ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4376/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal reclamanții C.V., D.R. și A.C.O. au chemat în judecată pe pârâtele A.P.I.A. – Centrul județean Botoșani și A.P.I.A. – București solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea deciziilor de sancționare emise la data de 17 octombrie 2008 de cea de-a doua pârâtă. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că deciziile de sancționare au fost emise în mod nelegal, fără avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici și fără să cuprindă o descriere amănunțită a faptelor ce constituie abateri disciplinare.

Reclamanții au susținut că sancțiunile disciplinare au fost tardiv aplicate. În plus, reclamanții au menționat că raportul comisiei de disciplină conține date contradictorii și nu ține seama de volumul mare de muncă și de condițiile necorespunzătoare existente în instituția publică. În întâmpinarea formulată în cauză, pârâta A.P.I.A. – Centrul județean Botoșani a invocat: - excepția lipsei calității procesuale pasive, cu argumentația că nu este emitenta actelor administrative contestate; - excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamanților, cu motivarea că nu a fost respectat termenul de 6 luni; - excepția neîndeplinirii procedurii administrative prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată.

Tribunalul Botoșani, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență materială și a declinat cauza în favoarea Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. În întâmpinarea formulată în cauză, pârâta A.P.I.A. – București a invocat: - excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților D.R. și A.C.O. în ceea ce privește cererea de anulare a deciziei nr. 3263 din 17 decembrie 2008; - excepția neîndeplinirii procedurii administrative prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată. Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu motivarea că actele administrative contestate au fost emise de persoana competentă, că nu era necesar avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, că a fost respectat termenul legal de aplicare a sancțiunii disciplinare.

Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 65 din 1 martie 2010, a respins acțiunea față de pârâta A.P.I.A. – Centrul județean Botoșani ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune și a respins ca nefondată acțiunea reclamanților formulată în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A. – București. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: Pârâta A.P.I.A. – Centrul județean Botoșani nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât deciziile administrative atacate au fost emise de directorul general al A.P.I.A. Reclamanții au îndeplinit procedura administrativă prealabilă, în termenul de 30 de zile, reglementat de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată.

Pârâta A.P.I.A. – București a răspuns la contestațiile administrative, iar reclamanții au promovat acțiunea dedusă judecății în termenul de 6 luni de la comunicarea soluției la plângerea prealabilă, stabilit de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, modificată. Reclamanții D.R. și A.C.O. au calitate procesuală activă în cauză, întrucât aceștia justifică un interes legitim în contestarea deciziilor de sancționare nr. 3262 și nr. 3264 emise la data de 17 decembrie 2008. Actele administrative contestate în cauză au fost emise de persoana care are competența de numire în funcția publică, respectiv directorul general al A.P.I.A., cu respectarea prevederilor art. 87 pct. 2 și 3 teza a II-a din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

În cazul aplicării sancțiunii disciplinare prevăzute de art. 77 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 188/1999 de către directorul general al aparatului central, la propunerea comisiei de disciplină, nu este necesar avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici. Deciziile de sancționare au fost întocmite cu respectarea prevederilor art. 50 alin. (3) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină. Procedura cercetării administrative – obligatorie pentru aplicarea sancțiunilor disciplinare – a fost finalizată la data de 3 decembrie 2008, prin emiterea raportului comisiei de disciplină nr. 974 din 5 decembrie 2008, cu respectarea termenului de 5 zile, reglementat de art. 49 alin. (1) din actul normativ aflat discuție; raportul comisiei de disciplină a fost transmis Direcției Management Resurse Umane la data de 12 decembrie 2008, în termenul de 10 zile calendaristice, prevăzut de art. 50 alin. (1) din aceeași reglementare.

Din materialul probator administrat în cauză rezultă cele consemnate în raportul comisiei de disciplină, respectiv faptul că reclamanții se fac vinovați de neglijență repetată în rezolvarea lucrărilor de serviciu. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, care au solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. În primul motiv de recurs, încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de fond a reținut în cuprinsul hotărârii judecătorești contestate aspecte contradictorii și formale. Al doilea motiv de recurs nominalizat de recurenții-reclamanți este cel prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În cel de-al treilea motiv de recurs, fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Recurenții au menționat că prima instanță nu a ținut seama de probele administrate în cauză din care rezultă că nu au cauzat niciun prejudiciu persoanelor care solicitau sprijin financiar prin intermediul A.P.I.A. În plus, recurenții au susținut că nu este vorba de săvârșirea unor abateri repetate, ci doar de un singur incident, pentru care se putea aplica o sancțiune disciplinară mai ușoară. În probațiune, recurenții au depus la dosar înscrisuri. Intimatele au formulat întâmpinări în cauză în care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică adecvată. În speță, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale. În cauză, judecătorul fondului a analizat în mod detaliat susținerile, în raport cu dispozițiile legale invocate de acesta. Cu alte cuvinte, judecătorul a discutat în cuprinsul hotărârii recurate relevanța împrejurărilor de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în judecată de către recurenții-reclamanți, din perspectiva prevederilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, modificată și ale H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină.

În ceea ce privește motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți nu au indicat în cererea de recurs care este actul juridic dedus judecății ce a fost interpretat în mod greșit de către prima instanță. Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este fondat, în raport de cele ce vor fi prezentate în continuare. Prin deciziile emise la data de 17 decembrie 2008 de către Directorul general al A.P.I.A., recurenții au fost sancționați disciplinar, în temeiul art. 77 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, modificată, cu diminuarea drepturilor salariale cu 20% pe o perioadă de 3 luni, începând cu data de 29 decembrie 2008, pentru săvârșirea abaterii disciplinare reglementate de art. 77 alin. (2) lit. b) din actul normativ anterior arătat, respectiv neglijența repetată în rezolvarea lucrărilor.

Înalta Curte apreciază ca fiind corectă concluzia primei instanțe în sensul că actele administrative de sancționare disciplinară contestate în cauză au fost întocmite de autoritatea publică emitentă cu respectarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină. Astfel, conform dispoziției normative anterior menționată, sub sancțiunea nulității absolute, actul administrativ de sancționare va cuprinde în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) temeiul legal în baza căruia se aplică sancțiunea disciplinară; c) motivul pentru care a fost aplicată o altă sancțiune decât cea propusă de comisia de disciplină, în situația prevăzută la alin. (2); termenul în care sancțiunea disciplinară poate fi contestată; instanța competentă la care poate fi contestat actul administrativ prin care s-a dispus sancțiunea disciplinară.

Verificând preambulul și partea expozitivă a deciziilor de aplicare a sancțiunilor disciplinare, Înalta Curte reține că autoritatea publică emitentă a respectat cerințele impuse de textul aflat în discuție. Mai precis, în cele trei acte administrative se precizează că au fost avute în vedere concluziile raportului din 5 decembrie 2008 întocmit de comisia de disciplină privind abaterile disciplinare săvârșite de recurenți, ca urmare a neglijenței repetate în îndeplinirea lucrărilor, întrucât aceștia, prin acțiunile sau inacțiunile lor nu au respectat în totalitate procedurile de lucru în legătură cu gestionarea corespunzătoare a cererilor S.A.P.S. – respectiv, primirea cererilor S.A.P.S., realizarea controlului vizual formal al cererilor și listarea hărților A3 din sistemul informatic, de;i aveau cunoștință de acestea prin prisma experienței acumulate și a instruirilor la care au participat în acest sens.

De asemenea, după cum s-a relevat anterior, în actele administrative contestate în speță au fost nominalizate temeiurile juridice în baza cărora au fost aplicate sancțiunile disciplinare. Pentru toate argumentele mai sus arătate, Înalta Curte concluzionează că a fost respectat principiul motivării actelor administrative. În altă ordine de idei, Înalta Curte achiesează la concluzia primei instanțe, în sensul temeiniciei deciziilor de sancționare disciplinară. Pe acest aspect, instanța de control judiciar reține faptul că, în raportul din 5 decembrie 2008 – document întocmit la momentul finalizării cercetării administrative – se consemnează faptul că s-a procedat la audierea recurenților-reclamanți care au recunoscut săvârșirea abaterilor disciplinare reținute în cuprinsul acestuia.

De altfel, recurenții-reclamanți au menționat și în cadrul cererii de recurs faptul că se fac vinovați de unele abateri disciplinare, datorită volumului mare de activitate. Înalta Curte apreciază, în raport de faptele reținute în sarcina recurenților-reclamanți, de gradul de vinovăție al acestora, precum și de gravitatea și consecințele abaterilor disciplinare că sancțiunea disciplinară aplicată acestora a fost corect individualizată. În acest sens, instanța de control judiciar consideră că nu prezintă relevanță susținerea recurenților-reclamanți că prin faptele săvârșite de aceștia nu s-au produs pagube instituției publice în care își desfășoară activitatea sau asupra unor fermieri, întrucât într-o asemenea situație răspunderea care se angaja era și cea civilă, conform art. 84 din Legea nr. 188/1999, modificată.

În opinia Înaltei Curți, nici rapoartele de evaluare pe anii 2008-2010 propuse de recurenții-reclamanți ca probă în susținerea acțiunii deduse judecății nu prezintă relevanță juridică. Astfel, recurenții-reclamanți D.R. și A.C.O. au primit în anul 2008 calificativul „satisfăcător”, iar recurentul-reclamant C.V. a trecut peste 3,50 puncte (cât reprezenta limita pentru calificativul „satisfăcător”) cu 0,01 puncte, ceea ce reprezintă foarte puțin. În plus, este de remarcat și faptul că recurenții-reclamanți, la capitolul din rapoarte „obiective în perioada evaluată” au primit calificative sub 3,50 puncte. Rapoartele din perioada 2009-2010 nu prezintă interes în cauză, deoarece vizează perioada ulterioară aplicării sancțiunilor disciplinare.

În altă ordine de idei, este de menționat faptul că deciziile de radiere a sancțiunilor disciplinare analizate în prezenta speță nu au relevanță, întrucât emiterea acestora era în sarcina instituției publice la împlinirea termenului de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate, potrivit art. 82 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, modificată. În consecință, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., iar în speță nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de către recurenții-reclamanți C.V., A.C.O. și D.R. împotriva sentinței nr. 65 din 1 martie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2010.