ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4376/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4376/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Botoșani, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal reclamanții C.V.,

D.R. și A.C.O. au chemat în judecată pe pârâtele A.P.I.A. – Centrul județean Botoșani

și A.P.I.A. – București solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța

în cauză să dispună anularea deciziilor de sancționare emise la data de 17

octombrie 2008 de cea de-a doua pârâtă.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că deciziile de sancționare au fost emise în mod nelegal,

fără avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici și fără să cuprindă o descriere

amănunțită a faptelor ce constituie abateri disciplinare.

Reclamanții au susținut

că sancțiunile disciplinare au fost tardiv aplicate.

În plus, reclamanții au

menționat că raportul comisiei de disciplină conține date contradictorii și nu ține

seama de volumul mare de muncă și de condițiile necorespunzătoare existente în instituția

publică.

În întâmpinarea formulată

în cauză, pârâta A.P.I.A. – Centrul județean Botoșani a invocat:

- excepția lipsei calității

procesuale pasive, cu argumentația că nu este emitenta actelor administrative contestate;

- excepția prescripției

dreptului la acțiune a reclamanților, cu motivarea că nu a fost respectat termenul

de 6 luni;

- excepția neîndeplinirii

procedurii administrative prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004,

modificată.

Tribunalul Botoșani, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență

materială și a declinat cauza în favoarea Curții de Apel Suceava, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal.

În întâmpinarea formulată

în cauză, pârâta A.P.I.A. – București a invocat:

- excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților D.R. și A.C.O. în ceea ce privește cererea de

anulare a deciziei nr. 3263 din 17 decembrie 2008;

- excepția neîndeplinirii

procedurii administrative prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004,

modificată.

Pe fond, pârâta a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu motivarea că actele administrative contestate

au fost emise de persoana competentă, că nu era necesar avizul Agenției Naționale

a Funcționarilor Publici, că a fost respectat termenul legal de aplicare a sancțiunii

disciplinare.

Curtea de Apel Suceava,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 65 din

1 martie 2010, a respins acțiunea față de pârâta A.P.I.A. – Centrul județean Botoșani

ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins

excepția prescrierii dreptului la acțiune și a respins ca nefondată acțiunea reclamanților

formulată în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A. – București.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Pârâta A.P.I.A. – Centrul

județean Botoșani nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât deciziile

administrative atacate au fost emise de directorul general al A.P.I.A.

Reclamanții au îndeplinit

procedura administrativă prealabilă, în termenul de 30 de zile, reglementat de

art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată.

Pârâta A.P.I.A. – București

a răspuns la contestațiile administrative, iar reclamanții au promovat acțiunea

dedusă judecății în termenul de 6 luni de la comunicarea soluției la plângerea prealabilă,

stabilit de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, modificată.

Reclamanții D.R. și A.C.O.

au calitate procesuală activă în cauză, întrucât aceștia justifică un interes legitim

în contestarea deciziilor de sancționare nr. 3262 și nr. 3264 emise la data de 17

decembrie 2008.

Actele administrative

contestate în cauză au fost emise de persoana care are competența de numire în funcția

publică, respectiv directorul general al A.P.I.A., cu respectarea prevederilor

art. 87 pct. 2 și 3 teza a II-a din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici.

În cazul aplicării sancțiunii

disciplinare prevăzute de art. 77 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 188/1999 de către

directorul general al aparatului central, la propunerea comisiei de disciplină,

nu este necesar avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Deciziile de sancționare

au fost întocmite cu respectarea prevederilor art. 50 alin. (3) din H.G. nr. 1344/2007

privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină.

Procedura cercetării administrative

– obligatorie pentru aplicarea sancțiunilor disciplinare – a fost finalizată la

data de 3 decembrie 2008, prin emiterea raportului comisiei de disciplină nr. 974

din 5 decembrie 2008, cu respectarea termenului de 5 zile, reglementat de art. 49

alin. (1) din actul normativ aflat discuție; raportul comisiei de disciplină a fost

transmis Direcției Management Resurse Umane la data de 12 decembrie 2008, în termenul

de 10 zile calendaristice, prevăzut de art. 50 alin. (1) din aceeași reglementare.

Din materialul probator

administrat în cauză rezultă cele consemnate în raportul comisiei de disciplină,

respectiv faptul că reclamanții se fac vinovați de neglijență repetată în rezolvarea

lucrărilor de serviciu.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs reclamanții, care au solicitat modificarea sa, în sensul admiterii

acțiunii astfel cum a fost formulată.

În primul motiv de recurs,

încadrat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții au arătat

că instanța de fond a reținut în cuprinsul hotărârii judecătorești contestate aspecte

contradictorii și formale.

Al doilea motiv de recurs

nominalizat de recurenții-reclamanți este cel prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.

În cel de-al treilea motiv

de recurs, fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au susținut

faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii.

Recurenții au menționat

că prima instanță nu a ținut seama de probele administrate în cauză din care rezultă

că nu au cauzat niciun prejudiciu persoanelor care solicitau sprijin financiar prin

intermediul A.P.I.A.

În plus, recurenții au

susținut că nu este vorba de săvârșirea unor abateri repetate, ci doar de un singur

incident, pentru care se putea aplica o sancțiune disciplinară mai ușoară.

În probațiune, recurenții

au depus la dosar înscrisuri.

Intimatele au formulat

întâmpinări în cauză în care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză,

și a realizat o încadrare juridică adecvată.

În speță, este nefondat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul

în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea

hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului

de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6

parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței

instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță

internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în

mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu

concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul

la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile

pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția Europeană

a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii,

ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât

dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate

de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art.

6 parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina

instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor

și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază

că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea

în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă

o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, instanța

de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse

de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în

mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.

În cauză, judecătorul

fondului a analizat în mod detaliat susținerile, în raport cu dispozițiile legale

invocate de acesta.

Cu alte cuvinte, judecătorul

a discutat în cuprinsul hotărârii recurate relevanța împrejurărilor de fapt și de

drept expuse în cererea de chemare în judecată de către recurenții-reclamanți, din

perspectiva prevederilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,

modificată și ale H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare

a comisiilor de disciplină.

În ceea ce privește motivul

de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți

nu au indicat în cererea de recurs care este actul juridic dedus judecății ce a

fost interpretat în mod greșit de către prima instanță.

Nici motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este fondat, în raport de cele ce

vor fi prezentate în continuare.

Prin deciziile emise la

data de 17 decembrie 2008 de către Directorul general al A.P.I.A., recurenții au

fost sancționați disciplinar, în temeiul art. 77 alin. (3) lit. b) din Legea

nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, modificată, cu diminuarea

drepturilor salariale cu 20% pe o perioadă de 3 luni, începând cu data de 29

decembrie 2008, pentru săvârșirea abaterii disciplinare reglementate de art. 77

alin. (2) lit. b) din actul normativ anterior arătat, respectiv neglijența repetată

în rezolvarea lucrărilor.

Înalta Curte apreciază

ca fiind corectă concluzia primei instanțe în sensul că actele administrative de

sancționare disciplinară contestate în cauză au fost întocmite de autoritatea publică

emitentă cu respectarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din H.G. nr. 1344/2007 privind

normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină.

Astfel, conform dispoziției

normative anterior menționată, sub sancțiunea nulității absolute, actul administrativ

de sancționare va cuprinde în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie

abatere disciplinară; b) temeiul legal în baza căruia se aplică sancțiunea disciplinară;

c) motivul pentru care a fost aplicată o altă sancțiune decât cea propusă de comisia

de disciplină, în situația prevăzută la alin. (2); termenul în care sancțiunea disciplinară

poate fi contestată; instanța competentă la care poate fi contestat actul administrativ

prin care s-a dispus sancțiunea disciplinară.

Verificând preambulul

și partea expozitivă a deciziilor de aplicare a sancțiunilor disciplinare, Înalta

Curte reține că autoritatea publică emitentă a respectat cerințele impuse de textul

aflat în discuție.

Mai precis, în cele trei

acte administrative se precizează că au fost avute în vedere concluziile raportului

din 5 decembrie 2008 întocmit de comisia de disciplină privind abaterile disciplinare

săvârșite de recurenți, ca urmare a neglijenței repetate în îndeplinirea lucrărilor,

întrucât aceștia, prin acțiunile sau inacțiunile lor nu au respectat în totalitate

procedurile de lucru în legătură cu gestionarea corespunzătoare a cererilor S.A.P.S.

– respectiv, primirea cererilor S.A.P.S., realizarea controlului vizual formal al

cererilor și listarea hărților A3 din sistemul informatic, de;i aveau cunoștință

de acestea prin prisma experienței acumulate și a instruirilor la care au participat

în acest sens.

De asemenea, după cum

s-a relevat anterior, în actele administrative contestate în speță au fost nominalizate

temeiurile juridice în baza cărora au fost aplicate sancțiunile disciplinare.

Pentru toate argumentele

mai sus arătate, Înalta Curte concluzionează că a fost respectat principiul motivării

actelor administrative.

În altă ordine de idei,

Înalta Curte achiesează la concluzia primei instanțe, în sensul temeiniciei deciziilor

de sancționare disciplinară.

Pe acest aspect, instanța

de control judiciar reține faptul că, în raportul din 5 decembrie 2008 – document

întocmit la momentul finalizării cercetării administrative – se consemnează faptul

că s-a procedat la audierea recurenților-reclamanți care au recunoscut săvârșirea

abaterilor disciplinare reținute în cuprinsul acestuia.

De altfel, recurenții-reclamanți

au menționat și în cadrul cererii de recurs faptul că se fac vinovați de unele abateri

disciplinare, datorită volumului mare de activitate.

Înalta Curte apreciază,

în raport de faptele reținute în sarcina recurenților-reclamanți, de gradul de vinovăție

al acestora, precum și de gravitatea și consecințele abaterilor disciplinare că

sancțiunea disciplinară aplicată acestora a fost corect individualizată.

În acest sens, instanța

de control judiciar consideră că nu prezintă relevanță susținerea recurenților-reclamanți

că prin faptele săvârșite de aceștia nu s-au produs pagube instituției publice în

care își desfășoară activitatea sau asupra unor fermieri, întrucât într-o asemenea

situație răspunderea care se angaja era și cea civilă, conform art. 84 din Legea

nr. 188/1999, modificată.

În opinia Înaltei Curți,

nici rapoartele de evaluare pe anii 2008-2010 propuse de recurenții-reclamanți ca

probă în susținerea acțiunii deduse judecății nu prezintă relevanță juridică. Astfel,

recurenții-reclamanți D.R. și A.C.O. au primit în anul 2008 calificativul „satisfăcător”,

iar recurentul-reclamant C.V. a trecut peste 3,50 puncte (cât reprezenta limita

pentru calificativul „satisfăcător”) cu 0,01 puncte, ceea ce reprezintă foarte puțin.

În plus, este de remarcat și faptul că recurenții-reclamanți, la capitolul din rapoarte

„obiective în perioada evaluată” au primit calificative sub 3,50 puncte. Rapoartele

din perioada 2009-2010 nu prezintă interes în cauză, deoarece vizează perioada ulterioară

aplicării sancțiunilor disciplinare.

În altă ordine de idei,

este de menționat faptul că deciziile de radiere a sancțiunilor disciplinare analizate

în prezenta speță nu au relevanță, întrucât emiterea acestora era în sarcina instituției

publice la împlinirea termenului de un an de la expirarea termenului pentru care

au fost aplicate, potrivit art. 82 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, modificată.

În consecință, din cele

anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art.

304 pct. 7-9 C. proc. civ., iar în speță nu există motive de ordine publică care

să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ,

modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de către recurenții-reclamanți C.V., A.C.O. și D.R. împotriva sentinței

nr. 65 din 1 martie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 octombrie 2010.