligarea pârâtului O.S.

la predarea către reclamantă a acestei clădiri, cu dezmembrarea terenului aferent construcției și recunoașterea unui drept de superficie pe durata existenței construcției. A admis în parte acțiunea reclamantei, formulată împotriva pârâților P.B.M.I.C. și I.H.C., în calitate de moștenitori testamentari ai pârâtei B.E., și O.S., așa cum a fost modificată, restrânsă și majorată câtimea obiectului cererii. A fost obligat pârâtul O.S. să plătească reclamantei despăgubiri în cuantum de 118.066 lei reprezentând contravaloarea muncii și prețul materialelor în legătură cu edificarea clădirii P+1 notată în CF Sfântu Gheorghe. A respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâților P.B.M.I.C.

și I.H.C. în solidar cu pârâtul O.S. la plata sumei de mai sus, inclusiv a plusului de pretenții până la 620.876 lei, cât și cererea reclamantei de obligare în solidar a pârâților la plata sumei de 751.300 lei reprezentând contravaloarea investițiilor aduse clădirii vechi notate în cartea funciară de mai sus și costul edificări clădirii P+1 din aceeași carte funciară. În argumentarea acestei hotărâri, tribunalul, ca primă instanță a reținut că defuncta B.E. a redobândit în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, imobilul înscris în C.F. Sf. Gheorghe, dar nu în starea fizică de la momentul exproprierii, ci în condițiile în care vechiul corp de clădire, fosta locuință, a fost substanțial îmbunătățit și extins, fiind realizată și o nouă clădire de tipul P+1, ambele lucrări de construcție fiind opera reclamantei, în mod direct sau prin contribuția diverselor societăți care i-au fost chiriașe în acel imobil sau cu care aceasta a colaborat.

După ce a beneficiat de restituirea imobilului, defuncta B.E. l-a înstrăinat pârâtului O.S., reclamanta considerându-se îndreptățită la despăgubirile provenind din edificarea lucrărilor de construcție de la moștenitorul subsecvent al imobilului, în solidar cu moștenitorii defunctei B., pârâții P.B.M.I.C. și I.H.C. Tribunalul a mai reținut că imobilul a fost restituit în natură prin Sentința civilă nr. 1537 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Covasna. În această procedură de restituire a imobilului, reclamanta s-a apărat cu aceleași argumente ca și cele invocate în solicitarea prezentelor despăgubiri, susținând și atunci că a extins clădirea veche și a îmbunătățit-o, respectiv că a realizat în spatele construcției vechi un edificat reprezentând depozit și birouri în suprafață de 400 mp, practic lucrările din acțiunea de față fiind identice cu cele descrise în sentința evocată.

În expozitivul respectivei hotărâri judecătorești s-a făcut expres referire la pretențiile solicitate de reclamantă, intimată în acea cauză, constând în cheltuielile suportate cu aceste construcții, arătându-se că au fost suportate de terțe persoane, respectiv de către SC R.I. SRL și SC A. SRL, fără ca sporul de valoare adus imobilului să se cuvină reclamantei.

Aceeași împrejurare se desprinde și din cuprinsul deciziei civile nr. 25/ AP din 28 martie 2003 a Curții de Apel Brașov și al deciziei civile nr. 1931 din 10 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-au respins apelul, respectiv recursul reclamantei, conferind caracter irevocabil Sentinței civile nr. 1537 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Covasna, instanțe care au lămurit inexistența lucrărilor de construcții de natura celor pentru care se pretind în prezent despăgubiri (adăugiri) la corpul vechi și ridicarea unei clădiri de tipul P+1, apte a conduce la incidența aplicării prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, referitoare la recunoașterea transformării imobilului, a calificării acestuia ca fiind un bun imobil nou în raport cu cel preluat de stat.

Drept consecință, a statuat tribunalul, pe calea prezentei judecăți nu se poate afirma că ar exista lucrări noi de construcții - extindere corp vechi și construire corp nou de clădire, lucrări care ar fi opera reclamantei - pentru că aceasta ar conduce la negarea unor situații de fapt și de drept dezlegate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Pornind de la aprecierea că prezentei cereri nu îi poate fi opusă autoritatea de lucru judecat reflectată din Sentința civilă nr. 1537 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Covasna - întrucât dispozitivul respectivei hotărâri nu a soluționat vreun petit în despăgubiri al reclamantei, pretins sub forma unei cereri reconvenționale - tribunalul a recunoscut puterea de lucru judecat exprimată de pronunțarea acestei sentințe, prin care s-a stabilit că sporul de valoare provenind numai din simple lucrări de reparații nu pot fi acordate reclamantei, fiind opera unor terți.

În pofida efectului de neutralizare a pretențiilor reclamantei, generate de puterea de lucru judecat recunoscută, față de poziția procesuală manifestată de pârâtul O.S., care a achiesat la pretențiile reprezentând valoarea materialelor și prețul muncii aferente clădirii P+1, considerată ca revenind reclamantei în considerarea situației acesteia, calificată a constructorului de rea-credință, tribunalul a pronunțat soluția redată în dispozitivul de mai sus. În privința răspunderii solidare a pârâților P.B.M.I.C. și I.H.C., aceasta a fost respinsă ca lipsită de temei convențional sau normativ. Împotriva hotărârii a declarat apel reclamanta, solicitând, în principal, desființarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe iar, în subsidiar, schimbarea în parte a sentinței, cu consecința admiterii pretențiilor astfel cum au fost formulate.

Prin decizia nr. 6/ AP din 27 ianuarie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale s-a admis apelul declarat de reclamantă, s-a desființat decizia tribunalului și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În considerentele acestei decizii instanța de apel a reținut că sunt întemeiate criticile aduse hotărârii primei instanțe fundamentate pe principiul lucrului judecat, fapt care va face inutilă cercetarea temeiurilor prin care se urmărește schimbarea în parte a sentinței. În materie de lucru judecat, interesul legiuitorului în protejarea hotărârilor judecătorești prin care s-a soluționat un litigiu, este exprimat din perspectiva dreptului material, în cuprinsul prevederilor art. 1201 C. civ., după cum și din punct de vedere al dreptului substanțial, în varianta de reglementare a dispozițiilor art. 166 C. proc.

civ. Aceste din urmă reglementări, recunosc puterii de lucru judecat caracterele unei excepții absolute, de ordine publică, ce poate fi invocată de instanță și de părți chiar înaintea instanțelor de recurs. Deosebirea, nu doar doctrinară, dintre cele două sintagme, este nuanțată de trăsăturile pe care le dobândește hotărârea judecătorească în diferitele ipostaze ale dinamicii acesteia, fiind recunoscută autoritatea de lucru judecat a hotărârilor adoptate, cât timp aceasta poate fi atacată prin căile de atac, hotărârea dobândind putere de lucru judecat atunci când aceasta nu mai poate fi reformată sau retractată prin căile ordinare sau extraordinare de atac.

Dincolo de diferențele arătate, care nu sunt singulare și, implicit, limitative în interpretarea naturii celor două noțiuni - antamate de reprezentanții convenționali ai părților în disputa procesuală angajată în fața instanței de apel - rațiunea susținută de judecătorul primei instanțe, în abordarea problematicii, denotă o analiză de profunzime profesională a situației puterii de lucru judecat raportat la speța examinată. Prin aceasta s-a conturat ideea că autoritatea de lucru judecat a dispozitivului Sentinței civile nr. 1537/2002 a Tribunalului Covasna nu se opune pretențiilor din cererea reclamantei, care însă este paralizată de puterea de lucru judecat a stării de fapt judecate, reflectată în expozitivul menționatei hotărâri.

Privit în acești parametrii de interpretare, argumentul relațional dintre autoritate și putere de lucru judecat este, în principiu, corect. Greșeala provine însă de la analiza dată obiectului cererii supuse soluționării, considerat a fi identic cu cel al cauzei care a format obiectul dosarului în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 1537/2002 a Tribunalului Covasna. Identitatea de obiect al cauzei - condiție asupra căreia prima instanță a statuat ca fiind întrunită din perspectiva lucrului judecat - trebuie privită nu doar sub cerința existenței aceluiași bun determinat, eventual de aceeași cantitate, dar și din punctul de vedere al aceluiași drept subiectiv care poartă asupra acelui obiect.

În raportul de conflict dedus judecății, obiectul este reprezentat de contravaloarea investițiilor pretins suportate de reclamantă la extinderea construcției care a aparținut autoarei pârâților, precum și la edificarea unei noi construcții, în regim P+1. Or, în cercetarea contestației întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, asupra motivului care a determinat reclamanta să respingă cererea de restituire în natură a imobilului, motivat de efectuarea unor investiții care i-au sporit valoarea, prin Sentința civilă nr. 1537/2002, tribunalul a arătat că aceste investiții nu sunt în acord cu prevederile art. 18 alin. (1) din redactarea inițială a Legii nr. 10/2001, fiind realizate de terțe persoane cărora le profită sporul de valoare.

Motivația este reluată în considerentele deciziei civile nr. 25/ AP din 28 martie 2003 a Curții de Apel Brașov, prin care a fost soluționat apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 1537/2002 și în care curtea reține executarea de către reclamantă a unor reparații construcții, instalații electrice și sanitare și nicidecum executarea altor construcții. În mod corespunzător, decizia nr. 1931 din 10 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, respingând recursul exercitat de reclamantă reține că aceasta nu a solicitat în respectiva cauză incidența art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care să justifice efectuarea unei expertize prin care să dovedească existența unui imobil nou în raport cu cel preluat.

Așadar, în expunerile care au stat la baza pronunțării acestor hotărâri, instanțele nu au avut în vedere extinderile pretinse de reclamantă, cu atât mai puțin edificarea unei noi construcții, elemente dovedite ca stare de fapt a existenței lor în cuprinsul probatoriului administrat în fața primei instanțe (cercetare la fața locului, expertiza tehnică de specialitatea construcții, declarații martori). Considerentele unei hotărâri sunt, la rândul lor, cuprinse în sfera noțiunii de lucru judecat, acestea constituind susținerea necesară dispozitivului, cu care fac corp comun. Din moment ce considerentele relevate nu poartă asupra investițiilor pretinse de reclamantă, în mod greșit tribunalul a admis excepția puterii de lucru judecat a acestora, rezultată din chiar cuprinsul Sentinței civile nr. 1537/2002, raportat la obiectul litigiului, ceea ce echivalează cu soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului.

Împotriva deciziei nr. 6/ AP din 27 ianuarie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale au declarat recurs pârâții O.S., I.H.C. și P.B.M.I.C. Recurentul O.S. a susținut, în motivarea recursului, că, instanța de apel în mod greșit a reținut că obiectul cererii de față nu este identic cu cel care a format obiectul dosarului în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 1537/2002 a Tribunalului Covasna. Din cercetarea contestației întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, asupra motivului care a determinat-o pe reclamantă să respingă cererea de restituire în natură a imobilului, rezultă că se regăsesc aceleași elemente ca și în prezenta acțiune.

Astfel, reclamanta, prin Decizia nr. 92 din 31 mai 2002, a respins cererea de restituire în natură a construcțiilor pe considerentul prevăzut de art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 și a propus acordarea de despăgubiri moștenitoarei fostei proprietare, B.E. În contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către moștenitoarea B.E. împotriva Deciziei nr. 92/2002, reclamanta din cauza de față a solicitat respingerea contestației, susținând că a efectuat unele lucrări de renovări și investiții la clădirea expropriată, care astfel a devenit o altă clădire față de cea preluată și a susținut că „în spatele clădirii a fost construit un depozit și birouri pe o suprafața de 400 mp cu o valoare estimată la cea 3 miliarde lei ” . Contrar celor reținute de către instanța de apel, instanțele judecătorești care au soluționat contestația nu au reținut executarea altor construcții de către reclamantă pe terenul fostei proprietare anterior exproprierii.

În urma examinării apărărilor susținute de reclamantă, instanțele le-au considerat neîntemeiate și au admis contestația notificatoarei B.E. Aceste apărări ale intimatei, referitoare la invocarea lucrărilor de investiții și construcții, au fost determinante și ele au fost analizate de instanțele care au decis că nu au existat lucrări de construcții de natura celor pentru care se pretind în prezent despăgubiri. Instanța de fond în mod corect a reținut că instanțele care au soluționat contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001 au stabilit în mod irevocabil că nu este cazul aplicării art. 18 lit. c) din Legea 10/2001. Din considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiul anterior rezultă că instanțele au analizat apărările și dovezile administrate în susținerea acelorași apărări ale reclamantei din prezenta cauză, pronunțându-se și asupra acestor aspecte.

Înscrisurile administrate de intimata din acea cauză (reclamantă în prezenta cauză) au fost aceleași ca și în prezentul litigiu, iar temeiul de drept în baza căruia s-a respins notificarea, respectiv art. 18 lit. c) din Legea 10/2001, implica existența unor construcții noi sau transformarea unui imobil vechi în unul cu totul nou. Or, prin considerentele hotărârilor judecătorești care au soluționat contestația în baza Legii nr. 10/2001, instanțele de judecată au reținut implicit că acest articol nu este incident în speță, ca efect al analizei probelor administrate. Același recurent mai susține că, prin decizia recurată se încălca principiul securității raporturilor juridice, care este garantat de Convenția Europeana a Drepturilor Omului și se încălca dreptul de proprietate al recurentului pârât, care a preluat de la notificatoarea B.E.

bunul restitui în întregime în baza Legii nr. 10/2001, drept garantat de art. 1, Protocolul 1 din CEDO, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare, respectiv, în baza unui act valabil încheiat, care nu a fost anulat. Recurentul invocă hotărârea pronunțată de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Amurăriței împotriva României. O altă critică a aceluiași recurent vizează faptul că în mod greșit instanța de apel a reținut că prima instanță ar fi soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului și că valorificarea dreptului la despăgubiri pe cale separată este inadmisibilă, deoarece reclamanta avea posibilitatea să ceară aceste despăgubiri în procedura Legii nr. 10/2001. Recurenții I.H.C.

și P.B.M.I.C. susțin că instanța de apel a interpretat în mod greșit actul dedus judecații. Se arată că unul dintre motivele de apel ale reclamantei a fost acela că prima instanță a pronunțat hotărârea atacată, prin invocarea din oficiu, după dezbaterea în fond a cauzei, a excepției autorității lucrului judecat, fără a pune acest aspect în discuția contradictorie a părților. Instanța de apel a considerat ca întemeiată susținerea intimatei motivând admiterea apelului și casarea cu trimitere spre rejudecare pe argumentul că instanța a pronunțat sentința fără a intra în cercetarea fondului.

Recurenții susțin că s-a ajuns la aceasta concluzie printr-o interpretare greșita a motivului de apel invocat de către intimata reclamantă, în condițiile în care, dintr-o simplă lecturare a dispozitivului sentinței civile pronunțată de Tribunalul Covasna se poate constata că instanța de fond a admis în parte acțiunea și a respins-o raportat la recurenți ca fiind neîntemeiată, iar nu în baza excepției autorității lucrului judecat. Acest motiv de apel nu are nicio legătură cu motivul pentru care instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiata raportat la recurenții I.H.C. și P.B.M.I.C. Acțiunea nefiind respinsă, ci admisă în parte și, totodată, motivul de apel privind excepția invocată neavând legătură cu recurenții, soluția instanței de apel de admitere a apelului cu trimitere spre rejudecare este total nejustificată.

Recurenții consideră că, în acest mod, a fost încălcat art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care prevede în mod expres că, se casează cu trimitere spre rejudecare numai în situația în care prima instanță a pronunțat hotărârea fără a intra în cercetarea fondului. Printr-o simpla lecturare a sentinței se poate constata că, instanța nu numai că a intrat în cercetarea fondului și a făcut aprecieri în fapt și în drept privitor la soluția dată, dar a și admis în parte acțiunea, respingând, în mod legal și temeinic, acțiunea raportat la cei doi recurenți. Instanța de fond s-a pronunțat asupra acțiunii introductive de instanța, așa cum aceasta a fost modificată și precizată de mai multe ori, situație în care nu se putea dispune casarea cu trimitere spre rejudecare pentru „neintrarea în cercetarea fondului și pronunțarea pe o excepție”.

Cel mult, dacă se considera că acest motiv de apel este întemeiat, instanța de apel trebuia să se pronunțe atât pe acest motiv de apel, cât și pe toate celelalte motive de apel invocate și, în situația în care ar fi ajuns la concluzia că se impune admiterea apelului, ar fi putut modifica în tot sau în parte hotărârea primei instanțe. Prin pronunțarea asupra unui aspect care nu a format obiectul dispozitivului soluției pronunțate, instanța de fond pronunțându-se în mod vădit și cert asupra fondului cauzei, prin admiterea chiar și în parte a acțiunii și respingere ca neîntemeiat, iar nu în baza excepției autorității de lucru judecat în ceea ce îi privește pe recurenții I.H.C. și P.B.M.I.C., care nu au nicio legătură cu aceasta excepție, instanța a pronunțat o hotărâre atât prin interpretarea greșita a actului dedus judecații, cât și prin aplicarea greșită a legii.

În ceea ce privește motivarea respingerii acțiunii, așa cum aceasta a fost modificată și precizată raportat la cei doi recurenți, nu se regăsește în dispozitiv și, mai ales, în considerente, o motivare care să facă cea mai mică referire la excepția autorității de lucru judecat sau a puterii lucrului judecat. În aceste condiții, hotărârea pronunțată de instanța de apel este o hotărârea dată cu aplicarea greșită a legii și, totodată, cu încălcarea acesteia, prin nerespectarea dispozițiilor Codului de procedura civila referitoare la casarea cu trimitere spre rejudecare și la aprecierea ce trebuie dată tuturor motivelor de apel.

Cei doi recurenți mai susțin că autoritatea de lucru judecat nu a fost invocată ca și excepție, ci doar ca motivare a apărării de fond și, pe cale de consecință, instanța a făcut aprecieri nu asupra dispozitivului Sentinței civile nr. 1537 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Covasna, ci asupra celor soluționate irevocabil cu acea ocazie, soluții menținute de către Curtea de Apel Brașov. Dimpotrivă, instanța de fond a reținut în mod expres că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat în raport de soluția anterioară, în acea cauză nefiind stipulate pretenții exprese din partea intimatei reclamante dar, în urma restituirii s-a decis irevocabil asupra lucrărilor care au adus spor de valoarea imobilului și inexistența unor lucrări noi de construcție.

În aceste condiții, este eronată susținerea că invocarea autorității lucrului judecat nu s-a făcut în condiții procedurale,cu respectarea prevederilor art. 166 C. proc. civ., precum și susținerea faptului că această excepție a fost invocată după închiderea dezbaterilor asupra fondului. Din simpla verificare a dispozitivului sentinței civile nr. 1693 din 08 iulie 2011 se poate constata că s-a discutat și nu s-a admis excepția de autorității de lucru judecat, ci doar s-a admis în parte acțiunea, și anume, numai pe aspectele dovedite ca fiind întemeiate și recunoscute de către pârâtul O.S.. Totodată, s-a respins ca neîntemeiată și cererea de obligare în solidar cu pârâtul O.S. a recurenților P.B.M.I.C.

și I.H.C. Nicăieri în dispozitivul sentinței nu se regăsește vreo referire la excepția autorității de lucru judecat, iar referirile la sentința pronunțată în 2002 de către Tribunalul Covasna reprezintă o motivare a soluției adoptate de către instanța de fond. Recurenții consideră greșit raționamentul instanței de apel și în ceea ce privește modul în care a apreciat cu privire la soluționarea irevocabila a situației identității și compunerii imobilului în litigiu. Faptul că prin sentința civilă anterioară nu s-a soluționat vreo cerere reconvențională formulată de către intimata reclamantă nu este relevant, deoarece în orice situație în care s-au avut în vedere toate susținerile părților, ca pretenții sau ca apărări de fond, soluțiile pronunțate sunt câștigate și irevocabile, aceleași aspecte nemaiputând fi invocate având la baza un alt temei juridic.

Deși se face referire la aspectele reținute în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceste referiri sunt în afara sensului pe care Înalta Curte l-a exprimat în mod clar și corect, interpretând în mod greșit dispozițiile intrate în puterea lucrului judecat. Faptul că reclamanta nu a depus cerere reconvențională nu înseamnă că acesta poate să solicite despăgubiri pentru investițiile făcute în baza principiului îmbogățirii fără justă cauză. Intimata reclamantă a fost parte principală în acea cauză, în care a solicitat și administrat probatorii, dar a avut și posibilitatea de a face referi motivate și probate la apărările menționate în întâmpinare. Hotărârile anterioare au vizat nu numai acțiunea principală, ci și apărările din întâmpinare și au constatat irevocabil că reclamanta intimată nu a făcut investiții și nici nu a avut autorizație pentru a executa investiții, ci doar reparații, care nu au condus la transformarea imobilului.

În acest context, aprecierile instanței de apel sunt rezultatul aplicării greșite a legii. Se mai arată, în susținerea recursului, că, principiul îmbogățirii fără justă cauză nu poate fi invocat ca și temei juridic al acțiunii, în condițiile în care investițiile pretinse au fost efectuate într-o perioadă în care reclamanta a încasat chirie pentru folosința imobilului. Examinând decizia recurată, prin raportare la motivele de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește criticile comune ale recurenților, referitoare la identitatea de obiect între prezentul litigiu și cel anterior, Înalta Curte le consideră nefondate.

Curtea de apel a reținut în mod corect faptul că, în procesul finalizat prin Sentința civilă nr. 1537/2002 a Tribunalului Covasna, definitivă și irevocabilă, instanța a fost învestită cu verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de legea reparatorie pentru restituirea în natură a imobilului preluat de stat în mod abuziv, neavând de soluționat o cerere în pretenții întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, așa cum este cea de față. Apărarea unității deținătoare a imobilului (reclamantă în prezentul litigiu), întemeiată pe existența unor investiții constând în extinderi la imobilul preluat de stat și adăugarea unei noi construcții, a fost examinată de instanțele anterioare din perspectiva cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum aceasta era în vigoare la momentul soluționării contestației, cu privire la natura măsurilor reparatorii care pot fi acordate persoanei îndreptățite.

Statuând că imobilul a cărui restituire s-a solicitat nu este unul nou în raport cu cel preluat, statuare care a stat la baza soluției de restituire în natură a imobilului, instanțele anterioare nu s-au pronunțat și asupra eventualului drept al unității deținătoare la contravaloarea investițiilor. Această concluzie se întemeiază și pe considerentele deciziei nr. 25/ AP din 28 martie 2003 a Curții de Apel Brașov, prin care s-a soluționat apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 1537/2002 Tribunalului Covasna, considerente în care s-a reținut în mod explicit că despăgubirile cu privire la investiții reprezintă o cerere nouă formulată direct în apel. Aceasta semnifică faptul că instanța care a soluționat procesul anterior nu s-a considerat învestită cu judecata unui capăt de cerere având ca obiect contravaloarea investițiilor, întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză.

În plus, prin decizia nr. 1931 din 10 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se reține că unitatea deținătoare (reclamantă în prezenta cauză) nu a invocat incidența art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 și nu a formulat o cerere reconvențională prin care să se solicite valoarea investițiilor, pentru a se justifica efectuarea unei expertize. Se confirmă astfel faptul că în procesul anterior instanța nu a efectuat verificări jurisdicționale cu privire la investițiile efectuate, verificări de natură a împiedica formularea unei noi acțiuni, ca cea de față, întrucât, deși reclamanta a formulat în cursul respectivului proces apărări și a solicitat probe pentru a dovedi investițiile efectuate, instanța de recurs a apreciat că acestea nu trebuie examinate în raport de limitele învestirii.

Faptul că prin Sentința civilă nr. 1537/2002 a Tribunalului Covasna și prin decizia nr. 25/Ap/2003 a Curții de Apel Brașov au fost examinate apărările din întâmpinarea depusă în acel proces de unitatea deținătoare nu poate conduce la concluzia că instanțele au tranșat asupra dreptului acesteia, astfel cum este dedus judecății în prezenta cauză, deoarece apărările respective, ce vizau problema investițiilor, au fost analizate exclusiv din perspectiva Legii nr. 10/2001, stabilindu-se că investițiile invocate nu au fost de natură să transforme imobilul într-unul cu totul nou.

Problema încălcării principiului securității raporturilor juridice, din perspectiva prevederilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, precum și incidența celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Amurăriței împotriva României, în ce îl privește pe recurentul O.S., sunt aspecte care vizează modul în care urmează a se soluționa pe fond cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu acest recurent. Atâta vreme cât prin decizia recurată instanța de apel nu a stabilit în sarcina acestuia vreo obligație care să-l afecteze din punct de vedere patrimonial, ci doar a stabilit că procesul trebuie rejudecat pe fond, criticile acestui recurent nu sunt întemeiate, dreptul său de proprietate asupra bunului nefiind afectat prin decizia atacată.

Critica vizând faptul că în mod greșit instanța de apel a reținut că prima instanță ar fi soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, invocată și dezvoltată de toți recurenții, este, de asemenea, neîntemeiată. Prima instanță, reținând că în procesul anterior s-a examinat situația de fapt și s-a statuat în drept cu privire la dreptul reclamantei la despăgubiri, a apreciat că puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate anterior o împiedică să examineze prezenta acțiune, deoarece altfel, s-ar ajunge la negarea unei situații de fapt și de drept dezlegate printr-o hotărâre irevocabilă. Instanța de apel, concluzionând în mod corect că în procesul anterior verificarea jurisdicțională nu a fost efectuată în privința obiectului prezentului litigiu, a admis apelul și a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 297 C. proc.

civ., trimițând cauza spre rejudecare. Soluția astfel pronunțată este în acord cu norma procedurală menționată, deoarece prima instanță a pronunțat sentința fără a intra în cercetarea fondului, ca urmare a reținerii greșite a puterii de lucru judecat. În considerentele sentinței, prima instanță nu a făcut o analiză proprie a fondului cererii cu care a fost învestită, ci a prezentat conținutul verificărilor jurisdicționale efectuate în procesul anterior, al căror rezultat, concretizat în hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul contestației formulate pe temeiul Legii nr. 10/2001, l-a apreciat ca având efect inhibitor, de împiedicare a reluării verificărilor privind existența investițiilor, valoarea acestora și dreptul reclamantei la despăgubire, în prezentul litigiu.

Recurenții I.H.C. și P.B.M.I.C. susțin că, în ceea ce îi privește, soluția desființării sentinței cu trimitere spre rejudecare ar fi greșită, deoarece instanța de fond a admis în parte acțiunea și a respins-o raportat la acești recurenți ca fiind neîntemeiată, iar nu în baza excepției autorității lucrului judecat. De asemenea, mai susțin că instanța de apel a interpretat greșit motivul de apel al reclamantei, care nu avea legătură cu situația acestor recurenți, în condițiile în care, prin sentință, acțiunea nu a fost respinsă, ci admisă în parte. Aceste critici sunt nefondate. În primul rând, „interpretarea greșită a unui motiv de apel” nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., text care se referă expres la interpretarea actului dedus judecății. În al doilea rând, distincția pe care o fac recurenții în legătură cu modul de soluționare a acțiunii de către instanța de fond în ceea ce îi privește, comparativ cu modul de soluționare a aceleiași acțiuni în raport cu pârâtul O.S., nu are corespondent în realitate. Din considerentele sentinței reiese că prima instanță a apreciat că este incidentă puterea de lucru judecat sub aspectul obiectului procesului, fără a distinge în raport de fiecare dintre pârâți. Situația diferită a pârâtului O.S. a fost determinată de recunoașterea parțială a pretențiilor de către acesta, ceea ce nu produce consecințe asupra caracterului unitar pe care prima instanță a înțeles să-l imprime soluției de respingere a acțiunii pentru restul pretențiilor în raport cu toți pârâții.

Chiar dacă prima instanță nu a admis excepția autorității de lucru judecat în raport de soluția anterioară, modul în care a motivat soluția de respingere a acțiunii, în sensul reținerii puterii de lucru judecat cu consecința neexaminării obiectul și temeiului de drept invocat de reclamantă în prezentul litigiu, a determinat incidența prevederilor art. 297 C. proc. civ., fiind un caz de soluționare a procesului fără a intra în judecata fondului. Invocarea de către aceiași recurenți a irelevanței faptului că în procesul anterior reclamanta nu a formulat o cerere reconvențională, nu este oportună în contextul motivelor care au determinat admiterea apelului, motive pe care recurenții au interes să le combată în prezentul recurs.

Astfel, instanța de apel nu și-a argumenta soluția de desființare a sentinței cu trimitere spre rejudecare pe ideea inexistenței unei cereri reconvenționale, formulată în procesul anterior, care să fi avut ca obiect despăgubirile pretinse de reclamantă. Independent de existența sau nu a unei astfel de cereri, instanța de apel a considerat, în mod corect, că, în litigiul având ca obiect contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001, instanțele nu au rezolvat problema investițiilor, cu atât mai puțin cea referitoare la edificarea unei noi construcții.

Susținerile privind greșita interpretare a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, care ar fi condus, în opinia recurenților, la referiri „în afara sensului pe care Înalta Curte l-a exprimat în mod clar și corect”, nu pot fi primite, deoarece, așa cum s-a arătat anterior, prin decizia nr. 1931 din 10 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că unitatea deținătoare (reclamantă în prezenta cauză) nu a invocat incidența art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care să justifice efectuarea unei expertize prin care să se dovedească existența unui imobil nou în raport cu cel preluat, rezultând, așadar, că în procesul anterior instanța nu a efectuat verificări jurisdicționale cu privire la investițiile afirmate de reclamantă, verificări de natură a împiedica formularea unei noi acțiuni, ca cea de față.

Susținerea recurentului O.S. privind inadmisibilitatea valorificării dreptului la despăgubiri pe cale separată, deoarece reclamanta ar fi avut posibilitatea să ceară aceste despăgubiri în procedura Legii nr. 10/2001, nu poate fi examinată de Înalta Curte în această fază procesuală, limitele judecății în recurs fiind determinate de ceea ce s-a judecat în apel. Cum instanța de apel a examinat exclusiv problema incidenței puterii lucrului judecat, soluționând corect apelul, în sensul admiterii și trimiterii cauzei spre rejudecare, cenzura în recurs se limitează la verificarea legalității acestei soluții, urmând ca alte apărări sau excepții ce vizează dreptul la acțiune sau chiar fondul dreptului dedus judecății să fie avute în vedere de instanța de rejudecare.

Pentru aceleași considerente, Înalta Curte nu va examina nici susținerea celorlalți doi recurenți, referitoare la faptul că reclamanta nu ar mai putea să solicite despăgubiri pentru investițiile făcute în baza principiului îmbogățirii fără justă cauză (recurenții invocând, astfel, tot problema inadmisibilității valorificării dreptului la despăgubiri pe cale separată), după cum nu se va putea pronunța nici asupra eventualei compensări a valorii investițiilor cu folosul realizat din închirierea imobilului, care constituie o apărare de fond, invocată de recurenți în finalul motivelor de recurs. Față de aceste considerente, constatând că soluția instanței de apel de apel este legală, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursurile au fost respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții I.H.C., O.S. și P.B.M.I.C. împotriva deciziei nr. 6/ AP din 27 ianuarie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2013.