ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4061/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 21

decembrie 2009, reclamanta SC L. SA București a chemat în judecată Agenția

Națională de Administrare Fiscală și D.R.A.O.V. Constanța, solicitând anularea

deciziilor nr. 117 din 3 iulie 2009 și nr. 408 din 5 noiembrie 2009 prin care a

fost stabilită în sarcina societății o diferență suplimentară de TVA și

accesorii în sumă de 13.064.620 RON.

În motivarea cererii,

reclamanta a susținut că actele administrative sunt nelegale, organele fiscale stabilind

în mod incorect că la un număr de 21 de declarații vamale de import, depuse în perioada

8 iulie 2004-9 septembrie 2005 au fost efectuate operațiuni de import definitiv

de suporturi informatice, conținând software, fără a fi inclusă în valoarea în vamă

a bunurilor importate și contravaloarea software-ului.

Reclamanta a învederat

că, nefiind încadrat în categoria bunurilor corporale, software-ul nu putea face

obiectul unei livrări de bunuri sau al unui import de bunuri, neputând fi supus

plății taxei pe valoarea adăugată.

Prin sentința civilă

nr. 2243 din 11 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut în esență că programele software stocate pe suporturi

informatice reprezintă bunuri, reclamanta datorând TVA aferentă la data importului,

astfel încât debitul stabilit este corect.

Împotriva sentinței a

declarat recurs reclamanta SC L. SA București, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Astfel, reclamanta a arătat

că instanța a dat o interpretare eronată dispozițiilor art. 128 alin. (1), art.

129 alin. (1) și (131) C. fisc., reținând că programele software constituie bunuri

mobile corporale.

În acest sens, reclamanta

a învederat că programele software nu pot fi asimilate bunurilor mobile corporale,

nefăcând parte din categoria utilităților, ci a serviciilor furnizate pe cale electronică,

fiind astfel aplicabile prevederile art. 129 alin. (1) C. fisc. referitoare la prestarea

de servicii.

Reclamanta a mai susținut

în recurs că instanța de fond a dat o calificare eronată deciziei nr. 7/2006 a Comisie

fiscale centrale, care prevede că din punctul de vedere al TVA, importul de software

pe suporturi informatice se consideră import de bunuri. Această decizie, a arătat

reclamanta, nu are aplicabilitate, nefiind în vigoare la data importului și neputând

fi considerată ca având doar caracter interpretativ.

Astfel, conform legislației

vamale în vigoare în perioada 2004-2006, explicitate prin decizia nr. 368/1998 a

D.G.V., valoarea în vamă cuprinde doar costul suportului informatic propriu-zis,

nu și valoarea datelor conținute. Sub acest aspect, a precizat reclamanta, societatea

comercială nu poate fi obligată la plata TVA pentru programele informatice, ci doar

pentru valoarea CD-urilor.

Reclamanta a criticat

sentința și cu privire la obligațiile fiscale accesorii, arătând că, și în situația

în care s-ar include în valoarea în vamă costul produselor software, aplicarea majorărilor

de întârziere ar trebui să privească numai intervalul cuprins între data realizării

importurilor și cea a emiterii rapoartelor de inspecție fiscală prin care s-a aprobat

rambursarea de TVA, respectiv perioada 8 noiembrie 2004-20 iunie 2006.

Analizând actele și lucrările

dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și 304

1

C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins

ca atare.

Astfel, recalcularea datoriei

vamale în urma controlului vamal ulterior ce a vizat operațiunile vamale de import

- produse IT, CD-uri înregistrate cu software - din perioada iulie 2004-aprilie

2006 s-a efectuat cu respectarea dispozițiilor legale în materie.

La data efectuării importurilor

era în vigoare Legea nr. 571/2003 care prevede la art. 1 alin. (3) că, în materie

fiscală, dispozițiile C. fisc. prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte

normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile codului .

Din acest considerent,

Curtea nu poate primi susținerea reclamantei privind aplicabilitatea deciziei

nr. 368/1998 a D.G.V. privind evaluarea suporturilor informatice pentru echipamentele

de tratare a datelor, conținând date sau instrucțiuni, potrivit căreia valoarea

în vamă nu va cuprinde costul ori valoarea datelor sau a instrucțiunilor pe care

le conține, ci doar costul sau valoarea suportului informatic propriu-zis.

În cauză, stabilirea diferențelor

de TVA s-a făcut conform dispozițiilor ce reglementează baza de impozitare pentru

taxa pe valoarea adăugată cuprinse în C. fisc., act normativ de rang superior, care

prevede la art. 126 că sunt impozabile operațiunile care constituie sau sunt asimilate

cu o livrare de bunuri, precum și importul de bunuri efectuat, în România.

În art. 128 din același

cod se prevede că este considerat livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune

de bunuri ca și un proprietar, iar în normele metodologice de aplicare a C.

fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, se stipulează că furnizarea de programe informatice

standard pe dischetă sau pe un alt purtător de date constituie livrare de bunuri,

programele informatice reprezentând orice software care conține date preînregistrate,

este comercializat ca atare și, după instalare, poate fi utilizat în mod independent

în formatul standard.

Astfel fiind, Curtea constată

că instanța de fond a procedat corect, reținând că operațiunile de import de software

pe suporturi informatice reprezintă livrare de bunuri și nu prestare de servicii,

astfel cum a susținut reclamanta.

Cât privește decizia

nr. 7/2006 a Comisiei fiscale centrale prin care s-a explicitat înțelesul art. 128,

129 și 131 C. fisc., în sensul că importul de software se consideră import de bunuri

din punctul de vedere al TVA, nu are un caracter de sine stătător, neputându-se

susține că, prin aplicarea ei, ar retroactiva, prevederile deciziei făcând corp

comun cu legea în baza căreia a fost dată, respectiv C. fisc., intrat în vigoare

la 1 ianuarie 2006.

În acest sens, art. 10

alin. (1) Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 877/2005 privind constituirea și atribuțiile

Comisiei fiscale centrale dispune că soluțiile unitare adoptate sunt aplicabile

de la data intrării în vigoare a actului normativ în baza căruia au fost date.

Pentru considerentele

expuse mai sus, Curtea constată că este legală și temeinică soluția instanței de

fond, organele vamale recalculând în mod corect TVA aferentă importurilor de software

în sumă totală de 5.046.590 RON, la care se adaugă accesoriile bugetare.

Referitor la cuantumul

majorărilor de întârziere, acestea au fost bine calculate, fiind datorate în conformitate

cu prevederile art. 119 alin. (1) C. proc. fisc., întrucât faptul generator și exigibilitatea

TVA au intervenit la data nașterii datoriei vamale, respectiv la momentul înregistrării

declarațiilor vamale de import.

În raport de cele expuse

mai sus, criticile aduse sentinței de către reclamantă nefiind întemeiate, Curtea

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC

L. SA București împotriva sentinței nr. 2243 din 11 mai 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 septembrie

2011.