ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4800/2011

Asupra cererii de revizuire

de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 2253

din 14 aprilie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a r

espins

ca tardiv recursul formulat de Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța, în ceea ce privește cererea de suspendare

a executării actelor administrativ-fiscale atacate, a admis recursurile formulate

de A.N.A.F. și Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru Accize

și Operațiuni Vamale Constanța împotriva sentinței nr. 2121 din 4 mai 2010 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința

recurată și a respins acțiunea formulată de reclamantă, cât și cererea de suspendare

a executării actelor administrativ-fiscale atacate, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de recurs a constatat că recurentei Autoritatea Națională a Vămilor

prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța i-a fost comunicată

sentința nr. 2121 din 4 mai 2010 la 5 august 2010, iar aceasta a formulat recurs

la 23 august 2010, peste termenul de 5 zile de la comunicarea sentinței prevăzut

de art. 15 alin. (2) coroborat cu art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, constatându-se

tardiv recursul cu privire la cererea de suspendare.

Pe fondul cauzei s-a constat

că pentru programele de soft introduse în țară pe suport CD, intimata importatoare

avea obligația plății drepturilor vamale la valoarea soft-urilor, în condițiile

în care acestea au fost facturate distinct de furnizorul extern și implicit datora

TVA pentru acest import distinct de bunuri conform art. 131 alin. (1) și 126

alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., concluzionându-se că în mod corect

s-a emis decizia pentru regularizarea situației din 6 noiembrie 2009, în baza procesului-verbal

de control din 6 noiembrie 2009 prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații

vamale suplimentare în sumă de 7.682.103 RON din care 2.853.090 RON TVA aferentă

importului pentru perioada 20 ianuarie 2004-27 octombrie 2004, respectiv 4.829.013

RON majorări de întârziere.

Ulterior, urmare a contestației

formulată de reclamantă împotriva deciziei de regularizare, prin decizia din 11

ianuarie 2010 emisă de A.N.A.F., Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor

s-a dispus desființarea în parte a acestei decizii pentru obligații de plată în

sumă de 4.371.352 RON din care 1.617.518 RON TVA și 2.753.834 RON majorări de întârziere

aferente, fiind respinsă contestația pentru suma de 3.310.751 RON, din care 1.235.572

RON TVA și 2.075.179 RON majorări de întârziere aferente.

S-a reținut că în perioada

controlată, ianuarie 2004-aprilie 2004, reclamanta a înregistrat declarații vamale

de import definitiv pentru un număr de 87 de operațiuni de import de software la

care, în mod eronat, nu a inclus în baza de impozitare a TVA sumele reprezentând

contravaloarea soft-urilor, conform valorilor din facturile externe, declarând la

data depunerii declarației vamale valoarea în vamă doar pentru suporturile fizice,

CD-urile.

Instanța de recurs a stabilit

că la momentul derulării importului au fost incidente dispozițiile C. fisc., care

a intrat în vigoare la 1 aprilie 2004, că potrivit art. 131 alin. (1) C. fisc.,

„se consideră import de bunuri intrarea de bunuri în România, provenind dintr-un

alt stat”, iar conform art. 126 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.,

„în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată se cuprinde și importul de bunuri”,

concluzionându-se în raport de aceste dispoziții, că prin introducerea în țară de

către reclamantă a soft-urilor, conform valorilor din facturile externe, necontestate,

s-a efectuat un import de bunuri care intră în sfera de aplicare a TVA.

S-a apreciat că Decizia

nr. 368/1998 a Directorului General al Direcției Generale a Vămilor, invocată de

reclamantă și reținută de instanța de fond ca temei legal al admiterii acțiunii,

este contrară prevederilor enunțate aC. fisc., fiind abrogată implicit prin

art. 298 alin. (1) pct. 44, potrivit căruia: „la data intrării în vigoare a prezentului

cod se abrogă orice dispoziții contrare”.

S-a stabilit că sunt incidente

în cauză dispozițiile art. 76, art. 141, art. 148 alin. (1) din Legea nr. 141/1997

privind C. vam. al României, în vigoare la momentul declarațiilor vamale de import,

potrivit cărora valoarea în vamă se determină și se declară de către importator,

care este obligat să depună declarația pentru valoarea în vamă a tuturor importurilor

de bunuri însoțită de facturi, pentru care se naște datoria vamală de la data depunerii

declarației vamale, însă societatea reclamantă a nesocotit aceste prevederi și a

declarat valoarea în vamă doar pentru suporturile fizice, CD-uri nu și pentru soft-uri,

deși avea facturi distincte.

S-a concluzionat că importatorul

avea obligația plății drepturilor vamale, inclusiv la valoarea soft-urilor, în condițiile

în care acestea au fost facturate distinct de furnizorul extern, iar potrivit

art. 126 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., avea obligația de a

include în baza de impozitare a TVA și sumele reprezentând contravaloarea soft-urilor,

conform valorilor din facturile externe, existența acestora nefiind contestată.

Instanța de recurs a considerat

că faptul generator și exigibilitatea TVA a intervenit la data nașterii datoriei

vamale, respectiv la data înregistrării declarațiilor vamale de punere în liberă

circulație, s-au calculat corect și majorări de întârziere,care sunt datorate în

conformitate cu art. 119 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.,

cu modificările și completările ulterioare.

Instanța de control judiciar

a constatat că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea

nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actelor administrativ fiscale, neexistând

nici „cazul bine justificat” în sensul art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ

, nici „paguba iminentă” așa cum este aceasta definită de art. 2 lit. ș) din același

act normativ.

Împotriva deciziei

nr. 2253 din 14 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție intimata-reclamantă

SC

S.T.R. SRL a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322

pct. 2 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului

de revizuire întemeiat pe prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. s-a arătat că

prin acțiunea de contencios administrativ fiscal cu care a investit instanța de

judecată reclamanta-revizuentă, a invocat excepția de prescriere a dreptului organelor

vamale de a stabili datoria vamală, în raport de prevederile C. vam. comunitar.

Astfel, în opinia revizuentei,

de la data aderării României la Uniunea Europeană, limita maximă de comunicare către

debitor a datoriei vamale era de 3 ani, conform art. 221 alin. (3) din Regulamentul

nr. 2913/2003 al consiliului de instituire a C. vam. comunitar și nu de 5 ani de

la acordarea liberului de vamă, cum stabilește art. 100 din Legea internă nr. 86/2006

privind C. vam. al României.

Revizuenta a arătat că

excepția invocată nu a fost analizată nici de instanța de fond, în considerentele

sentinței 2121 din 4 mai 2010, Curtea de Apel București nepronunțându-se asupra

acestei excepții, care a fost ignorată și de instanța de recurs.

Revizuenta a susținut

că potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 „în cazul admiterii recursului,

instanța de recurs modificând sau casând sentința va rejudeca litigiul în fond,

dacă nu sunt motive de casare cu trimitere”, ceea ce presupunea obligația instanței

de control judiciar de a analiza toate aspectele de drept invocate de reclamantă

în acțiunea introductivă, inclusiv excepția prescripției, excepție de fond, dirimantă

și absolută.

S-a concluzionat că nepronunțarea

asupra acestei excepții reprezintă o minus petita, susceptibilă de a determina incidența

motivului de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., solicitându-se

admiterea cererii de revizuire, așa cum a fost formulată și schimbarea în parte

a hotărârii atacate, în sensul respingerii recursurilor declarate de pârâtele A.N.A.F.

și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța.

Curți asupra cererii de revizuire

Deși motivele invocate

de revizuentă, întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. vizează

într-adevăr nepronunțarea instanței de fond și a celei de recurs asupra excepției

prescripției drepturilor organelor vamale de a stabili o datorie vamală în sarcina

revizuentei, pentru importurile privind suporturi informatice, CD-uri înregistrate

cu soft, efectuate în perioada ianuarie 2004-decembrie 2004.

Se constată că revizuenta-reclamantă

nu a atacat sentința nr. 2121/2010 a Curții de Apel București, care s-a pronunțat

asupra fondului cauzei, fără a analiza excepția invocată de reclamantă.

Această hotărâre a fost

atacată numai de instituțiile pârâte, prin decizia nr. 2253/2011 Înalta Curte de

Casație și Justiție admițând recursurile și procedând la modificarea sentinței,

în sensul respingerii acțiunii reclamantei, revizuentă în prezenta cauză.

Potrivit art. 126

alin. (2) și art. 129 din Constituție procedura de judecată și exercitarea căilor

de atac ordinare și extraordinare sunt stabilite numai prin lege.

Din aceste norme constituționale

rezultă că legiuitorul are dreptul și libertatea de a stabili condițiile în care

părțile interesate pot exercita căile ordinare și extraordinare de atac, cu respectarea

normelor și principiilor consacrate prin Legea fundamentală și prin actele juridice

internaționale la care România este interesată.

Din textul art. 322 C.

proc. civ. rezultă că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce poate fi promovată

pentru a îndrepta erorile de fapt necunoscute la momentul soluționării fondului

cauzei, în scopul stabilirii adevărului, în concordanță cu art. 124 din Constituție

privind înfăptuirea justiției.

Aplicarea principiului

siguranței raporturilor juridice legat de interesul general al asigurării stabilității

hotărârilor judecătorești definitive, precum și a raporturilor juridice supuse controlului

instanțelor prin hotărârile respective a impus ca legiuitorul să stabilească riguros,

concret și limitativ cazurile și motivele pentru care se poate exercita calea extraordinară

de atac a revizuirii, precum și modul în care acestea pot fi probate.

Concluzionând, se constată

că revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, care nu poate fi

promovată decât în cazurile expres enumerate de dispozițiile art. 322 C. proc. civ.,

în situația în care motivele prevăzute la pct. 1-pct. 10 nu au putut fi invocate

în cadrul căilor ordinare de atac reglementate de lege.

Cererea de revizuire nu

declanșează un litigiu nou, ci reprezintă o fază procesuală a aceluiași litigiu,

care se desfășoară în cadrul procesual conturat de etapele anterioare.

În speță, revizuenta-reclamantă

nu a declarat recurs împotriva sentinței nr. 2121 a Curții de Apel București, astfel

încât nu-și poate invoca propria pasivitate și lipsă de diligență în valorificarea

unui drept, motivul invocat de revizuentă neputând fi analizat omisso medio într-o

cale extraordinară de atac, deși nu a fost invocat pe calea recursului.

Susținerile revizuentei

cum că potrivit textului art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanța de recurs

era obligată ca rejudecând fondul pricinii să analizeze și excepția prescripției

ridicată de ea prin acțiune introductivă și nerezolvată de prima instanță este nefondată,

întrucât instanța de recurs s-a pronunțat asupra cererilor de recurs cu care a fost

investită, în conformitate cu art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în calea de atac

instanța de control judiciar nemaiputând analiza decât problemele de drept cu care

a fost sesizată de cei care au exercitat calea de atac.

O altă interpretare ar

însemna o încălcare a principiului egalității părților în procesul civil, prin favorizarea

în mod nepermis a unuia dintre participanți, care nu a exercitat recurs și chiar

nesocotirea dreptului său de dispoziție asupra exercitării unei căi de atac, prin

cercetarea unor aspecte pe care partea în cauză le-a considerat lipsite de interes,

din moment ce nu le-a supus cercetării judecătorești în calea de atac.

Astfel fiind, în temeiul

dispozițiilor art. 323-art. 326 C. proc. civ. va respinge cererea de revizuire formulată

de SC S.T.R. SRL București, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire

formulată de SC S.T.R. SRL București împotriva deciziei nr. 2253 din 14 aprilie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 octombrie 2011.