ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3156/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3156/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată,

reclamanta A.T.C.O.M. Covasna (devenită, prin schimbarea denumirii în timpul

procesului, S.C.M.S. Sfântu Gheorghe) a solicitat, în contradictoriu cu pârâții

B.E. și O.S.: anularea în parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat

între pârâți, cu privire la clădirea P+1, având destinația de depozit, cu

constatarea împrejurării că respectiva construcție reprezintă proprietatea

reclamantei, drept pretins a fi dobândit prin construire în anul 1984; anularea

încheierii de carte funciară din 23 mai 2005, restabilirea situației anterioare

și obligarea pârâtului O.S. la restituirea imobilului, dezmembrarea terenului

pe care se găsește edificată respectiva construcție, cu acordarea unui drept de

superficie în favoarea reclamantei; obligarea pârâtei B.E. la plata sumei de

55.600 lei, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate de reclamantă

la imobilul restituit pârâtei în temeiul Legii nr. 10/2001 și înstrăinat de

aceasta pârâtului O.S.

În subsidiar,

reclamanta a solicitat obligarea pârâtei B.E. la plata sumei de 920.322 lei, reprezentând

contravaloarea investițiilor aduse imobilului (îmbunătățiri ale imobilului

existent și edificarea unei noi construcții).

Prin încheierea din

data de 10 iulie 2008, Tribunalul Covasna a respins excepția autorității de

lucru judecat cu privire la primele trei capete ale cererii de chemare în

judecată, considerând, prin raportare la pretențiile formulate, corelat cu

dispozițiile Sentinței civile nr. 1573/2002 a Tribunalului Covasna, că nu

există identitate de părți și cauză. În mod corespunzător, prin aceeași

încheiere a fost respinsă excepția lipsei de interes și a lipsei calității

procesuale active a reclamantei în ceea ce privește pretențiile care formează

obiectul primelor două capete de cerere.

Prin Sentința civilă nr.

1693 din 8 iulie 2011, Tribunalul Covasna a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului O.S.

A luat act de

renunțarea reclamantei la judecata capetelor de cerere având ca obiect

constatarea nulității parțiale a contractului autentic de vânzare-cumpărare

autentificat din 19 mai 2005 de notarul public P.M., cu privire la „clădirea

P+1 cu destinație de depozit”, anularea în parte a încheierii de intabulare din

23 mai 2005 referitoare la construcția de mai sus și restabilirea situației

anterioare de CF, cât și obligarea pârâtului O.S. la predarea către reclamantă

a acestei clădiri, cu dezmembrarea terenului aferent construcției și

recunoașterea unui drept de superficie pe durata existenței construcției.

A admis în parte

acțiunea reclamantei, formulată împotriva pârâților P.B.M.I.C. și I.H.C., în

calitate de moștenitori testamentari ai pârâtei B.E., și O.S., așa cum a fost modificată,

restrânsă și majorată câtimea obiectului cererii.

A fost obligat

pârâtul O.S. să plătească reclamantei despăgubiri în cuantum de 118.066 lei

reprezentând contravaloarea muncii și prețul materialelor în legătură cu

edificarea clădirii P+1 notată în CF Sfântu Gheorghe.

A respins ca

neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâților P.B.M.I.C. și I.H.C. în

solidar cu pârâtul O.S. la plata sumei de mai sus, inclusiv a plusului de

pretenții până la 620.876 lei, cât și cererea reclamantei de obligare în

solidar a pârâților la plata sumei de 751.300 lei reprezentând contravaloarea

investițiilor aduse clădirii vechi notate în cartea funciară de mai sus și

costul edificări clădirii P+1 din aceeași carte funciară.

În argumentarea

acestei hotărâri, tribunalul, ca primă instanță a reținut că defuncta B.E. a

redobândit în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, imobilul înscris în C.F.

Sf. Gheorghe, dar nu în starea fizică de la momentul exproprierii, ci în

condițiile în care vechiul corp de clădire, fosta locuință, a fost substanțial

îmbunătățit și extins, fiind realizată și o nouă clădire de tipul P+1, ambele

lucrări de construcție fiind opera reclamantei, în mod direct sau prin

contribuția diverselor societăți care i-au fost chiriașe în acel imobil sau cu

care aceasta a colaborat. După ce a beneficiat de restituirea imobilului,

defuncta B.E. l-a înstrăinat pârâtului O.S., reclamanta considerându-se

îndreptățită la despăgubirile provenind din edificarea lucrărilor de

construcție de la moștenitorul subsecvent al imobilului, în solidar cu

moștenitorii defunctei B., pârâții P.B.M.I.C. și I.H.C.

Tribunalul a mai

reținut că imobilul a fost restituit în natură prin Sentința civilă nr. 1537

din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Covasna. În această procedură de

restituire a imobilului, reclamanta s-a apărat cu aceleași argumente ca și cele

invocate în solicitarea prezentelor despăgubiri, susținând și atunci că a

extins clădirea veche și a îmbunătățit-o, respectiv că a realizat în spatele

construcției vechi un edificat reprezentând depozit și birouri în suprafață de

400 mp, practic lucrările din acțiunea de față fiind identice cu cele descrise

în sentința evocată. În expozitivul respectivei hotărâri judecătorești s-a

făcut expres referire la pretențiile solicitate de reclamantă, intimată în acea

cauză, constând în cheltuielile suportate cu aceste construcții, arătându-se că

au fost suportate de terțe persoane, respectiv de către SC R.I. SRL și SC A. SRL,

fără ca sporul de valoare adus imobilului să se cuvină reclamantei. Aceeași

împrejurare se desprinde și din cuprinsul deciziei civile nr. 25/ AP din 28

martie 2003 a Curții de Apel Brașov și al deciziei civile nr. 1931 din 10

martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-au respins

apelul, respectiv recursul reclamantei, conferind caracter irevocabil Sentinței

civile nr. 1537 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Covasna, instanțe care au

lămurit inexistența lucrărilor de construcții de natura celor pentru care se pretind

în prezent despăgubiri (adăugiri) la corpul vechi și ridicarea unei clădiri de

tipul P+1, apte a conduce la incidența aplicării prevederilor art. 18 lit. c)

din Legea nr. 10/2001, referitoare la recunoașterea transformării imobilului, a

calificării acestuia ca fiind un bun imobil nou în raport cu cel preluat de

stat.

Drept consecință, a

statuat tribunalul, pe calea prezentei judecăți nu se poate afirma că ar exista

lucrări noi de construcții - extindere corp vechi și construire corp nou de

clădire, lucrări care ar fi opera reclamantei - pentru că aceasta ar conduce la

negarea unor situații de fapt și de drept dezlegate printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă.

Pornind de la aprecierea

că prezentei cereri nu îi poate fi opusă autoritatea de lucru judecat reflectată

din Sentința civilă nr. 1537 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Covasna - întrucât dispozitivul respectivei hotărâri nu a soluționat vreun petit

în despăgubiri al reclamantei, pretins sub forma unei cereri reconvenționale -

tribunalul a recunoscut puterea de lucru judecat exprimată de pronunțarea

acestei sentințe, prin care s-a stabilit că sporul de valoare provenind numai

din simple lucrări de reparații nu pot fi acordate reclamantei, fiind opera

unor terți.

În pofida efectului

de neutralizare a pretențiilor reclamantei, generate de puterea de lucru

judecat recunoscută, față de poziția procesuală manifestată de pârâtul O.S.,

care a achiesat la pretențiile reprezentând valoarea materialelor și prețul

muncii aferente clădirii P+1, considerată ca revenind reclamantei în

considerarea situației acesteia, calificată a constructorului de rea-credință,

tribunalul a pronunțat soluția redată în dispozitivul de mai sus. În privința

răspunderii solidare a pârâților P.B.M.I.C. și I.H.C., aceasta a fost respinsă

ca lipsită de temei convențional sau normativ.

Împotriva hotărârii a

declarat apel reclamanta, solicitând, în principal, desființarea acesteia și

trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe iar, în subsidiar, schimbarea

în parte a sentinței, cu consecința admiterii pretențiilor astfel cum au fost

formulate.

Prin decizia nr. 6/ AP

din 27 ianuarie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale s-a admis

apelul declarat de reclamantă, s-a desființat decizia tribunalului și s-a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele

acestei decizii instanța de apel a reținut că sunt întemeiate criticile aduse

hotărârii primei instanțe fundamentate pe principiul lucrului judecat, fapt

care va face inutilă cercetarea temeiurilor prin care se urmărește schimbarea

în parte a sentinței.

În materie de lucru

judecat, interesul legiuitorului în protejarea hotărârilor judecătorești prin

care s-a soluționat un litigiu, este exprimat din perspectiva dreptului

material, în cuprinsul prevederilor art. 1201 C. civ., după cum și din punct de

vedere al dreptului substanțial, în varianta de reglementare a dispozițiilor art.

166 C. proc. civ. Aceste din urmă reglementări, recunosc puterii de lucru

judecat caracterele unei excepții absolute, de ordine publică, ce poate fi

invocată de instanță și de părți chiar înaintea instanțelor de recurs.

Deosebirea, nu doar

doctrinară, dintre cele două sintagme, este nuanțată de trăsăturile pe care le

dobândește hotărârea judecătorească în diferitele ipostaze ale dinamicii

acesteia, fiind recunoscută autoritatea de lucru judecat a hotărârilor

adoptate, cât timp aceasta poate fi atacată prin căile de atac, hotărârea

dobândind putere de lucru judecat atunci când aceasta nu mai poate fi reformată

sau retractată prin căile ordinare sau extraordinare de atac.

Dincolo de

diferențele arătate, care nu sunt singulare și, implicit, limitative în

interpretarea naturii celor două noțiuni - antamate de reprezentanții

convenționali ai părților în disputa procesuală angajată în fața instanței de

apel - rațiunea susținută de judecătorul primei instanțe, în abordarea

problematicii, denotă o analiză de profunzime profesională a situației puterii

de lucru judecat raportat la speța examinată. Prin aceasta s-a conturat ideea

că autoritatea de lucru judecat a dispozitivului Sentinței civile nr. 1537/2002

a Tribunalului Covasna nu se opune pretențiilor din cererea reclamantei, care

însă este paralizată de puterea de lucru judecat a stării de fapt judecate,

reflectată în expozitivul menționatei hotărâri.

Privit în acești

parametrii de interpretare, argumentul relațional dintre autoritate și putere

de lucru judecat este, în principiu, corect.

Greșeala provine însă

de la analiza dată obiectului cererii supuse soluționării, considerat a fi

identic cu cel al cauzei care a format obiectul dosarului în care s-a pronunțat

Sentința civilă nr. 1537/2002 a Tribunalului Covasna.

Identitatea de obiect

al cauzei - condiție asupra căreia prima instanță a statuat ca fiind întrunită

din perspectiva lucrului judecat - trebuie privită nu doar sub cerința

existenței aceluiași bun determinat, eventual de aceeași cantitate, dar și din

punctul de vedere al aceluiași drept subiectiv care poartă asupra acelui

obiect.

În raportul de

conflict dedus judecății, obiectul este reprezentat de contravaloarea

investițiilor pretins suportate de reclamantă la extinderea construcției care a

aparținut autoarei pârâților, precum și la edificarea unei noi construcții, în

regim P+1.

Or, în cercetarea

contestației întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, asupra motivului

care a determinat reclamanta să respingă cererea de restituire în natură a

imobilului, motivat de efectuarea unor investiții care i-au sporit valoarea,

prin Sentința civilă nr. 1537/2002, tribunalul a arătat că aceste investiții nu

sunt în acord cu prevederile art. 18 alin. (1) din redactarea inițială a Legii nr.

10/2001, fiind realizate de terțe persoane cărora le profită sporul de valoare.

Motivația este reluată în considerentele deciziei civile nr. 25/ AP din 28

martie 2003 a Curții de Apel Brașov, prin care a fost soluționat apelul

declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 1537/2002 și în care

curtea reține executarea de către reclamantă a unor reparații construcții,

instalații electrice și sanitare și nicidecum executarea altor construcții. În

mod corespunzător, decizia nr. 1931 din 10 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, respingând recursul exercitat de

reclamantă reține că aceasta nu a solicitat în respectiva cauză incidența art. 18

lit. c) din Legea nr. 10/2001, care să justifice efectuarea unei expertize prin

care să dovedească existența unui imobil nou în raport cu cel preluat.

Așadar, în expunerile

care au stat la baza pronunțării acestor hotărâri, instanțele nu au avut în

vedere extinderile pretinse de reclamantă, cu atât mai puțin edificarea unei

noi construcții, elemente dovedite ca stare de fapt a existenței lor în

cuprinsul probatoriului administrat în fața primei instanțe (cercetare la fața

locului, expertiza tehnică de specialitatea construcții, declarații martori).

Considerentele unei

hotărâri sunt, la rândul lor, cuprinse în sfera noțiunii de lucru judecat,

acestea constituind susținerea necesară dispozitivului, cu care fac corp comun.

Din moment ce

considerentele relevate nu poartă asupra investițiilor pretinse de reclamantă,

în mod greșit tribunalul a admis excepția puterii de lucru judecat a acestora,

rezultată din chiar cuprinsul Sentinței civile nr. 1537/2002, raportat la

obiectul litigiului, ceea ce echivalează cu soluționarea procesului fără a

intra în judecata fondului.

Împotriva deciziei nr.

6/ AP din 27 ianuarie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale au

declarat recurs

pârâții

O.S., I.H.C. și P.B.M.I.C.

Recurentul O.S. a

susținut, în motivarea recursului, că, instanța de apel în mod greșit a reținut

că obiectul cererii de față nu este identic cu cel care a format obiectul

dosarului în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 1537/2002 a Tribunalului

Covasna.

Din cercetarea

contestației întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, asupra motivului care

a determinat-o pe reclamantă să respingă cererea de restituire în natură a

imobilului, rezultă că se regăsesc aceleași elemente ca și în prezenta acțiune.

Astfel, reclamanta,

prin Decizia nr. 92 din 31 mai 2002, a respins cererea de restituire în natură

a construcțiilor pe considerentul prevăzut de art. 18 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 10/2001 și a propus acordarea de despăgubiri moștenitoarei fostei

proprietare, B.E.

În contestația

formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către moștenitoarea B.E. împotriva

Deciziei nr. 92/2002, reclamanta din cauza de față a solicitat respingerea

contestației, susținând că a efectuat unele lucrări de renovări și investiții

la clădirea expropriată, care astfel a devenit o altă clădire față de cea preluată

și a susținut că „în spatele clădirii a fost construit un depozit și birouri pe

o suprafața de 400 mp cu o valoare estimată la cea 3 miliarde lei

”

.

Contrar celor

reținute de către instanța de apel, instanțele judecătorești care au soluționat

contestația nu au reținut executarea altor construcții de către reclamantă pe

terenul fostei proprietare anterior exproprierii. În urma examinării apărărilor

susținute de reclamantă, instanțele le-au considerat neîntemeiate și au admis

contestația notificatoarei B.E.

Aceste apărări ale

intimatei, referitoare la invocarea lucrărilor de investiții și construcții, au

fost determinante și ele au fost analizate de instanțele care au decis că nu au

existat lucrări de construcții de natura celor pentru care se pretind în prezent

despăgubiri.

Instanța de fond în mod

corect a reținut că instanțele care au soluționat contestația formulată în baza

Legii nr. 10/2001 au stabilit în mod irevocabil că nu este cazul aplicării art.

18 lit. c) din Legea 10/2001. Din considerentele hotărârilor judecătorești

pronunțate în litigiul anterior rezultă că instanțele au analizat apărările și dovezile

administrate în susținerea acelorași apărări ale reclamantei din prezenta cauză,

pronunțându-se și asupra acestor aspecte. Înscrisurile administrate de intimata

din acea cauză (reclamantă în prezenta cauză) au fost aceleași ca și în prezentul

litigiu, iar temeiul de drept în baza căruia s-a respins notificarea, respectiv

art. 18 lit. c) din Legea 10/2001, implica existența unor construcții noi sau

transformarea unui imobil vechi în unul cu totul nou. Or, prin considerentele

hotărârilor judecătorești care au soluționat contestația în baza Legii nr. 10/2001,

instanțele de judecată au reținut implicit că acest articol nu este incident în

speță, ca efect al analizei probelor administrate.

Același recurent mai

susține că, prin decizia recurată se încălca principiul securității

raporturilor juridice, care este garantat de Convenția Europeana a Drepturilor

Omului și se încălca dreptul de proprietate al recurentului pârât, care a

preluat de la notificatoarea B.E. bunul restitui în întregime în baza Legii nr.

10/2001, drept garantat de art. 1, Protocolul 1 din CEDO, dobândit prin

contractul de vânzare-cumpărare, respectiv, în baza unui act valabil încheiat,

care nu a fost anulat. Recurentul invocă hotărârea pronunțată de Curtea

Europeana a Drepturilor Omului în cauza Amurăriței împotriva României.

O altă critică a

aceluiași recurent vizează faptul că în mod greșit instanța de apel a reținut

că prima instanță ar fi soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului

și că valorificarea dreptului la despăgubiri pe cale separată este

inadmisibilă, deoarece reclamanta avea posibilitatea să ceară aceste

despăgubiri în procedura Legii nr. 10/2001.

Recurenții I.H.C. și P.B.M.I.C.

susțin că instanța de apel a interpretat în mod greșit actul dedus judecații.

Se arată că unul

dintre motivele de apel ale reclamantei a fost acela că prima instanță a

pronunțat hotărârea atacată, prin invocarea din oficiu, după dezbaterea în fond

a cauzei, a excepției autorității lucrului judecat, fără a pune acest aspect în

discuția contradictorie a părților. Instanța de apel a considerat ca întemeiată

susținerea intimatei motivând admiterea apelului și casarea cu trimitere spre

rejudecare pe argumentul că instanța a pronunțat sentința fără a intra în cercetarea

fondului.

Recurenții susțin că

s-a ajuns la aceasta concluzie printr-o interpretare greșita a motivului de

apel invocat de către intimata reclamantă, în condițiile în care, dintr-o

simplă lecturare a dispozitivului sentinței civile pronunțată de Tribunalul

Covasna se poate constata că instanța de fond a admis în parte acțiunea și a

respins-o raportat la recurenți ca fiind neîntemeiată, iar nu în baza excepției

autorității lucrului judecat.

Acest motiv de apel

nu are nicio legătură cu motivul pentru care instanța de fond a respins

acțiunea ca neîntemeiata raportat la recurenții I.H.C. și P.B.M.I.C.

Acțiunea nefiind

respinsă, ci admisă în parte și, totodată, motivul de apel privind excepția

invocată neavând legătură cu recurenții, soluția instanței de apel de admitere

a apelului cu trimitere spre rejudecare este total nejustificată.

Recurenții consideră

că, în acest mod, a fost încălcat art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care prevede

în mod expres că, se casează cu trimitere spre rejudecare numai în situația în care

prima instanță a pronunțat hotărârea fără a intra în cercetarea fondului.

Printr-o simpla

lecturare a sentinței se poate constata că, instanța nu numai că a intrat în

cercetarea fondului și a făcut aprecieri în fapt și în drept privitor la

soluția dată, dar a și admis în parte acțiunea, respingând, în mod legal și temeinic,

acțiunea raportat la cei doi recurenți.

Instanța de fond s-a

pronunțat asupra acțiunii introductive de instanța, așa cum aceasta a fost

modificată și precizată de mai multe ori, situație în care nu se putea dispune

casarea cu trimitere spre rejudecare pentru „neintrarea în cercetarea fondului

și pronunțarea pe o excepție”. Cel mult, dacă se considera că acest motiv de

apel este întemeiat, instanța de apel trebuia să se pronunțe atât pe acest

motiv de apel, cât și pe toate celelalte motive de apel invocate și, în

situația în care ar fi ajuns la concluzia că se impune admiterea apelului, ar

fi putut modifica în tot sau în parte hotărârea primei instanțe.

Prin pronunțarea

asupra unui aspect care nu a format obiectul dispozitivului soluției

pronunțate, instanța de fond pronunțându-se în mod vădit și cert asupra

fondului cauzei, prin admiterea chiar și în parte a acțiunii și respingere ca neîntemeiat,

iar nu în baza excepției autorității de lucru judecat în ceea ce îi privește pe

recurenții I.H.C. și P.B.M.I.C., care nu au nicio legătură cu aceasta excepție,

instanța a pronunțat o hotărâre atât prin interpretarea greșita a actului dedus

judecații, cât și prin aplicarea greșită a legii.

În ceea ce privește

motivarea respingerii acțiunii, așa cum aceasta a fost modificată și precizată

raportat la cei doi recurenți, nu se regăsește în dispozitiv și, mai ales, în

considerente, o motivare care să facă cea mai mică referire la excepția

autorității de lucru judecat sau a puterii lucrului judecat.

În aceste condiții,

hotărârea pronunțată de instanța de apel este o hotărârea dată cu aplicarea

greșită a legii și, totodată, cu încălcarea acesteia, prin nerespectarea

dispozițiilor Codului de procedura civila referitoare la casarea cu trimitere

spre rejudecare și la aprecierea ce trebuie dată tuturor motivelor de apel.

Cei doi recurenți mai

susțin că autoritatea de lucru judecat nu a fost invocată ca și excepție, ci

doar ca motivare a apărării de fond și, pe cale de consecință, instanța a făcut

aprecieri nu asupra dispozitivului Sentinței civile nr. 1537 din 18 decembrie 2002

a Tribunalului Covasna, ci asupra celor soluționate irevocabil cu acea ocazie,

soluții menținute de către Curtea de Apel Brașov.

Dimpotrivă, instanța

de fond a reținut în mod expres că nu se poate reține autoritatea de lucru

judecat în raport de soluția anterioară, în acea cauză nefiind stipulate pretenții

exprese din partea intimatei reclamante dar, în urma restituirii s-a decis

irevocabil asupra lucrărilor care au adus spor de valoarea imobilului și inexistența

unor lucrări noi de construcție.

În aceste condiții,

este eronată susținerea că invocarea autorității lucrului judecat nu s-a făcut

în condiții procedurale,cu respectarea prevederilor art. 166 C. proc. civ.,

precum și susținerea faptului că această excepție a fost invocată după închiderea

dezbaterilor asupra fondului.

Din simpla verificare

a dispozitivului sentinței civile nr. 1693 din 08 iulie  2011 se poate constata

că s-a discutat și nu s-a admis excepția de autorității de lucru judecat, ci

doar s-a admis în parte acțiunea, și anume, numai pe aspectele dovedite ca

fiind întemeiate și recunoscute de către pârâtul O.S..

Totodată, s-a respins

ca neîntemeiată și cererea de obligare în solidar cu pârâtul O.S. a recurenților

P.B.M.I.C. și I.H.C.

Nicăieri în

dispozitivul sentinței nu se regăsește vreo referire la excepția autorității de

lucru judecat, iar referirile la sentința pronunțată în 2002 de către

Tribunalul Covasna reprezintă o motivare a soluției adoptate de către instanța

de fond.

Recurenții consideră

greșit raționamentul instanței de apel și în ceea ce privește modul în care a

apreciat cu privire la soluționarea irevocabila a situației identității și compunerii

imobilului în litigiu. Faptul că prin sentința civilă anterioară nu s-a

soluționat vreo cerere reconvențională formulată de către intimata

reclamantă nu este relevant, deoarece în orice situație în care s-au avut în

vedere toate susținerile părților, ca pretenții sau ca apărări de fond, soluțiile

pronunțate sunt câștigate și irevocabile, aceleași aspecte nemaiputând fi

invocate având la baza un alt temei juridic.

Deși se face referire

la aspectele reținute în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceste

referiri sunt în afara sensului pe care Înalta Curte l-a exprimat în mod clar

și corect, interpretând în mod greșit dispozițiile intrate în puterea lucrului

judecat.

Faptul că reclamanta

nu a depus cerere reconvențională nu înseamnă că acesta poate să solicite

despăgubiri pentru investițiile făcute în baza principiului îmbogățirii fără

justă cauză. Intimata reclamantă a fost parte principală în acea cauză, în care

a solicitat și administrat probatorii, dar a avut și posibilitatea de a face

referi motivate și probate la apărările menționate în întâmpinare.

Hotărârile anterioare

au vizat nu numai acțiunea principală, ci și apărările din întâmpinare și au

constatat irevocabil că reclamanta intimată nu a făcut investiții și nici nu a

avut autorizație pentru a executa investiții, ci doar reparații, care nu au condus

la transformarea imobilului. În acest context, aprecierile instanței de apel sunt

rezultatul aplicării greșite a legii.

Se mai arată, în

susținerea recursului, că, principiul îmbogățirii fără justă cauză nu poate fi

invocat ca și temei juridic al acțiunii, în condițiile în care investițiile

pretinse au fost efectuate într-o perioadă în care reclamanta a încasat chirie

pentru folosința imobilului.

Examinând decizia

recurată, prin raportare la motivele de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

În ceea ce privește

criticile comune ale recurenților, referitoare la identitatea de obiect între

prezentul litigiu și cel anterior, Înalta Curte le consideră nefondate.

Curtea de apel a

reținut în mod corect faptul că, în procesul finalizat prin Sentința civilă nr.

1537/2002 a Tribunalului Covasna, definitivă și irevocabilă, instanța a fost

învestită cu verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de legea

reparatorie pentru restituirea în natură a imobilului preluat de stat în mod

abuziv, neavând de soluționat o cerere în pretenții întemeiată pe îmbogățirea

fără justă cauză, așa cum este cea de față.

Apărarea unității

deținătoare a imobilului (reclamantă în prezentul litigiu), întemeiată pe

existența unor investiții constând în extinderi la imobilul preluat de stat și

adăugarea unei noi construcții, a fost examinată de instanțele anterioare din

perspectiva cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum aceasta era

în vigoare la momentul soluționării contestației, cu privire la natura

măsurilor reparatorii care pot fi acordate persoanei îndreptățite.

Statuând că imobilul

a cărui restituire s-a solicitat nu este unul nou în raport cu cel preluat, statuare

care a stat la baza soluției de restituire în natură a imobilului, instanțele

anterioare nu s-au pronunțat și asupra eventualului drept al unității

deținătoare la contravaloarea investițiilor. Această concluzie se întemeiază și

pe considerentele deciziei nr. 25/ AP din 28 martie 2003 a Curții de Apel

Brașov, prin care s-a soluționat apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței

civile nr. 1537/2002 Tribunalului Covasna, considerente în care s-a reținut în

mod explicit că despăgubirile cu privire la investiții reprezintă o cerere nouă

formulată direct în apel. Aceasta semnifică faptul că instanța care a

soluționat procesul anterior nu s-a considerat învestită cu judecata unui capăt

de cerere având ca obiect contravaloarea investițiilor, întemeiat pe

îmbogățirea fără justă cauză.

În plus, prin decizia

nr. 1931 din 10 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se reține că

unitatea deținătoare (reclamantă în prezenta cauză) nu a invocat incidența art.

18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 și nu a formulat o cerere reconvențională prin

care să se solicite valoarea investițiilor, pentru a se justifica efectuarea

unei expertize. Se confirmă astfel faptul că în procesul anterior instanța nu a

efectuat verificări jurisdicționale cu privire la investițiile efectuate,

verificări de natură a împiedica formularea unei noi acțiuni, ca cea de față,

întrucât, deși reclamanta a formulat în cursul respectivului proces apărări și

a solicitat probe pentru a dovedi investițiile efectuate, instanța de recurs a

apreciat că acestea nu trebuie examinate în raport de limitele învestirii.

Faptul că prin Sentința

civilă nr. 1537/2002 a Tribunalului Covasna și prin decizia nr. 25/Ap/2003 a

Curții de Apel Brașov au fost examinate apărările din întâmpinarea depusă în

acel proces de unitatea deținătoare nu poate conduce la concluzia că instanțele

au tranșat asupra dreptului acesteia, astfel cum este dedus judecății în

prezenta cauză, deoarece apărările respective, ce vizau problema investițiilor,

au fost analizate exclusiv din perspectiva Legii nr. 10/2001, stabilindu-se că

investițiile invocate nu au fost de natură să transforme imobilul într-unul cu

totul nou.

Problema încălcării

principiului securității raporturilor juridice, din perspectiva prevederilor art.

6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenție, precum și incidența celor statuate de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cauza Amurăriței împotriva României, în ce îl

privește pe recurentul O.S., sunt aspecte care vizează modul în care urmează a

se soluționa pe fond cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu acest

recurent. Atâta vreme cât prin decizia recurată instanța de apel nu a stabilit

în sarcina acestuia vreo obligație care să-l afecteze din punct de vedere

patrimonial, ci doar a stabilit că procesul trebuie rejudecat pe fond,

criticile acestui recurent nu sunt întemeiate, dreptul său de proprietate

asupra bunului nefiind afectat prin decizia atacată.

Critica vizând faptul

că în mod greșit instanța de apel a reținut că prima instanță ar fi soluționat

procesul fără a intra în cercetarea fondului, invocată și dezvoltată de toți

recurenții, este, de asemenea, neîntemeiată.

Prima instanță,

reținând că în procesul anterior s-a examinat situația de fapt și s-a statuat

în drept cu privire la dreptul reclamantei la despăgubiri, a apreciat că

puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate anterior o împiedică să

examineze prezenta acțiune, deoarece altfel, s-ar ajunge la negarea unei

situații de fapt și de drept dezlegate printr-o hotărâre irevocabilă.

Instanța de apel, concluzionând

în mod corect că în procesul anterior verificarea jurisdicțională nu a fost

efectuată în privința obiectului prezentului litigiu, a admis apelul și a făcut

aplicarea corectă a prevederilor art. 297 C. proc. civ., trimițând cauza spre

rejudecare. Soluția astfel pronunțată este în acord cu norma procedurală

menționată, deoarece prima instanță a pronunțat sentința fără a intra în

cercetarea fondului, ca urmare a reținerii greșite a puterii de lucru judecat.

În considerentele

sentinței, prima instanță nu a făcut o analiză proprie a fondului cererii cu

care a fost învestită, ci a prezentat conținutul verificărilor jurisdicționale

efectuate în procesul anterior, al căror rezultat, concretizat în hotărârile

judecătorești pronunțate în cadrul contestației formulate pe temeiul Legii nr. 10/2001,

l-a apreciat ca având efect inhibitor, de împiedicare a reluării verificărilor

privind existența investițiilor, valoarea acestora și dreptul reclamantei la

despăgubire, în prezentul litigiu.

Recurenții I.H.C.

și P.B.M.I.C. susțin că, în ceea ce îi privește, soluția desființării

sentinței cu trimitere spre rejudecare ar fi greșită, deoarece instanța de fond

a admis în parte acțiunea și a respins-o raportat la acești recurenți ca fiind

neîntemeiată, iar nu în baza excepției autorității lucrului judecat.

De asemenea, mai

susțin că instanța de apel a interpretat greșit motivul de apel al reclamantei,

care nu avea legătură cu situația acestor recurenți, în condițiile în care,

prin sentință, acțiunea nu a fost respinsă, ci admisă în parte.

Aceste critici sunt

nefondate. În primul rând, „interpretarea greșită a unui motiv de apel” nu se

circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., text

care se referă expres la interpretarea actului dedus judecății.

În al doilea rând,

distincția pe care o fac recurenții în legătură cu modul de soluționare a

acțiunii de către instanța de fond în ceea ce îi privește, comparativ cu modul

de soluționare a aceleiași acțiuni în raport cu pârâtul O.S., nu are

corespondent în realitate. Din considerentele sentinței reiese că prima

instanță a apreciat că este incidentă puterea de lucru judecat sub aspectul

obiectului procesului, fără a distinge în raport de fiecare dintre pârâți.

Situația diferită a pârâtului O.S. a fost determinată de recunoașterea parțială

a pretențiilor de către acesta, ceea ce nu produce consecințe asupra

caracterului unitar pe care prima instanță a înțeles să-l imprime soluției de

respingere a acțiunii pentru restul pretențiilor în raport cu toți pârâții.

Chiar dacă prima

instanță nu a admis excepția autorității de lucru judecat în raport de soluția

anterioară, modul în care a motivat soluția de respingere a acțiunii, în sensul

reținerii puterii de lucru judecat cu consecința neexaminării obiectul și

temeiului de drept invocat de reclamantă în prezentul litigiu, a determinat

incidența prevederilor art. 297 C. proc. civ., fiind un caz de soluționare a

procesului fără a intra în judecata fondului.

Invocarea de către

aceiași recurenți a irelevanței faptului că în procesul anterior reclamanta nu

a formulat o cerere reconvențională, nu este oportună în contextul motivelor

care au determinat admiterea apelului, motive pe care recurenții au interes să

le combată în prezentul recurs. Astfel, instanța de apel nu și-a argumenta

soluția de desființare a sentinței cu trimitere spre rejudecare pe ideea

inexistenței unei cereri reconvenționale, formulată în procesul anterior, care

să fi avut ca obiect despăgubirile pretinse de reclamantă. Independent de

existența sau nu a unei astfel de cereri, instanța de apel a considerat, în mod

corect, că, în litigiul având ca obiect contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001,

instanțele nu au rezolvat problema investițiilor, cu atât mai puțin cea

referitoare la edificarea unei noi construcții.

Susținerile privind

greșita interpretare a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, care ar

fi condus, în opinia recurenților, la referiri „în afara sensului pe care

Înalta Curte l-a exprimat în mod clar și corect”, nu pot fi primite, deoarece,

așa cum s-a arătat anterior, prin decizia nr. 1931 din 10 martie 2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-a reținut că unitatea deținătoare (reclamantă în

prezenta cauză) nu a invocat incidența art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

care să justifice efectuarea unei expertize prin care să se dovedească

existența unui imobil nou în raport cu cel preluat, rezultând, așadar, că în

procesul anterior instanța nu a efectuat verificări jurisdicționale cu privire

la investițiile afirmate de reclamantă, verificări de natură a împiedica

formularea unei noi acțiuni, ca cea de față.

Susținerea

recurentului O.S. privind inadmisibilitatea valorificării dreptului la

despăgubiri pe cale separată, deoarece reclamanta ar fi avut posibilitatea să

ceară aceste despăgubiri în procedura Legii nr. 10/2001, nu poate fi examinată

de Înalta Curte în această fază procesuală, limitele judecății în recurs fiind

determinate de ceea ce s-a judecat în apel. Cum instanța de apel a examinat

exclusiv problema incidenței puterii lucrului judecat, soluționând corect

apelul, în sensul admiterii și trimiterii cauzei spre rejudecare, cenzura în

recurs se limitează la verificarea legalității acestei soluții, urmând ca alte

apărări sau excepții ce vizează dreptul la acțiune sau chiar fondul dreptului

dedus judecății să fie avute în vedere de instanța de rejudecare.

Pentru aceleași

considerente, Înalta Curte nu va examina nici susținerea celorlalți doi

recurenți, referitoare la faptul că reclamanta nu ar mai putea să solicite despăgubiri

pentru investițiile făcute în baza principiului îmbogățirii fără justă cauză

(recurenții invocând, astfel, tot problema inadmisibilității valorificării

dreptului la despăgubiri pe cale separată), după cum nu se va putea pronunța

nici asupra eventualei compensări a valorii investițiilor cu folosul realizat

din închirierea imobilului, care constituie o apărare de fond, invocată de

recurenți în finalul motivelor de recurs.

Față de aceste

considerente, constatând că soluția instanței de apel de apel este legală, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile au fost respinse, ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de pârâții I.H.C., O.S. și P.B.M.I.C. împotriva deciziei nr.

6/ AP din 27 ianuarie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2013.