ÎCCJ, Secția penală

Asuprea recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din data de 1 februarie 2013 Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins propunerea de arestare preventivă a inculpaților P.P.A. și F.G.S., formulată de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești dispunând luarea măsurii obligării de a nu părăsi țara, față de inculpați, pentru o perioadă de 30 de zile începând cu data de 1 februarie 2013 până la data de 2 martie 2013 inclusiv. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Ploiești a reținut că: Prin rezoluția nr. 212/P/2012 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești în data de 31 ianuarie 2013, ora 09.00, s-a dispus începerea urmăririi penale față de P.P.A.

sub aspectul comiterii infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, precum și față de F.G.S., pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență, prev. de art. 6 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar în baza ordonanței cu același număr din aceeași dată s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de aceștia și ulterior reținerea lor pe o durată de 24 ore cu începere de la ora 18.45 (inculpat P.P.A.) respectiv 19.00 (inculpat F.G.S.). S-a reținut în cuprinsul ordonanței că sunt probe privind săvârșirea de către inculpatul P.P.A., magistrat judecător în cadrul Tribunalul Prahova, a infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen., rap.

la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, infracțiune pedepsită cu închisoarea de la 2- 12 ani, constând în aceea că în calitatea sus-menționată, în cursul lunii decembrie 2012 a acceptat promisiunea primirii sumei de 3.000 lei de la F.G.S., persoană fără calitate specială, pentru sine sau pentru altul, lăsând să se creadă că are influență pe lângă magistratul judecător Z.A.C. din cadrul Judecătoriei Ploiești care avea spre judecare Dosarul nr. 39598/281/2012, având ca obiect cererea de liberare condiționată formulată de B.N. (fost contabil la firma administrată de F.G.S.), încarcerat în Penitenciarul Ploiești, cu termen de judecată la data de 27 decembrie 2012, în scopul pronunțării unei soluții favorabile.

În ceea ce-l privește pe inculpatul F.G.S. s-a reținut în sarcina sa comiterea infracțiunii de cumpărare de influență, prev. de art. 6 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, faptă pedepsită cu închisoarea de la 2-10 ani, constând în aceea că în cursul lunii decembrie 2012 i-a promis magistratului judecător P.P.A. din cadrul Tribunalului Prahova suma de 3.000 lei pentru a interveni la magistratul judecător Z.A.C. din cadrul Judecătoriei Ploiești, pe lângă care a lăsat să se creadă că are influență, și căreia îi fusese repartizat spre soluționare dosarul având ca obiect cererea de liberare condiționată formulată de numitul B.N. (fost contabil la societatea administrată de către inculpatul F.), în scopul adoptării unei soluții favorabile.

Dată fiind calitatea unuia dintre subiecții activi ai infracțiunii în legătură cu care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, prin Hotărârile nr. 95 și 96 din 31 ianuarie 2013 adoptate de Consiliul Superior a! Magistraturii - Secția pentru judecători, a fost încuviințată luarea măsurii preventive a reținerii și respectiv a măsurii arestării preventive a inculpatului P.P.A., judecător în cadrul Tribunalului Prahova. Verificând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, Curtea a constatat că propunerea se întemeiază pe dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., potrivit cărora „măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 C. proc.

pen., iar inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică ” . Curtea analizând propunerea de arestare preventivă în raport de dispozițiile art. 143 C. proc. pen. a reținut că măsura arestării poate fi dispusă în situația în care sunt probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, astfel cum rezultă din înțelesul art. 68 1 C. proc. pen., care justifică presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta.

Analizând materialul probator existent la dosar respectiv denunțul formulat de Z.A.C., judecător în cadrul Secției Penale a Judecătoriei Ploiești și înregistrat la Direcția Națională anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești în data de 18 decembrie 2012 în care aceasta a învederat că a fost contactată la 13 decembrie 2012 de inculpatul P.P.A. din cadrul Tribunalului Prahova care i-a solicitat să admită o cerere de eliberare condiționată formulată de petentul B.N., cu termen de soluționare la 27 decembrie 2012 precum și din transcrierile înregistrărilor în mediu ambiental a discuțiilor purtate între inculpatul P.P.A. și denunțătoarea Z.A.C., Curtea a constatat că nu sunt indicii suficient de temeinice care să contureze existența unor acțiuni ce compun elementul material în forma acceptării de promisiuni ale primirii unei sume de bani, atâta timp cât din conținutul înregistrărilor aflate la dosarul cauzei rezultă că inculpatul P.P.A.

neagă în repetate rânduri că nu îl interesează și nu dorește primirea vreunei sume de bani. S-a reținut de către Curte că în cadrul infracțiunii prevăzută de art. 257 C. pen., elementul material constă în „primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul", iar ansamblul mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale nu au putut pune în evidență existența unei înțelegeri între cei doi inculpați, în legătură cu primirea, pretinderea ori acceptarea de promisiuni vizând sume de bani, în scopul obținerii unei soluții favorabile în cauza având ca obiect soluționarea cererii de punere în libertate condiționată.

S-a mai reținut și declarația inculpatului F.G.S. care a arătat în cursul urmăririi penale că, urmare insistenței surorii condamnatului, numita B.R., i-a precizat acesteia că a discutat cu inculpatul P., cu toate că în realitate, după discuția inițială ce abordase doar aspecte generale vizând modul de soluționare al unor astfel de cereri, inculpatul F. nu a mai purtat vreo discuție cu celălalt inculpat. Mai mult decât atât, inculpatul F. recunoaște că, deși nu a mai discutat ulterior cu coinculpatul P., totuși ca să scape de insistențele surorii condamnatului i-a precizat acesteia că ar trebui să dea suma de 3.000 lei, însă că el va suporta suma respectivă, pe care intenționa să o recupereze de la condamnat și de la sora lui, cu intenția însă de a și-o însuși.

Audiat fiind în cursul soluționării propunerii de arestare preventivă, inculpatul F.G.S. s-a prevalat de dreptul la tăcere, poziția procesuală a inculpatului fiind apreciată de Curte prin prisma dispozițiilor legale naționale și internaționale conform principiului „ orice acuzat are dreptul la tăcere și de a contesta faptele care îi sunt reproșate, neputându-se fundamenta menținerea în detenție numai pe faptul că acesta neagă orice vinovăție sau refuză să răspundă întrebărilor care îi sunt puse, fiind prezumat nevinovat de-a lungul procesului” (cauza Gerard Bernard contra Franței - hotărârea din 26 septembrie 2006). Separat de aceste aspecte, Curtea a mai reținut și că, simpla participare a inculpatului P.P.A.

la soluționarea recursului formulat de condamnatul B.N. nu poate pune în evidență intenția sa de a soluționa favorabil cauza condamnatului respectiv, atâta timp cât, pe de o parte, în speță nu s-a făcut dovada certă a unei încercări de eludare a dispozițiilor legale vizând repartizarea aleatorie a cauzei, iar pe de altă parte, hotărârea pronunțată de către instanța de recurs a reprezentat, potrivit datelor existente până la acest moment, rezultatul unanimității de opinii a membrilor completului de judecată respectiv.

Față de considerentele expuse mai sus, Curtea a apreciat că toate faptele și informațiile reținute și care ar trebui să convingă asupra existenței bănuielilor legitime în legătură cu săvârșirea infracțiunilor, pentru care se solicită luarea măsurii arestării preventive, nu conțin indicii temeinice suficient de clare și indubitabile privitor la săvârșirea acestor fapte astfel că măsura arestării preventive apare ca fiind disproporționat raportat la cerințele bunei desfășurări ale procesului penal, astfel cum acestea sunt definite în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. Analizând propunerea de arestare preventive în raport de dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., Curtea a reținut că adoptarea măsurii arestării preventive nu este oportună, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara este suficientă în considerarea faptului că prin mecanismul* instituirii obligațiilor și măsurilor impuse de lege în această materie, se poate asigura prezervarea ordinii publice, prin evitarea sustragerii inculpaților de la urmărire penală și eventual de ia judecată, neexistând niciun fel de probe în sensul că, în cazul punerii în libertate a presupușilor autori ai faptelor, aceștia ar putea influența cursul urmăririi penale, ori eventual al judecății, cu atât mai mult cu cât desfășurarea unor astfel de acțiuni atrage consecința legală a privării de libertate.

În concluzie, raportat la ansamblul circumstanțelor cauzei, instanța a apreciat că în speță se impune adoptarea măsurii preventive prev. de art. 145 1 C. proc. pen., aceasta fiind oportună și adecvată față de toate elementele expuse, astfel încât, în baza art. 149 1 alin. (2) și alin. (9) C. proc. pen., a respins propunerea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești, privind luarea măsurii arestării preventive față de inculpații P.P.A. și F.G.S. În baza art. 149 1 alin. (1 2 ) rap la art. 146 alin. (1 1 ) C. proc. pen. și art. 145 1 C. proc. pen. a dispus luarea față de fiecare din inculpații P.P.A.

și F.G.S., a măsurii obligării de a nu părăsi țara, fără încuviințarea instanței de judecată, pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 01 februarie 2013 și până la data de 02 martie 2013, inclusiv. În baza art. 145 1 alin. (2) rap. la art. 145 alin. (1 1 ) C. proc. pen., pe durata acestei măsuri preventive, a impus inculpaților respectarea următoarelor obligații: - să se prezinte la organul de urmărire penală sau după caz la instanța de judecată ori de câte ori sunt chemați. - să se prezinte la organele de poliție desemnate cu supravegherea lor, respectiv Poliția Orașului Urlați, în ce-l privește pe inculpatul P.P.A.

și Poliția Municipiului Ploiești, în ce-l privește pe inculpatul F.G.S., conform programului de supraveghere întocmit de către acestea, sau ori de câte ori sunt chemați; - să nu-și schimbe locuințele fără încuviințarea instanței de judecată care a dispus măsura obligării de a nu părăsi țara; - să nu dețină, să nu folosească și să nu poate nicio categorie de arme. În baza art. 145 1 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 145 alin. (1 2 ) lit. c) C. proc. pen., a impus inculpaților pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara să nu ia contact unul cu celălalt, să nu se apropie de denunțătoare, de martorii din cauză și de membrii familiilor acestora și să nu comunice cu aceste persoane direct sau indirect.

În baza art. 145 alin. (2 2 ) C. proc. pen. a atras atenția inculpaților că, în caz de încălcare cu rea credință a măsurilor și obligațiilor impuse, se va lua față de aceștia măsura arestării preventive. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești, criticând-o pe motive de ne/egalitate și netemeinicie, sub aspectul greșitei respingeri de către instanța de fond a propunerii de arestare preventivă a inculpaților P.P.A. și H.G.S. S-a arătat, în esență, că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. și cele prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., în sensul că, există probe că inculpații au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală iar lăsarea acestora în libertate, prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Recursul declarat nu este întemeiat. Examinând actele dosarului, înalta Curte constată că, în cauză, există motive verosimile de a bănui că inculpații au comis faptele penale sub aspectul cărora sunt cercetați, în sensul art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Cercetările efectuate în cauză au dus la constatarea existenței unor indicii temeinice că inculpații P.P.A. și F.G.S. au comis faptele reținute în sarcina lor, respectiv, inculpatul P.P.A. în calitate de judecător în cadrul Tribunalului Prahova i-a solicitat martorului denunțător Z.A.C., judecător în cadrul Secției Penale a Judecătoriei Ploiești, să admită cererea de liberare condiționată formulată de B.N.

iar inculpatul F.G.S. a promis inculpatului P.P.A. suma de 3.000 lei pentru ca acesta să intervină pe lângă judecătorul Z.A.C., asupra căreia a lăsat să se creadă că are influență, în vederea soluționării favorabile a cererii de liberare condiționată formulată de B.N. Urmărirea penală desfășurată până la acest moment a permis strângerea probelor care dovedesc presupusa contribuție a fiecărui inculpat la activitatea infracțională, în acest sens reținând transcrierile interceptărilor în mediul ambiental a discuțiilor dintre inculpatul P.P.A. și martorul denunțător, declarația inculpatului F.G.S., toate aceste probe oferind indicii cu privire la modalitatea în care s-a încercat cumpărarea de influență.

Aprecierile instanței de fond privind activitățile ce compun elementul material al faptelor pretins a fi comise de către inculpatul P.P.A. sunt premature și nu au o justificare în analizarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 143 C. proc. pen., întrucât în jurisprudența C.E.D.O. s-a arătat că dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c) nu impun ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru formularea de acuzații la momentul luării unei măsuri privative de libertate, roiul măsurii preventive fiind tocmai aceia de a permite clarificarea sau dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor. Prin urmare, Înalta Curte constată că, în raport de faptele pentru care sunt cercetați inculpații și pentru care s-a formulat propunerea de arestare preventivă, există indiciile temeinice prevăzute de art. 143 C. proc.

pen. cu referire ia art. 68 1 C. proc. pen. din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit presupusele fapte pentru care sunt cercetați. Sub aspectul condițiilor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată, că în cauză nu este îndeplinită una dintre cerințele a cărei respectare este necesară pentru luarea măsurii arestării preventive, și anume aceea a existenței la dosar a unor probe că lăsarea în libertate a inculpaților ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, deși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina acestora este închisoarea mai mare de 4 ani. Chiar dacă este rezultatul unei aprecieri subiective, evaluarea acestui pericol se realizează în baza unor criterii obiective care nu sunt cuantificate într-un mod abstract.

Dispozițiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen. în acord cu dispozițiile art. 5 din C.E.D.O. stabilesc cu titlu de generalitate criteriile de alegere a măsurii preventive care reprezintă totodată și criterii de apreciere a pericolului pentru ordinea publică. în alegerea măsurii care ar putea fi luată, se ține seama de scopul acesteia, gradul de pericol social al infracțiunii, vârsta, starea de sănătate, antecedentele penale și alte circumstanțe privind persoana față de care se ia măsura. Înalta Curte susține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că faptele reținute în sarcina inculpaților P.P.A. și F.G.S. sunt grave, în raport cu limitele de pedeapsă stabilite de lege (2-10 ani) iar activitatea lor de a încerca să influențeze activitatea unui judecător, inculpatul P.P.A.

folosindu-se la rândul său de calitatea de judecător, subliniază caracterul grav al acelor fapte. Din interpretarea dispozițiilor art. 136 alin. (8) C. proc. pen., se constată însă că gravitatea faptelor nu este singurul criteriu de apreciere a necesității arestării preventive, opinie susținută constant și de practica C.E.D.O. care a arătat că instanțele trebuie să respecte prezumția de nevinovăție atunci când dispun luarea sau menținerea măsurii arestării preventive a unei persoane cercetate penal și împrejurarea că menținerea în detenție a persoanelor cercetate nu poate fi folosită pentru a anticipa aplicarea unei pedepse privative de libertate, întemeindu-se în mod limitat și abstract doar pe gravitatea faptelor (Letellier c Franța).

Pericolul pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a unui inculpat nu poate fi presupus generic, ci el trebuie să fie de ordinul evidenței și nemijlocit dovedit, art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. impunând existența la dosarul cauzei a unor probe în sensul că o întreagă colectivitate ar fi pusă în primejdie dacă presupusul infractor este lăsat liber. în același sens, este de menționat și faptul că aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică nu se poate face doar prin raportare, în mod abstract, la gravitatea infracțiunii, ci trebuie constatat prin coroborare și cu celelalte elemente de apreciere, cum ar fi datele care circumstanțiază persoana făptuitorului, comportamentul său social, timpul scurs de la săvârșirea faptelor cercetate, conduita persoanei bănuite de comiterea acestora pe parcursul investigațiilor.

În speță, din actele dosarului, rezultă că atât inculpatul P.P.A. cât și inculpatul F.G.S., până la momentul comiterii presupuselor fapte penale de care sunt acuzați, au dat dovadă de un comportament ireproșabil în cadrul relațiilor sociale, nu sunt cunoscuți cu antecedente penale, inculpatul P.P.A. este fost judecător cu o activitate de 20 de ani în magistratură iar inculpatul F.G.S. conduce o firmă, ambii inculpați au familii organizate, astfel că profilul socio-moral și profesional al acestora nu justifică în nici un fel temerea că, lăsați în libertate, ar periclita ordinea de drept sau ar crea disfuncții în menținerea acesteia. De asemenea, Înalta Curte constată că, la dosarul cauzei nu există nici un indiciu că inculpații s-ar sustrage de la cercetări ori ar încerca să influențeze mersul anchetei sau că ar săvârși alte infracțiuni.

Previziunea asupra atitudinii viitoare a inculpaților trebuie circumscrisă unor aprecieri obiective, deoarece altfel, s-ar ajunge la o concluzie arbitrară, contrară principiilor de bază respectiv prezumția de nevinovăție și al studierii faptelor pe bază de probe. Pe cale de consecință, orice persoană suspectată de comiterea unei fapte penale ar fi considerată ca prezentând pericolul de a săvârși din nou asemenea fapte și prin urmare, ar fi plasat în detenție provizorie în mod automat, ajungându-se astfel la o anticipare a pedepsei. În consecință, dat fiind timpul scurs de la săvârșirea presupuselor fapte, Înalta Curte constată că în acest interval de timp inculpații au dovedit că nu sunt persoane conflictuale, angrenate în anturaje ce acționează violent și că, de îndată ce au fost chemați ia organele de urmărire penală, aceștia s-au prezentat, nesustrăgându-se sau tergiversând cercetările.

Mai mult, este de menționat că, în jurisprudența sa constantă (spre ex., cauza Caiinnovici contra României), C.E.D.O. a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracțiune, și anume pericolul ca acesta să fugă, riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiției, să comită alte infracțiuni sau să tulbure ordinea publică. Ca urmare, având în vedere aceste ascete, Înalta Curte apreciază că desfășurarea în continuare a urmăririi penale cu inculpații în stare de libertate, nu ar putea fi afectată, realizarea scopului prevăzut de art. 136 C. proc. pen. nefiind condiționată de privarea de libertate a acestora.

În consecință, în opinia Înaltei Curți lăsarea în libertate a inculpaților P.P.A. și F.G.S. nu este de natură să tulbure ordinea publică având în vedere și situația individuală a inculpaților care nu sunt cunoscuți cu antecedente penale, astfel că luarea unei măsuri mai puțin restrictivă de libertate la care s-a oprit instanța de fond, respective a obligării de a nu părăsi țara prevăzută de art. 145 C. proc. pen. este întemeiată. Așa fiind, constatând neîntemeiate criticile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de acesta. În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc.

pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea prezentului recurs rămân în sarcina statului. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești împotriva încheierii din 1 februarie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 84/42/2013, privind pe inculpații P.P.A. și F.G.S. Onorariile pentru apărarea din oficiu a intimaților inculpați până la prezentarea apărătorilor aleși, în sumă de câte 50 lei, se vor plăti din fondul Ministerului Justiției. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 februarie 2013.